#poveste

nostalgia_02-800x1200

am fost odată ca niciodată…

a fost cândva un timp

când m-am sfâșiat în mai multe

părți relativ simetrice,

dar astea n-ar trebui să se spună

la început de poveste, nu, asta nu.

am fost odată ca niciodată,

atât de demult de parcă nici n-am fost

și atât de recent de parc-aș fi, încă,

Lucy.

și știi, chiar îmi plăcea

de cea care-ajunsesem. de

cea care se privea-n oglindă și

te auzea ca prin ceață vorbindu-i;

de cea care-ți lăsa apusuri

ca-ntr-un ritual șamanic,

de Lucy care se uita peste blocurile

ce-i stăteau zid la ferestre,

care ofta așteptând să răspunzi,

care nu voia decât să-ți pese.

doar că  vremea s-a scurs, iar

azi Lucy a ajuns o umbră din trecutul ce se țese.

azi Lucy nu mai e,

s-a dizolvat în timp

cum se dizolvă sodiul în clor

și sentimentele-n uitare;

s-a rătăcit într-un hățiș

de ”ce-ar fost de-o iubeai și tu?”,

de atacuri de panică nemărturisite,

de tot ce ai binevoit în timp să-i lași

a fost o poveste frumoasă,

cu mama zmeilor și balaurul cu 7 capete

în roluri de Romeo și Julieta,

cu o ea și-un el la fel de instabili,

și totuși diferiți fundamental, ajungând la

a deveni opuși clar li diametral-

o ruptură la fel de naturală ca ploaia.

dacă ai ști că apusul a rămas

mătrăguna de fiecare zi, ”al vostru,”

că ea a luat noaptea cu singurătatea

aspră și grea ce-nlocuiește acum

atacurile de panică luate drept artificii,

că deși povestea s-a scris și ușa s-a-nchis,

încă are nopți când așteaptă să deschizi

tu ușa și Cutia Pandorei,

să-i spui ceva, deși…

știe că n-ar mai crede o iotă,

că ți-ar arunca-n ochi

o fericire simulată perfect

și dozată fix să te pună pe gânduri,

să crezi c-a trecut peste. că-i e bine,

deși fericirea aia e-nchiriată.

să se răzbune și să-ți urle mut în față:

”uite-mă, sunt bine, ce mai vrei?”

dar până atunci

Lucy stă cuminte-n viața ei,

a celei ce-ncearcă s-o ascundă cumva,

în vreun cufăr, undeva, măcar

pân-apucă să-și lingă în voie

rănile pe care cineva, cândva, nici n-a știut că i le face.

și stă fără regrete, că mama zmeilor

încă n-a murit, era nevoie

de ea să reziste-n poveste, măcar

cât să compenseze sufletul care nu mai este;

tu ai fost pe ceru-i fără nori

un fulger ce-a făcut cât o mie de sori,

un fugar a cărui lipsă o făcea să ofteze-n zori,

un capitol care nu știai c-o s-o dori,

nici că durerea-i nu va mai trece cu apusuri și flori,

că Lucy e oarbă, nu mai vede culori,

că poveștile-s singurul loc din lume în care nu mori.

de-acum, mă-ntreb, încotro mai zbori?

Advertisements

eșec relațional

Favim.com-anorexia-bampw-black-black-and-white-611679

 

”Îmbrățișează-mă, sunt un eșec!”

e refrenul nespus al atâtor zile, nopți,

momente ce trec unul după altul, la infinit,

fraza pe care-aș repeta-o, urlând a neputință, mereu,

doar că…

n-am cui. în jurul meu

e avalanșă de oameni ce fug

care-ncotro, cu ochi goi, niciodată

la pas și niciodată cu sens,

așa că rămân cu mine,

captivă-n galeria de aproape artă

a propriilor trăiri.

înnebunesc și nici măcar nu-mi pasă;

prin mine trec miliarde

de gânduri, trăiri, amintiri și senzații.

mă chircesc pe podea ca și cum ar fi ultima

care mă poate-nțelege, asculta, alina,

trag o inspirație de veșnicie și-ncep

pe dată să tremur lumesc

gândindu-mă că tocmai am pierdut tot.

tot ce trece prin mine fără să pot întreba

de unde vine, pe cine caută sau încotro,

singura șansă de-acces spre tot ce iubesc

și-n timpul ăsta nedefinit mă golesc;

 mă golesc de rost, de simțiri, de dorință,

sclipirea din ochi ia sfârșit. gata,

de-acum o să fiu ca oamenii de la metrou

cu ochi goi, nostalgici aproape

după cine știe ce. or fi după zile ca asta?

cine mai știe? știu doar că din mine

pleacă așa, ca stolurile migratoare, rând pe rând,

cu râs isteric și crud, mort de viu

tot ce cândva am fost.

azi stau chircită pe podea,

tremur nervos și-o voce mă cheamă.

aș da orice să fie reală, știu că nu e,

dar vocea aia cu amintiri de porțelan

și textură de cărămidă nearsă

e unul din cele mai adânci secrete,

ultimul lucru la care renunț cu voia mea,

căci nu-i nici un secret deja:

vocea aia-i vocea ta. tu și secretul meu

purtați același nume,

dar nu ești aici,

iar eu fac autopsia celui mai dur atac de panică din lume

disecând anatomia unui eșec relațional.

o fi blestem sau o fi dar?

cromatica vieții

17792404_1367810443257966_1797769081_n

ne visăm oameni liberi, dar

suntem prizonierii culorii din jur.

așa ajungem să:

scriem gânduri gri, sau chiar negre

pe hârtie roz-pudrat;

poate-poate ne contaminează cu râs.

ne selectăm între noi după culoarea pielii,

ridicând ochii spre albastrul de sus

pentru a reînvăța modestia.

și totuși…

am uitat glasul sângelui roșu.

am uitat că sufletul n-are culoare,

că viața are o cromatică neaprobată Pantone;

că movuliul vinovăției sau

roșul obrajilor rușinați

sunt perfect umane, acceptabile, de înțeles.

sunt, totuși, ale noastre…

dar le renegăm asiduu, și-așa ajungem să:

ne colorăm nopțile de plâns în bejul banalității,

ne colorăm zilele-n griul nemulțumit al rutinei,

ne colorăm viețile-n portocaliul așteptărilor exterioare nouă,

uitând cât de amplă și imperceptibilă-i cromatica vieții;

una fabricată de fiecare, după chip, suflet și asemănare.

