Retrospectivă. 2019 în trei titluri

2019 a fost un an complicat, dar printre toate câte s-au întâmplat, am reușit să bag și timp pentru lecturi. Nu cât aș fi vrut, dar tot e mai bine decât deloc. Și oricâte aș vrea să rămână în 2019, cărțile lui nu-s printre ce mi-aș dori să las în urmă, așa că voi face aici o retrospectivă sumară.

Scena9

Știu, nu-i propriu-zis o carte, ci o revistă. O revistă care, o dată pe an, adună tot ce a fost bun în cultura contemporană, în arte, în societate, le împachetează frumos, în hârtie bună, frumos desenată, și le dă drumul în lume. Așa am descoperit artiști vii, apropiați de mine, oameni care bat țara în lung și-n lat ca să-i afle durerile, dar și oameni care pun în culori cele mai expresive imagini.

Cumva, cred că peisajul românesc avea nevoie de revista asta, pe de-o parte ca să nu uite că, ușurel și cu metodă, facem totuși și lucruri bune, și pe de altă parte ca să i se amintească faptul că, nu, cultura română n-a murit odată cu Grigorescu, Slavici, Alecsandri și Eminescu. Doar că, așa cum se întâmplă mai mereu, s-a schimbat la față, iar noi suntem datori să acceptăm și să încercăm să cunoaștem mai bine schimbarea asta.

Un bărbat pe nume Ove

O să încep prin a spune că acest roman e un cadou ce n-a mai ajuns să fie făcut, iar atunci când am înțeles că, într-adevăr, viața chiar e ce se-ntâmplă în timp ce-ți faci planuri, am decis să-l citesc.

Auzisem multe voci care-l lăudau pe Fredrik Backman, și nu știam dacă să le dau sau nu crezare, așa că am zis să încerc, să mă conving. Și m-am convins. Un bărbat pe nume Ove spune povestea bătrânului Ove care, exact ca-n zicala românească, vrea să moară, dar nu-i lăsat. Mereu apare altceva, altcineva, altă treabă de care meticulosul și tipicarul Ove trebuie să se ocupe, și sinuciderea e mereu când amânată, când eșuată. Un roman scris fără prea mari împopoțonări, cu un limbaj viu, dinamic și actual, care aduce în prim-plan personaje complexe, dar și teme mari, cum ar fi iubirea, relațiile interetnice, prietenia, și chiar viața. O carte despre pierderi, dar și despre refuzul de a pierde ce ți-a mai rămas, un roman scris nu ca să țină o predică, ci ca să spună o poveste. Și, trebuie să recunosc, o carte al cărei film e la fel de bun pe cât e romanul, ceea ce nu pot spune prea des.

Mojar și alte poeme care nu există

Vorbeam mai sus despre cultura română contemporană. Dacă e un autor contemporan pe care să-l consider cel mai bun, el e Valeriu Mircea Popa. Dincolo de povestea demnă de-un scenariu de film a vieții sale, e, după mine, cel mai bun poet al nostru. Poemele sale au darul de a-ți vorbi, de a trezi în tine emoție, drag, mirare.

Recunosc, l-am descoperit târziu, vara trecută, și eram ușor circumspectă. Dar volumul de mai sus m-a convins că eram doar o altă ignorantă, care ar fi vorbit înainte să știe. E un volum scris cu nerv, cu suflet, o lectură la finalul căreia regreți că nu poți îmbrățișa autorul, dar și cu speranța că poate mai pregătește ceva.

Recomand volumul lui oricui are înclinație spre poezie, ca autor sau cititor, dar și celor care se plâng de starea deplorabilă în care a ajuns cultura română astăzi. Nu, domnilor, n-a ajuns deloc într-o stare atât de proastă, doar că despre diamantele contemporane cu noi se vorbește prea puțin. Iar în loc de concluzie, sau de argument final care să convingă, o să las aici unul dintre poemele mele cele mai dragi din volum.

uneori

uneori

puținul se multiplică

și devine într-atâta de greu

încât abia îl poți duce

și puținul este acest

un cântec rusesc

redepănat în minte

o înghițitură de votcă

plutind sub cerul gurii

și mesteceni

prin suflet

Pentru mine una, așa a arătat ”topul” celor mai dragi tipărituri citite în anul ce s-a dus. Poate nu sunt cele mai bune, obiectiv vorbind, dar uneori obiectivitatea e în plus. Sper ca anul ce tocmai a început să aducă titluri la fel de bune, și, de ce nu, recomandări care să mă ajute să descopăr mai mult din lumea în care trăiesc.

Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, un roman cât un acasă

Ne-am întâlnit, clișeic și întâmplător, printr-o recomandare. Un prieten comun, cum s-ar zice. Inițial am fost intrigată, așa c-am căutat, ca o cititoare responsabilă și extrem de curioasă ce mă aflu, pe Google. Mare lucru n-a fost, însă, de găsit, așa c-am decis că merită citită.

Și nu mică mi-a fost mirarea să descopăr un roman…altfel. Pentru că Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, e un roman departe de a fi banal. De la scriitura caldă și tihnită, în perfect și cântărit contrast cu povestea pe care o spune, și până la marile, atât de marile teme despre care vorbește, e o carte ale cărei straturi se întrepătrund atent, echilibrat, fără disonanțe.

Nu-s o mare iubitoare a vieții la sat, dar pot da Cezarului ce-i al Cezarului: e, poate, cel mai bun roman despre viața satului. Satul se intersectează cu Istoria, cu Dumnezeu și, mai ales, cu indivizii, într-o poveste în care nu ruralul e vedeta, ci oamenii. Oamenii, cu toată încrengătura vieților lor, cu tot ce înseamnă rost, căutarea sau pierderea rostului, cu tot ce înseamnă emoție. Și asta fără să fie doar un alt roman despre țărani și pământ, o altă plictiseală înșirată pe multe pagini. Poate și fiindcă ruralul e doar un cadru, un context-pretext care facilitează și dă sens poveștii și, mai ales, rațiunii de a o spune.

E o poveste familiară, cu care probabil ne-am întâlnit toți cei ce-am avut vreodată legătură cu satele românești. Cu mici variațiuni ce țin de nuanțe, nu de fond, dar e puțin probabil să nu fi trăit sau să nu fi fost martori la derularea unei astfel de povești chiar noi, cei ce-o citim.

 E parte din farmecul cărții și ceea ce-i dă nota de tihnit, de acasă între patru coperți. Fiindcă așa cum există oameni-acasă, există, pentru unii, și cărți-acasă. Asta te face să te-ntrebi cât din poveste e, de fapt, istoria de viață a însăși autoarei, și cât e ficțiune.

Tocmai asta o face nepotrivită. Pentru că nu-i genul de carte pe care s-o iei la drum, să-ți țină de urât. Să mai citești câteva pagini în sala de așteptare, autobuz, metrou sau înainte de cine știe ce întâlnire. Nu. E o carte ce-și cere timpul ei, numai bună de citit cu pisica în brațe, în pat atunci când plouă, sau la cafeneaua ta preferată. O citești de drag, fără grabă, o lași să-ți fie un acasă literar, măcar pentru un timp. E, înainte de orice altceva, o carte-prilej-de-răgaz.

N-am să înșir X motive pentru care trebuie să o citești, pentru că nu cred și n-am crezut nicicând în asta. Am crezut întotdeauna însă în sinceritate, așa c-am să închei cu o confesiune: mi-e ciudă. Ciudă că n-am descoperit-o eu, de una singură, dar și că cel ce mi-a recomandat-o mă ghicește, în ciuda unei povești la fel de spinoase ca a romanului, atât de bine. Și e o ciudă ce m-a făcut să mustăcesc complice atunci când am terminat de citit ultimul paragraf, în liniștea casei. Pentru că de la un timp nici o întâlnire, nici măcar cea cu o carte, nu mai pare să fie la voia întâmplării, lipsită de rost.

Efectele secundare ale vietii, sau romanul care-ti rupe capu’

N-am mai scris, recunosc, n-am mai scris de mult timp o recenzie. De mult prea mult timp. Si nu fiindca nu mi-ar mai fi trecut carti care sa merite prin mana, ci pentru ca, neputand alege una dintre ele, mi-am spus ca e mai bine sa astept una care sa se departajeze radical de toate celelalte. Ceea ce s-a si intamplat.