și oricât ne-am teme, nu putem forța

cromatica amplă a vieților noastre.

Ziua 9

Picture-102

”la început a fost cuvântul”,

și numai bine n-a

fost, căci

în loc să facă punți

a făcut ziduri între noi,

în loc de uși deschise,

garduri de sârmă ghimpată,

în loc de zâmbete, frici,

în loc de încredere

carcere cu șobolani,

șerpi veninoși și igrasie

și-am început,

în loc să ne dăm mâna

în drum spre-un ”Undeva”

al tuturor, comun,

să ne sfâșiem, dar

nu animalic,

cu dinții și ghearele

ca lupul flămând, nu;

noi ne sfâșiem frumos,

civilizat, prin vorbe

caustice, aruncate

de-a valma, fără teamă

în raport cu efectul.

așa s-a ajuns ca

relațiile noastre de azi

să nu mai miroase

a mosc și iasomie,

să nu mai răspândească

zâmbete-n jurul lor, nu.

de-acum relațiile sunt

lineare, cu însuflețirea

unei cârpe aruncate

și mirosul specific

le-a devenit cel de

clor și leșie…

o adevărată rapsodie, nu?

dar asta nu-i tot,

tragic e că a ajuns

deja să ne placă

să-l despuiem pe celălalt

de bucurie cu doar

două cuvințele acide,

să umbrim frumosul

cu o singură propoziție

și, în general,

să trezim iadul

în viața celui de lângă noi

doar cu o retorică

îndelung exersată, acidă, sclipitoare

așa s-a ajuns să

ne adunăm doi câte doi

pe baza unei complementarități chimice:

tolerăm doar oameni

cu al căror acid fuzionăm,

dar nici măcar asta

nu mai ține o viață,

căci echilibrul chimic

nu-i tocmai definiția stabilității.

și uite-așa ne trezim

într-o ambivalență

uluitoare. ”Mi-ești drag!”

și ”Te urăsc, nu vreau

să te mai văd vreodată!”

se succed în câteva secunde,

doar ca să ne putem

plânge după că

ne-a fost rănit sufletul,

că Celălalt, vinovatul etern,

s-a jucat cu sentimentele

noastre firave, a mințit,

a trădat încrederea și,

în general, că a distrus

tot ce fusese frumos între noi

ca să constatăm, de fapt,

că nu mai avem ceea ce

numim suflet de mult;

s-a pierdut în proces,

bietul de el, rămânând

doar un alt cuvânt

de care ne place

să facem paradă în

discursurile noastre

de toate zilele

vorbe, avalanșe de vorbe,

și asta doar ca să

mascheze goliciuneaa

interioară a unei rase întregi.

iar azi cei ce încă simt,

așa cum vreau să cred

că mai suntem tu și cu mine,

se trezesc îngropați de vii

într-un morman de etichete

social relevante;

da,

la început a fost cuvântul poate,

dar cât e de distopică

lumea asta largă a lui!

sau, mai bine spus,

uită-te la distopia crudă,

animalică, goală în care

am ales, zi după zi,

să o prefacem…

fii sincer cu tine

și-ntreabă-te: îți place?

Laturile despre care nu vorbim

12442829_996146150424399_689108236_n
Poate doar mi se pare mie, insa de ceva timp am senzatia, constanta si acuta, ca asistam la aparitia unor noi tabuuri, unor noi cutume sociale. Unele complet opuse celor de care eram noi obisnuiti sa fim guvernati zi dupa zi.Astfel, auzim frecvent despre complexul de inferioritate. Cel de superioritate, in schimb? E un ilustru anonim. Ni se aduc manechine drept standard de frumusete, iar cand o adolescenta devine anorexica incercand sa le semene, brusc se descopera secretul frumusetii- Photoshop. Se vorbeste despre beneficiile sexului, dar nimeni nu spune ca e ok sa fii virgin/a la 20 de ani. Despre sociabilitate, e deja inutil sa mai discutam. Cum adica sa nu vrei sa ai 200 like-uri la o poza si 10000 de followers pe Instagram? Daca vrei timpul tau, petrecut cu si pentru tine, esti egoist, antisocial si, cu siguranta, psihopat. Auzi, sa iti placa sa fii singur, ce tampenie! Cine-a mai auzit?
Iar una din cele mai flagrante probleme e cultura. Ni se inoculeaza abil ideea ca trebuie sa stim. Ce? Pai cum ce, tot despre toate! Esti anul intai la Limbi si Literaturi Straine, dar nu stii cum anume se fabrica robotii? Pai ce faceti voi domne acolo, la facultatea aia? Asa ajungem sa aflam noi in practica, ceea ce altii doar au teoretizat- ca fiecare individ tinde sa avanseze pana la nivelul sau maxim de…incompetenta! Asa ne trezim o natie care stie tot despre nimic, doar pentru ca “da bine” sa stii. Nu conteaza ce. Cum adica sa nu stii? E rusinos, esti ignorant, traiesti degeaba!
Se mai discuta, mult si cu ardoare, despre saracia crunta si bogatia jignitoare. Pai si clasa de mijloc? “Nu mai exista asa ceva!”, iti vor spune, cu-n ranjet pedant, cu totii- mici si mari, tineri si batrani, cu carte si fara, ca pe-o lozinca propagandista. E tabu si sa nu te intereseze prea tare “imaginea”, care mai nou e vitala si ea. Sa iti pese de ce se va alege de tine la batranete? Adica sa vrei sa imbatranesti frumos? Sa stii ca aici chiar ai intrecut masura! Chiar daca gasesti sfaturi pe tema asta pe la toate colturile, atunci cand incerci sa le aplici, esti pe cale de a deveni un paria absolut.
Si, cu toate astea, marea mea intrebare e…de ce? De ce lasam sa se intample asta, sa ne transformam cu buna stiinta lumea in care traim intr-o distopie? Si singurul lucare-mi vine in cap e goliciunea. D-aia se intampla, ca suntem goi pe dinauntru! Nu ne mai spunem, nici noua, nici celorlalti, “imi pare rau”, “multumesc”, “a fost vina mea” sau “imi pare bine ca”. Institutia monologului interior, candva atat de importanta, e azi…patologie. Nu stim nici macar noi ce vrem concret. Nu mai stim nici sa ne bucuram de un cer senin, o floare ce-a inflorit sub ochii nostri, o raza de soare. Vorbele bune, le asteptam si-atat. De spus, doar la zile mari, cand trebuie. Si abia asta e marea provocare. Vrem revolutii, dar nu vor aparea pana nu o sa pricepem ca suntem niste vase goale, unele pe care oricine le poate umple cu orice. De-aia trebuie sa fim responsabili de noi insine. Si e greu, e greu de acceptat ca oamenii vin si pleaca, iar tu ramai blocat pentru vecie cu tine insuti. Cu gandurile tale, cu neimplinirile tale, cu nostalgiile, visele, credintele, regretele. Gandeste-te numai…sa fii blocat o viata langa un strain, eventual unul antipatic. De-aia cel mai important e sa ai o relatie frumoasa cu tine. Plimba-te prin paduri, prin parcuri, mergi de unul singur la restaurant, la teatru, la muzeu. Fa-ti cadou obiectul pe care ti-l doreai de atata timp, si nu spune ca “e primit de la cineva”. O sa-mi zici ca instig la egoism, la hedonism..poate. Dar meriti toate astea.
Meriti sa-ti zambesti ca unui prieten drag, meriti sa te bucuri de un apus frumos, de un film sau o carte care-ti plac, fara a da cuiva socoteala. Meriti sa-ti permiti luxul atat de necesar al unei pareri bune despre propria persoana. Meriti sa poti spune “stiu ca ma vezi un om prost si ingamfat, dar asta nu implica sa ma vad in aceeasi lumina. Eu ma vad un om frumos, destept si bun. Eu stiu cine sunt.” Si stii de ce meriti si ar trebui sa faci toate astea? Pentru ca esti un individ unic si irepetabil. Adica exact ca noi toti. Ce poate sa fie mai frumos de-atat, decat constiinta deplina a propriei valori, a propriei unicitati, a tot ce esti tu?

H2SO4

alsina-abandoned-building-1

“Proza se scrie iarna”, ziceai filosofic.

“A, da? Pai asta-nseamna ca

In capul meu e iarna mereu”,

O iarna in care iluminatul stradal

E doar o amintire pictata-n cromatici calde,

Pretioase ca amintirile unui batran singuratic

Azi iluminatul a fost inlocuit,

In locul sau ni-i calauza muzica

Si fiecare strada-i cu a sa

Pe strada mea troneaza Verdi,

Iar de-o sa ninga, o fi Chopin,

Dar viata nu mai e un chin.

Cand o traiesti pe datorie

Devine plina de sublim.

Cum ziceam, incepe sa ninga, dar

Ecuatia “zapada+perechi+felinar”

Abia ce si-a iesit din uz de 5 sezoane,

Iar tu pe strazi esti mai stingher ca in bazar

In locul clasicii privelisti siropoase,

A tricotajelor, copiilor care se joaca,

Un cimitir e-acuma lumea toata

Caci ninge, nige cu acid din plin!

Si uneori viata redevine chin.

Pentr-o clipita-n graba vremii.

Oamenii stau si privesc din case,

Drumu-i pustiu, acidul te roade pana la oase

Iar in locul zambetelor, lacrimi atarna pe chipuri

Agatate de priviri ce duhnesc a ura,

A furie, razbunare si parfum

Atunci cand ninge cu acid sulfuric

Pana si apusurile se coloreaza-n verde;

O lume-ntreaga care-si schimba identitatea

Ca prin magie, de la o ora la alta,

Hocus-pocus, abracadabra, alacazam!

La-nceput mi-a fost frica,

“Ce dracu…” mi-am zis incuind usa.

Dar am stat si m-am pus pe cautat

Ca sa gasesc acelasi acid de-afara

Tocmai in cele mai nepatrunse adancuri ale mele,

Atunci am ras.

“Ce dracu”, mi-am zis iar,

“Numai tu te poti teme de tine!”

Asa c-am pus de cafea, doua cesti,

Una era a mea, si a doua

Pentru musafirul ce credeam ca vine.

Mai bine pregateam lapte pentru el,

Caci n-a venit decat un temerar,

Un motan alb cu ochi verzi ce mieuna rar,

Singurul curajos intr-o lume gri;

Goala, fara personalitate, terorizata

De lumea cea noua, de zapada transformata,

De moartea rutinei asa cum era

Am incetat sa rad, l-am mangaiat,

Si i-am impartasit rapid concluzia mea-

Lumea ramane aceeasi, chiar de-si va

Schimba continuu, fara discernamant, identitatea

Si singurul rau real e singuratatea,

Doar ea nu face parte din noi

Si ne invadeaza, erodandu-ne interiorul,

La fel cum acidul sulfuric ne arde carnea

Ea ne arde fiinta, altereaza noptile, existenta,

Iar cand o simtim visceral

Suntem un pic mai departe de pisoiul temerar,

Alb ca o stafie, nebunii unei lumi de carnaval

Cu o memorie scurta, pierduta in aval.

Zidul

Image

Era o dimineaţă ciudată. Afară ploua mărunt şi rece, ştii tu, genul ăla de ploaie care, atunci când te-atinge, îţi pătrunde, prin pori, până-n suflet. În casă, focul încă mai arde, ce dacă-i primăvară? Oricum nimic nu merge cum ar trebui prin locurile astea. De fapt, nici nu se ştie cum „ar trebui” să fie, la modul concret cel puţin. Mă uitam pe geam, şi poate aş fi făcut-o şi azi, dar…

Era chiar acolo, în acelaşi spaţiu cu mine, mă privea şi…atât. Eu aşteptam, ea aştepta, liniştea devenea din ce în ce mai grea, mai apăsătoare, aproape fizică.

-Ce?

-Nimic, ce să fie? Te priveam şi eu..

-Da, sigur! Nimeni nu priveşte un om..şi-atâta tot. Deci?

-Deci m-ai prins.

-E bine c-o recunoşti, alţii n-au fost în stare, îmi spuse zâmbind amarnic.

-Da? Lasă-mă să nu te cred.

-Ehh, cum vrei.

Cumva, mă bucuram c-a rupt tăcerea, căci lucrurile începeau să devină, în acel

clar-obscur al încăperii, mai ciudate decât ar fi putut oricare din noi suporta.