Pe Vlad Zografi l-am cunoscut acum cativa ani, intr-o seara morocanoasa de sfarsit de octombrie, intr-un automat de carti de la metrou. Era acolo sub forma unui titlu incitant si unei coperti gri- era eseul sau, Infinitul dinauntru. M-a fascinat inca de pe atunci, chiar daca am cedat undeva spre ultima parte a eseului, acceptand in ultima instanta ca nu il inteleg pe deplin. Astfel, la auzul vestii ca a scris un roman, reactia naturala a fost ”Trebuie sa-l am !” Zis si facut, fara sa stiu insa ce m-asteapta. Romanul e unul atipic pentru ce ne-am obisnuit sa fie literatura romana- un roman dens, ca o impletitura in 4 pe care se cos margele de culori si dimensiuni diferite, patru personaje mari ce se intersecteaza unele cu altele intr-un mod cel putin bizar, la o prima vedere, prin medierea celorlalte personaje cu aparitii episodice, dar departe de-a fi insignifiante sau fade, ba chiar dimpotriva. Ba ni se face cunostinta si cu unul dintre, as zice eu, cele mai enigmatice personaje ale literaturii romane din ultima vreme- Papadopol, al carui discurs fragmentat si coerent structureaza cartea in asa fel incat te-ntrebi, odata inchisa, cine era si care era treaba lui acolo. Poate era chiar naratorul, de fapt ? Aceasta ramane o-ntrebare fara raspuns.

E un roman, oricat de pretios ar suna, despre conditia umana. Despre diversitate- diversitatea si dinamica enigmatica a conjuncturilor in care ne putem afla, a oamenilor pe care-i stim, a felului in care vedem lumea. Dar ce e lumea? E un roman dens, abstract, un roman ce se dezvaluie treptat, gradat, calculat, care te trece prin toate starile si care nu-ti da voie, o data inceput, sa-l lasi din mana. Sau cel putin nu fara o puternica parere de rau. E o carte cinica, dura, plina de elemente la care nu te-ai fi asteptat sa fie acolo, dar care, parca paradoxal, acolo au cel mai mult sens. E despre a fi supus efectelor secundare-ale vietii, asa cum o fac si personajele noastre. E un roman ce se-ntampla, paradoxal, in prezent. Stii asta nu fiindca ti se spune, ci fiindca viata din roman e aceeasi cu cea a prezentului bucurestean si a trecutului din imediata apropiere, prin dezbaterea evenimentelor mari din ultimul timp, prin trimiteri subtile. Efectele secundare ale vietii e, pastrandu-si cinismul si aerul de roman bine calculat, de o expresivitate emotionala pe care n-am intalnit-o prea des. Te trece prin toate starile, de la asteptarea ponderata ( ”sa vad, ce mai urmeaza!?” ) si pana la stupoarea muta pe care nu stii s-o exprimi adecvat in fata intrigii ce se dezvolta, se dezvolta, si ajunge la paroxism in fata ta, cititorul uimit, care se-astepta la cel mult un alt roman plicticos, de duzina, cu o intriga mediocra si plata. Asteptare ce ti-e detonata, ultima parte a cartii aruncandu-te intr-un carusel de emotii in care n-o sa iti fie clar cum ai ajuns, dar cu siguranta te vei regasi, la fel cum te vei regasi in cel putin unul dintre personaje. Pentru ca personajele lui Zografi sunt rupte din viata, si, ca atare, pot fi oricine- toti cunoastem o Teo, o matusa Filimona sau un Andrei..

Pentru mine, Efectele secundare ale vietii ramane cea mai buna carte citita in ultima perioada, un roman abisal, profund, ce te captiveaza si te plimba prin cotloanele mintii si sufletului si vietii umane, o plimbare prin ceilalti si prin tine insuti, o descoperire si redescoperire a frumusetii zilelor noastre aparent banale prin frivolitatea lor, o carte cat un deceniu, pe care o recomand oricui si despre care nu cred ca voi epuiza vreodata tot ce am de zis. Si, ca atare, va rog pe toti sa nu imi luati subiectivismul drept garant, ci s-o cititi voi insiva, s-o treceti prin propriile filtre, si-apoi sa vedeti ce iese la bilant. Mie uneia mi-a rupt capul, m-a trecut prin toate starile, si m-a facut sa-mi pun intrebari. Voua ?