O chema Ana şi-avea ochi verzi, o privire pătrunzătoare şi-o umbră de tristeţe adâncă ce părea să-i domine întreaga făptură, lucru care-i dădea, pe lângă nota de tragism după care-i recunoşteam cadenţa paşilor pe holuri la ore la care nu mai e nimeni treaz, un iz aparte de tensiune care-o făcea recognoscibilă oricui, fiind de-ajuns s-o priveşti cu-atenţie numai o dată. Îmi plăcea că, deşi nu-mi dădea atenţie, îmi oferea atât de multe, și parcă mă tenta…

Era ceva bizar în aerul ăla închis, de parcă prin acel aer rătăceau o sumedenie de poveşti, nu toate cuminţi, ce-şi aşteptau rândul spre a fi povestite. Se tăcea cu stil, cu graţie, cu o naturaleţe vecină cu Firescul. Cumva, nici n-ar fi putut fi altfel. Poate că nici n-ar fi trebuit să fie altfel. Dar…n-a durat mult.

Chiar dacă părea de piatră, ardea. Simţeam că-i place, că vrea să m-audă, să mă vadă, să m-adulmece. Îi plăcea să mă simtă, iar eu..eu ardeam de nerăbdare s-o învăţ. S-o ştiu pe de rost. S-o repet iar, şi iar, şi iar, până când n-aveam s-o mai uit vreodată.

-De ce te fereşti, Anişoară?

-De lume. Nu are de ce să mă cunoască. Ce bine crezi tu că mi-a făcut mie,  vreodată, lumea?

-Vorbeşti ca o naivă, lumea nu trăieşte ca să facă bine.

-Atunci de ce se mărgineşte la a face rău? E mai comod, sau ce?

-Da. E, într-adevăr, mai la îndemână. Mult mai la îndemână.

-N-o să înţeleg niciodată asta, să ştii, oftă ea.

-Nici nu trebuie. Lumea nu e făcută să fie înţeleasă, ci dominată, i-am răspuns eu, aproape şoptit, luând-o în braţe.

Tremura. Tremura toată, din tot corpul. Nu era nici de frig, nici de frică, ci era unul din acei fiori care răzbat din străfundurile interioare până la suprafaţă, în piele.

Am luat-o de mână şi-am plecat. Nici azi nu pot şti cum de a vrut. Cum de-am plecat, amândoi, mai mult dezbrăcaţi decât îmbrăcaţi pe-un vânt năpraznic, ce ameninţa să mute clădirea cu totul, şuierând strident, fără umbrele, pe una dintre acele ploi torenţiale.

-Unde mergem?

-Oriunde. Astăzi, tu decizi.

Şi..asta a şi făcut. Am mers, şi parcă nu ne vedea nimeni; pe străzi înguste, dosnice, unde ploaia abia dacă pătrundea, goale, aproape morbide în pustietatea lor. Mă vedea zâmbind şi parcă nu credea.

Într-un final, am ajuns şi la destinaţie. Care? Un zid. Da, un zid. Atât mai rămăsese, un zid care, acum, era colorat de meşterii nopţii în culori explozive.

-Am ajuns, îmi spuse ea c-o voce şoptită, aproape tristă.

-Da? Ce-a fost aici?

-Casa mea. Casa mea la vremea când tot oraşul ăsta pe care-l vezi înălţânddu-se cinic, ameninţător, din toate părţile, a fost nici mai mult, nici mai puţin de-un simplu sat.

-Ăsta, sat?

-Da. Iar zidul ăsta are chiar şi-o poveste. Bine, are mai multe de fapt, însă acum îţi voi spune doar una.

-Te ascult, zi.

Se aşezase pe pământul ud turceşte, şi-ncepu să-mi spună, cu voce lină.

-Eram tânără, la vreo 18 ani. Era Epoca de Aur, fix perioada aia crudă. Eu, în casă, făceam ţuică. Ştiam eu prea bine că e interzis de lege, dar cu toate astea, o făceam. Aveam nevoie de bani pentru micuţe, să le cresc. Toate bune şi frumoase, până aud eu o bătaie-n uşă. Deschid, şi ce să vezi- miliţia. Mă pârâse dragul de bărbatu-meu. Îi bag eu în casă..

-Şi, ce s-a întâmplat? o-ntreb cu sufletul la gură, aşezându-mă lângă ea, cu spatele lipit de zidul rece, ud şi colorat, care prinsese parcă viaţă.

-Îi bag eu în casă şi unu’ dintre miliţieni îi zice ăluilalt: „Du-te tu şi mai vino cu doi”, că le trebuia să-i aibă de martori. Şi-au găsit, a venit prostu’ de Matei al soră-mii Ioana

şi-ncă cineva, nu-l mai ţin minte.

-Să-nţeleg că până la urmă te-au prins..

-Ei, pe dracu’, nu, ascultă! Până să vină cu martorii, eu îi zic şefului de post, care rămăsese cu mine, „Şefule, ieşi mata afară ca să fac şi eu patul, că e casa vraişte, şi mi-e ruşine, o să mă cânte martorii prin tot satul!”. Iese el din casă şi eu, repede-repejor, închid uşa. Închid uşa, pun zăvorul, şi adio! S-au rugat apoi jumătate de oră să-i las înăuntru.

-Da? o-ntreb eu din ce în ce mai mirat.

-Da, clar. „Anico, deschide Anico uşa, nu ne lăsa aşa!”, însă nu auzeam nimic, ştiam doar c-am două fete de crescut şi atâta tot. Şi că bărbatu-meu era incapabil să aibă grijă de el, dar de noi. Asta se întâmpla undeva prin ’73. La 16 ani după, a fost Revoluţia. Nu mi-a părut nici rău, dar nici bine că s-a dus regimul. Bine, poate nici n-am înţeles-o prea bine, aveam 30 de ani atunci şi deja o mare grămadă de belele pe cap.

-Dar tu ce crezi că s-a întâmplat atunci?

-Mai bine zis ce nu s-a întâmplat. Oile n-au mai putut fi minţite, amăgite,controlate. Nu cred în minciuna cu mulţimile dirijate. Iarna aia a fost răgetul de neputinţă al unei mulţimi care fusese dirijată mult prea mult şi, în cele din urmă, prea prost. Revoluţia a lucrat în umbră, în paralel cu Regimul, pe care l-a urmărit, ca o fantomă, întreaga sa viaţă.

Trase aer în piept şi mă privi în ochi. M-am uitat şi eu la ea, nici nu ştiam prea bine ce caut acolo, lângă ea, lângă zid, pe ploaia aia infernală. Şi-am înţeles cât de tare mă atrăgea, cu toate nuanţele privirii sale şi, de fapt, tot ce ţinea sau ar fi putut ţine de firea şi făptura ei. Îi învăţasem ritmul paşilor şi ce mă fascina la ea peste măsură e bănuiala că, de fapt, ritmul paşilor e ritmul inimii ei.

O priveam cu ochi grei de-atâta ploaie, ceţoşi, şi mă gândeam la câte lucruri splendide aş putea face cu ea lângă mine. Da da.. Aş exila-o în atelier şi-aş învăţa-o pe de rost. I-aş învăţa contururile corpului, atingerile nuanţate, colorate de mici explozii vocale, gesturile de-atunci când i se pare că e, în sfărşit, singură, că e momentul său de libertate. Aş învăţa-o mânjită de vopseluri ciudate, urmele de degete lăsate ca pe mângâieri pereţilor, iar apoi, epuizată şi cu priviri rugătoare, aş da-o înapoi lumii, deşi ştiu că n-aş mai fi deloc acelaşi om în ochii ei verzi. Da, aş fi crud, dar…e doar un vis.

Vezi tu, orgoliul m-a orbit de-atâtea ori, încât..acum nu-mi mai permit nici măcar acel dram de risc ce era, cândva, mai vital decât apa pentru mine.

-Uite, dacă vrei îţi mai spun, zise ea cu glas cristalin, rupând tăcerea aşa cum o croitoreasă pricepută rupe aţa cu dinţii.

-De exemplu eu. N-am fost membră de partid, n-am lucrat la CAP. Eram ţărănistă, făceam contrabandă cu ţuică să îmi cresc copiii şi nu m-am înţeles niciodată cu puterea. Umblam tot Bucureştiul, cât îl ştii tu de mare, la pas, întrebând din poartă-n poartă dacă vrea careva ţuică. Şi era vară, şi era cald, şi bidoanele grele, dar n-aveam ce face. Ajungeam acasă în toiul nopţii, dar aia era. Aşa am luptat eu, şi-au mai fost mulţi ca mine. Aveam şi serviciu, iar biletul de autobuz îl lipeam noaptea la lumânare unde mi-l compostase ziua, cu grijă, ca să nu se vadă, şi mergeam cu unul până se rupea. N-o să neg, au fost vremuri grele, şi-s mândră că n-am ales „binefacerile” Partidului.

Era tânără, dar vorbea cu atâta patimă încât ardea la propriu, ca o torţă şi vorbea ca o bătrână aprigă..

Doamne, câte ar putea face femeia asta! Se lăsa întunericul, dar nu părea că asta ar deranja-o cumva.

-Se lasă noaptea Anişoară, nu ţi-e frică?

Un râset inconfundabil, aproape ireal de cristalin zgudui împrejurimile, făcând orice temere să se-ascundă, ruşinată, într-un colţ.

-Frică? De ce? De cine? Mircea, nu fi naiv, la vremea asta totul capătă alte forme, alte sensuri, alte contururi..De nuanţe nici nu mai vorbesc, căci acum se spun şi se ascultă cel mai bine poveştile. Eşti pictor doar, ar trebui să ai şi tu habar! Doamne, tot eu să te-nvăţ?

Am tăcut, ruşinat, aidoma unui elev de şcoală generală muştruluit de diriginta cea frumoasă pe care-o admira în secret.

-Ai dreptate, nu ştiu la ce m-am putut gândi. Tu eşti alt tipar..

-De bună seamă că da, îmi zise râzând zeflemitor, iar faptul că ai gândit, că ai putut gândi într-un aşa moment..

-E greşit? o-ntreb speriat.

-Nu, din contră. Înseamnă că eşti bine legat în realitate, ceea ce e un lucru minunat.

Cumva m-a mirat, era poate pentru prima oară când îmi spunea, explicit, că îi place ceva din ceea ce fac, lăsându-mă să cred, să sper chiar, că îi plac.

Timpul trecu, iar Ana o luă încetiţor spre casă, vizibil îngândurată. Ştia c-aveau să o vadă vecinii, că vorbele aveau să curgă iar, din ce în ce mai abundent, ca un izvor nesecat de răutăţi gratuite şi venin. Dar azi era diferit. Ştia, simţea că nu trebuie şi nu mai poate să-i mai pese de ceea ce se spune pe la colţuri, prin scările de bloc sau ganguri. Şi asta nu că ar fi fost în vreun fel superioară lumii în care îşi ducea viaţa de-atât amar de vreme, ci fiindcă pur şi simplu simţea cum preocuparea asta excesivă, aproape maniacală pentru ceilalţi, pentru ura lor, o seacă. O golea de tot ceea ce era bun în ea, o golire tot mai feroce, mai muşcătoare cu fiecare zi ce trece, cu fiecare privire în oglindă, cu fiecare zâmbet, pas, apus.

Intră în scară liniştită şi-ncepu să urce cu pas lin, silenţions, evitând să mai privească-n jur dacă nu cumva vreo bătrână insomniacă îi urmărea parcursul pe vizor. Descuie mansarda-n care trăia şi, fără nici un preambul, se-ntinse în pat. Nu, în seara aia n-avea să doarmă. Va privi cum toate obiectele sale pe care le-ndrăgea şi pe care le cunoştea atât de bine, vor căpăta alte valenţe, alte contururi, alte rosturi.

Pardoseala camerei era tapetată cu hârtii, acte, foi arse doar pe jumătate, scrisori, file goale, dar nu asta conta. Păşea printre ele cu eleganţă, în vârful picioarelor, oprindu-se lângă fereastra cea mare, care dădea spre cartierul adormit sub pătura de stele a cerului.

„N-o să fiu niciodată bine”, gândi ea mângâind cu vârfurile degetelor vitraliile ferestrei şi oftând adânc. „Nu, n-o să fiu, oricât m-aş minţi- Am tendinţe sociopate observ, dar e bine, sunt doar în stadiu incipient deocamdată, nu-i mult. Şi am o atitudine defectă faţă de lume. Prea văd totul negru. Mă tem să nu devină mai mult. Mai mult decât pot eu controla, mai mult decât aş putea suporta.”

Începu să plouă iar. Din nou, dar de data asta era o ploaie abundentă, sălbatică, răsunătoare, o adevarată ploaie de vară. Acum îşi permitea să vorbească, să-şi ţină, cu şi pentru sine, un discurs.

„Ştii Ană, ai evoluat. Nu ţi-o fi venind ţie s-o crezi, dar aşa e. Eşti…eşti aproape mai bună. Nu, nu mai bună „decât….”, opreşte-te din făcut comparaţii absurde. Mai bună decât vechea tu, nu îţi e asta de ajuns? Lasă lumea, că lumea-i rea şi proastă. Ce ţi-a făcut ţie lumea, ce lucru bun? Exact, nimic, aşa că opreşte-te. Acum!”

Nu avu vreme să-şi termine gândul, când o bătaie-n uşă o readuse la realitate. Era..Mircea! Deschise, deşi era ultimul lucru la care se aştepta în acele momente.

-Tu, aici? La ora asta?

-Da. Nu mă primeşti? întrebă el cu un zâmbet instigator, de ştrengar.

-Eh, da! Pe ploaia asta să te-arunc în stradă?

-Păi, nu e ceva neapărat neobişnuit. După câte-am pălăvrăgit azi stând în ploaie, zău de nu-s imun. Dar n-o să mint…mi-a plăcut.

-Doar de-asta eşti aici, nu? râse ea. Dar mai bine ai intra în casă, eşti ud tot şi vecinii mei mai mult ca sigur nu dorm.

-Ăsta-i un bloc de insomniaci, jur! îi spuse el râzând cu poftă.

-Poate. Dar mai bine vino cu mine, zise ea pe-un ton aproape şoptit, luându-l de mână şi încuind uşa-n urma lor.

Se opriră lângă fereastră, admirând scurgerea lascivă a ploii pe sticla colorată a geamului.

-Aici erai?

-Da. Mereu mă-ntorc aici, e axul lumii mele fereastra asta, nu ştiu de ce.

-De ce trebuie să ştii şi tu? Ştiu eu, ţi-ajunge.

-Da? De ce? Şi..tu de unde ştii?

-Vrei să pleci. Uite, dă spre pod, spre partea cu zidul, spre ieşirea din oraş. Ai pleca şi ai rămâne.

-Nu ştiu ce să-ţi zic, nu le-am privit niciodată aşa, eu am alte unghiuri..

-Observ. Nici tu nu le ştii prea bine care-s alea, însă ştii că le ai, râse el ironic. E un început bun, crede-mă.

-Poate. Eu mă tem de multe. De prea multe. Sunt umbra fricii mele. Poate că, la nivel inconştient, mă tem chiar şi de lumina asta lăsată să ardă-n hol. Nu ştiu să-ţi explic cum mai vine şi asta, deci nu-mi pune întrebări.

-Teamă zici..

Şi deschise fereastra, fără un sunet, lăsând ploaia şi vântul să intre, foile să zboare prin cameră, iar pielea Anei să se înfioare. Complementar cu sunetul ploii, ce pica aidoma unei mângâieri liniştitoare, din vecini se auzi cântând: „Mi-a zis nu-ţi fie frică, frica te omoară!”. Fatală sincronizare!

-Vezi? Până şi radiourile ştiu asta, doar tu ai mai rămas pe lângă.

-Şi nu mă-nveţi tu, Profesore? îl ironiză ea cu zâmbetul pe buze şi ochi scânteietori.

-Nu. N-am venit aici să fiu maestru.

-Atuunci?

-Vreau să te-nvăţ pe de rost, moleculă cu moleculă, îi şopti el în timp ce buzele-i alunecau pe gâtul ei de porţelan.

-Mmm..mi s-a zis că-s complicată, că nu pot fi niciodată înţeleasă- Te încumeţi?

-Da, mă încumet. Şi dacă va dura o viaţă, cu atât mai bine! Nu voi avea ce regreta. De ce ţi-e ţie cel mai teamă, întrebă el în timp ce-o ajuta să se dezbrace.

-Sincer? Mă tem de singurătate, e cel mai mare rău care mi s-ar putea întâmpla: să duc o viaţă de pustnic, singură-cuc.

-Nu te minţi Ană, toţi suntem singuri.

-Ştiu, dar parcă-i mai suportabilă când o-mparţi la mai mulţi.

-Posibil, însă ai nevoie de singurătate, altfel o să mori de epuizare. Complementaritatea este vitală. Uite, hai să-ţi spun o poveste. Vrei?

-Da, chiar sunt curioasă. Schimb pe schimb până la urmă.

-Când veneam spre tine, am trecut pe lângă un spital.Acolo, văd o familie care tremura de spaimă-n curte, pe lângă o ambulanţă. Erau vreo 10, ţigani, însă erau înstăriţi. La un momentdat, văd că apare o asistentă, iar familia o încercuieşte de-ndată. „Ce s-a înâmplat?” „E la reanimare.” „Va fi bine? Nu-mi lăsa fetiţa să moară, doamnă!” vui glasul mamei, în timp ce se trăgea de păr, cuprinsă de disperare.

-Of, bieţii oameni! Şi?

-La un moment mai îndepărtat, apare un medic în vârstă, cu un sicriu în braţe. Ştii cât era sicriul? Cât o cutie de pantofi. Părinţii erau devastaţi. Pe o străduţă apropiată, la biserică, alţi ţigani aveau nuntă. Şi nuntă de-aia cu fast: limuzină, covor roşu, aranjamente florale opulente..Iar ceilalţi îşi botezaseră copilul în spital, pe moarte. Înţelegi? Asta e complementaritatea , iar lumea are nevoie de ea ca să meargă.

-Da, înţeleg. Însă eu îmi caut, cu disperare, echilibrul. Pentru că mi-e teamă să nu dau înapoi într-un moment de slăbiciune. Să mint iar, să mint…nu mai vreau, pot mai mult de-atât, mai mult decât să mă învârt în acelaşi cerc vicios.

Nu a lăsat-o să termine. O luă pe sus şi-i zise:

-Am să te învăţ să nu mai gândeşti aşa, îţi colorez viaţa şi o să te redau lumii prin ce voi picta în viaţă, dar azi, acum, o să te-nvăţ pe de rost ca pe-o poezie furtunoasă, şi tu vei învăţa să taci,să te bucuri de linişte, căci nu mereu liniştea e semnul morţii.

Şi aşa a fost. Printre foi, aşternuturi şi-aşa răvăşite, goi şi fără gânduri, fără timp sau spaţiu care să-i îngrădească în vreun fel, fără idei pe care să le mai discute, între două loviri de fereastră şi câteva raze de lună, povestea ce-ncepuse sub vălul protector al ploii ardea, arzând o dată cu tensiunea adunată, tot ceea ce-i rodea pe protagonişti pe dinăuntru. Şi, mângâiere după mângâiere, atingere după atingere, compuneau o simfonie a gemetelor, îndoielilor şi neputinţelor resimţite, pe rând, de amândoi.

Nu ar fi zis niciodată Ana, ce se simţea la fel de fragilă ca un vas de porţelan ce-a fost spart şi relipit, şi la fel de trecătoare ca o undă de parfum ce-ajunge prin aer până la tine ca să dispar-apoi în Nicăieri, că se poate simţi aşa.

-Ştii, mi-e bine, îi şopti ea atunci când, rămaşi fără vlagă, se-ntinseră goi-puşcă pe covor, sporovăind din nou, chiar mai cu spor.

-Da, asta e şi ideea, să înţelegi că viaţa poate fi şi este altfel, nu doar urâtă, gri, searbădă şi banală.

-Înţeleg, dar nimic nu durează.

-Nu trebuie să ţină o veşnicie, ideea e să se-ntâmple. Că ţine 10 minute sau 5 ani, e mai puţin spre deloc relevant. Ceea ce contează cu adevărat e intensitatea.

-Posibil. Ştii, când veneam acasă, am văzut un casetofon lăsat afară, care cânta de zor,
spărgând liniştea ploii: „Din dragoste pentru tine,/ Las tot să fugim în lume!”. Nu am înţeles niciodată de ce oamenii vor să fugă în lume. Adică, eu una aş fugi cu drag de lume.

-Iar gândeşti, îi zise el. Nu strica momentul, respiră şi visează. E totul bine acum, aici..

Nu-i spuse nimic, deşi se simţea cumva nostalgică după vechea viaţă, după adrenalina vechiului: a vechii relaţii, a vechii conduceri, a vechii Ane. Ştia că la ziuă avea să rămână singură din nou, dar acum deja nu mai conta. Se simţea pentru prima oară după mult timp liberă de sine, de toţi paraziţii ce-o ruinau pe dinăuntru de-atâta vreme. Azi, prima zi după o viaţă, simţea recunoştinţă pentru cineva. Şi, chiar dacă pleca, îi lăsa o moştenire grea de dus, moştenea de la el cromatica vieţii.

Pentru că, o dată cu ploaia şi deschiderea ferestrei, a uşii, axul lumii sale îşi regăsise lumea, echilibrul, iar ochii ei verzi ardeau acum cu focul pe care-l au de obicei sufletele care, prin împrejurări extraordinare, află despre sine că se trag de la Pasărea Phoenix. Căci lumea e un amalgam de picturi, aranjate bizar de-o mână neştiută, iar descifrarea armonic-a aranjării ţine de voia celor mai năstruşnice întâmplări, o succesiune abruptă de lumi neştiute.

Pink- Family Portrait

Bere Gratis- Povestea mea

Bypass cu miros de izma

Image

  Am palmele ude si reci. Iar. Nu stiu cand a inceput sa fie asa, cu atat mai putin de ce. La inceput, mi-am zis ca-s sarit, dar nu..de fapt, eu am ramas singurul normal. Ma dedublez constant, e parte a rutinei cotidiene. Nu te teme si nu-ti fa procese de constiinta, aievea, nu esti tu cauza. Tu esti, cel mult, parte din efect.

Restul…restul sunt soapte afumate de alcov. Eu sunt Eric, de ma mai tii tu minte.

 Statea in fata mea ca un stalp, asa cum nu-l cunoscusem niciodata. Eric pe care mi-l aminteam eu, eu care ma simt acum atat de batrana cand il revad, era..altfel. Era viu, jovial, vesnic un zambet si un adevarat cuceritor. Azi e tot in fata mea, dar nu ca atunci, cand noi, Eric si Vera eram, parca, fetele unei monezi, nu. Nu ma mai priveste ca pe o gluma din eter, nu mai rade de mine, nu il mai smulg din relatia-i aparte avuta cu fereastra.

Acum nu ma mai misca la el nimic. E ars de soare, ridat si trist. I-a palit zambetul pe care i-l invatasem pe de rost si, in general, a disparut cu totul. Acum are probleme cu el insusi. Se dedubleaza constant, e un scut, o tehnica nitel cam dubioasa de supravietuire, tre’ s-o admit.      

 Ne-am revazut, intamplator, pe strada. Noroc chior, s-a intamplat sa ma recunoasca pe strada din atata lume, intr-o seara cetoasa.

-Vera? Tu esti?

M-am intors instantaneu, recunoscand parca dintr-o mie acea voce ragusita de la mult prea multe tigari innodate la miezul noptii, in timp ce rumega cine stie ce teorie abstractionist-fantasmagorica, privind in contemplare cand tavanul, cand usa, cand geamul, cand negrul paclos din camera.

  Poate ca, asa cum imi spuse acum, mi-au sticlit ochii cand i-am auzit glasul in spatele meu. Poate ca, pe undeva, am sperat sa recuperez macar unu la suta din feeria lui “Altadata”, mai stii? Chiar daca nu mai sunt aceeasi, sau poate ca tocmai de-aia, iti spun tare si raspicat, ca nu trebuie sa iei oamenii pe seama. Niciodata! Pe nimeni! Iar pe tine, cu atat mai putin. Indiferent de circumstante.

-Stii, nu mai sunt Vera. Ma vezi, am mai crescut. Acum fac si eu filosofie, ca tine in zilele geroase cand ne incuiam in mansarda ostentativ, complex, inimitabil.

-Observ. Si, crede-ma, nu stiu daca e bine c-ai devenit..alta.

  Ma privea, dar nu ma vedea. Nici pe ei, pe oamenii de la ferestre si care tot treceau prin scara unde intraseram sa mai vorbim. Altadata, ar fi vazut si retinut tot- fiecare rictus, fiecare expresie, fiecare detaliu.

-Sa-ti spun ca ai fost de ajutor cand ai plecat?

-Cum? ma intreba el brusc, cu pupilele dilatate si un tremur bizar in glas. Acum semana cu o parodie kitschoasa a lui, dar incepeam, cat de cat, sa-l recunosc.

-Pai, n-as fi plecat. N-as fi parasit rue d’Allemagne, n-as fi trait cu samanii, si cu siguranta nu deveneam chirurg. Si cu atat mai putin psihiatru. Deci, multumesc.

-Psihiatru? Chirurg? Tu? Singura parte pe care o cred e aia cu samanii, stiu cat iti placeau primitivii.

-Inca-mi mai plac, acum mai mult decat atunci, fiindca-i inteleg si ii cunosc mai bine. Am avut noroc.

-Dar chirurgii sunt..

 

-Cei mai sinistri oameni. Criminalii in serie dirijati de societate sa faca bine. Stiu, nu puteam nici macar sa vad un om in cosciug, dar sa am de-a face cu moartea asa, sa fie mereu langa mine, “partenerul meu de afaceri”, cum imi place sa-i spun la un pahar de gin. Da, dar vezi tu, vremea trece, oamenii se schimba, iar fericirea nu dureaza mai mult decat o face un balon de sapun. Si, pana la urma, nici tu nu te dedublai cand nu te-am mai gasit.

-Sincer? E ceva relativ recent. Nu stiu daca esti in masura sa ma judeci. Uite.

  Se opri, isi scoase manusile din piele neagra pe care le purta, si scoase din buzunar  ceva ce semana cu o tabachera, din argint, ornamentat discret. Nu era, era o oglinda. M-am uitat atent la mine, prima oara dupa multa vreme. Parul meu era acum mult mai scurt, saten inchis, ca pamantul pe care dormisem atata vreme, afland cum ariciul a tesut pamantul si ce se poate face cu izma de pe santurile noastre natale, de pe fiecare maidan.

-Iti place de tine?

 N-am zis nimic, ma pusese in incurcatura dupa multa vreme si pe mine cineva. Zambea si-mi intinse cu un gest larg o fotografie veche. Era rupta la colturi, decolorata, dar o recunosteam. Era facuta de batranul nostru amic de pe alee. Era expresia materiala a intalnirii clandestine dintre trecut, inocenta si fericire. Ma uit la el, la mine, la poza.

Nici nu-mi vine sa cred ca aia eram noi. Ca a fost un timp cand eu radeam cu-o gura pana la urechi, purtam jeansi rupti si tricouri cu mesaje anarhiste. Si, cumva, doare.

  Dar nu doar c-a fost candva o asa perioada, cat doare ca..am sters-o din mine. Definitiv si cu totul. Azi port tocuri, haine “cu schepsis”, de birou, cu pretentii, haine de om mare.

-Da, o recunosti. Si te intrebi ce s-a intamplat cu acei Eric si Vera. Stiu eu. Au murit. Eu am plecat, tu m-ai ars pe rug si-am murit. Si-apoi, apoi ai plecat si tu.

  L-am luat de mana si l-am scos in graba din casa scarii de bloc unde statusem pe scari atata timp. Se uita ciudat la mine, dar s-a lasat, o data in plus, pe mana mea. Am luat-o la fuga pe tocurile mele de 15, in gang. Gangul pe care-l treceam in fiecare zi, cu lumina lui ciudata si localurile micute, in contrast cu arcada-i larga si caldaramul de piatra cubica. Era pustiu. Pustiu gangul, pustie strada, parca tot orasul murise ca sa le faca loc lor, originarilor.

-Vrei sa-ti spun ceva? Dupa plecarea ta, am gasit o tigara. Am fumat-o, am ars scrisoarea si, de fapt, am ars tot- mansarda, blocul, copacul cel batran. Nu m-a oprit nimeni, asa ca am privit totul, tot spectacolul de la inceput pana la final. De asta ce mai zici?

  S-a asezat pe caldaramul jilav si s-a uitat la mine. Nu putea sa ma creada, parea ca traieste un cosmar, sau un hibrid bizar intre cosmar, halucinatie si o idila mutilata, in parte vie si pasionala, in parte moarta si-ngropata.

-Da. Nu mai aveau rost fara tine. Batranii plecasera si ei. Unde stai tu acum, a fost copacul ala mare, care strajuia aleea si pe care-mi placea atat de mult sa-l imbratisez. Dar nu regret, nici povestea “noastra”, nici distrugerea postuma. Mai bine hai cu mine. Mai e doar un pic.

  L-am dus spre hotelul numit chiar asa, Rue d’Allemagne. Era, inca, nauc, sub cine stie ce vraja. A fost, insa, cooperant. Am mers la subsolul hotelului, unde aranjasem o versiune mai intunecata si indraznesc sa spun, chiar mai rece, mai ostila a mansardei. Doar asa au avut cum sa construiasca noul oras, pe sacrificiul celui vechi si cu voia unei zeite derutate.

 

   Reeditam trecutul cu fiecare haina ce cadea in uitare, cu fiecare sunet scos, primele sunete sincere, cu adevarat sincere din toata seara aia magico-ciudata.

Mie, mi-a placut. Uitasem cum e sa ii zgarii spatele, sa-l musc de gat si sa urlu de placere fara pic de pudism sau cenzura. El parea ca se naste iar din lut, faina si praf de stele. Un animal eliberat de restrictiile unei societati perfide, care-l tinea de ani de zile la dieta, pe antidepresive, tranchilizante si minciuni.

Da, reeditam trecutul. Pacatuiam iar, intr-un mod flagrant, nepermis. Tribul meu din Australia, caci pe-acolo am seninat incercand sa uit de el, m-ar fi linsat fara dileme. Pacatul originar, mi-a spus batranul saman, trebuie ocolit cu fiecare ocazie si cu orice sacrificii ar presupune asta. O data repetat, esti terminat tu, ca esenta. Mor, te evapori, nu mai e loc de intors.

-Nu credeam ca, desi te-am uitat, iti mai stiu trupul pe de rost. Sincer.

-Eu eram convins. N-avea cum sa fie altfel. Ritmul meu e parte din muzica ta, dar esti egoista si-l renegi, crezand ca e mai bine asa. Ei bine, nu e. Stii cum ma simt? De parca m-ai supus unui bypass.

-Da, sigur. Unul cu miros de izma, sau ce?

-Nu. Unul cu miros de tu. Parca-ti duceam dorul asa, cumva.

     Si dadu sa-si striveasca buzele de-ale mele, dar nu. Am plecat. De data asta eu, Vera. De data asta definitiv. Pentru ca, desi i-am lasat un ravas si-o ramurica de izma, nu puteam ramane. Desi am lacrimat un pic. Desi mi-ar fi placut sa raman. Dar nu.

  Ravasul e o sarada, ca stiu prea bine ca dedublarea a fost o problema temporara. Cand il va descifra, ne vom revedea. Zice asa:

De unde stii ca nu sunt o carte veche, ramasa

intr-un anticariat pustiit? Arde intreaga lume la festivalul ciresilor pentru un calator sub umbrela si-un cocor cu pene albastre.

 Poate, candva…Ramane de ghicit in praful de stele picurat in desert, la intamplare, stii.. La intamplare, asa cum ai arunca cu praf de aur intr-o papusa. N-ai de unde sti ce iese pana nu e terminata.