Despre violenţă, în toate formele sale

Domnilor, dragii mei domni! Azi vin să vă spun nu cât de indispensabili „la casa omului” sunteţi, ci despre cât de mult rău puteţi face. Stau şi mă întreb uneori, ce s-o fi ales de sufletele voastre? Le-aţi amanetat pe băutură, ori s-au prăfuit până la a deveni de nefolosit? Căci altă explicaţie pentru felul violent în care vă purtaţi nu prea pot găsi. În fiecare săptămână, dacă nu chiar în fiecare zi, la ştiri apare cel puţin un caz de violenţă domestică.

Sunt fii care-şi bat mamele fără milă, fraţi mai mari care-şi bat surorile pentru orice greşeală, soţi ce-şi descarcă nervii după o zi de muncă mai mult sau mai puţin extenuantă (am constatat că şi indivizii „şcoliţi”, căci altfel nu mă lasă inima să le spun, se pretează la aşa „acte de bravură”) sau taţi ce îşi bat fiicele într-o veselie, în speranţa că astfel n-au să ajungă ca atâtea alte demoazele ce le-au trecut de-a lungul vremii graniţele patului.

Într-un fel, mă gândesc la faptul că nu-s doar ei vinovaţi, agresorii. Până la urmă, fiecare agresor are propria-i istorie, multe dintre ele demne de plâns, poveşti ce pot fi rezumate fără sforţare în nu mai mult de cinci cuvinte: „victima care a devenit agresor”- fiindcă în mulţi bătăuşi cu pretenţie de domni demni de toată stima, zace ascunsă o victimă de tot plânsul. O victimă care-i atât de bine ascunsă, că nici măcar ei înşişi nu ştiu (sau, mai corect spus, nu mai ştiu) de existenţa ei.

Dar violenţa domestică are, cel puţin la noi, şi o bază culturală. Sau nu neapărat actul violent, cât în special (şi asta mă îngrijorează teribil) lipsa unei minimale încercări de a se apăra pe sine sau pe copii a celei de lângă ei. De ce? Pentru că, şi aici fac referire mai ales la România rurală, e aproape de neconceput să ai cea mai mică idee de ripostă în faţa lui. „Ei, te-a bătut bărbatu’, şi? Ce, crezi c-al meu nu mă bate? Şi nu am mai zis că mă duc să-l declar la Poliţie! Auzi la ea..” sau mult, mult mai grava replică (pe care eu una am auzit-o prima dată de la bunica mea) „Fă, tu să ştii de la mine că dacă nu te mai bate, omu’ ăla nu te mai iubeşte, nici măcar nu-i mai pasă de tine! Deci fii o nevastă cuminte şi, dacă tot te bate, zâmbeşte-i gândindu-te că e doar o altă dovadă că te iubeşte.”

Şi sunt aproape sigură că refrenul ăsta se mai aude şi azi în multe case, iar rolurile fiecărui gen sunt bine stabilite în mentalul colectiv- el e educat de mic copil sub sfera de influenţă a ideii că simplul fapt că s-a născut bărbat îi dă dreptul să vrea, să facă şi să poată orice. Ea în schimb..ei, cu ea e altă treabă: trebuie să fie „o curvă în pat, o doamnă în societate, o gospodină în bucătărie” şi, bonus, să mai asculte şi de bărbat, că doar de-aia e femeie, nu?!?

Uneori, când văd în jurul meu femei abuzate, îmi vine să mă duc la ei, la aceşti „cocoşi” ai bătăturii lor şi să-i întreb: „Ţie ţi-ar plăcea ca soţia sau copilul tău să vină bătuţi acasă? Să vezi că nevasta vine cu ochiul vânăt din cauză c-a bătut-o şeful pentru un proiect important, a cărui predare a întârziat-o? Sau că cel mic vine bătut de la şcoală de profu’ de mate c-a greşit o fracţie? S-o vezi pe fiica ta, adolescentă, bătută de directorul liceului fiindcă i s-a rupt un nasture de la sacoul uniformei? Ori, poate, s-o bată într-o zi iubitul (că doar de, fetele vor băieţi care să semene măcar un pic cu tati, chiar dacă nu îşi dau seama de asta,) pentru că i s-a părut lui că i se scurg ochii după alţii pe stradă. Te-ai simţi cu adevărat puternic, mândru, important, demn de admiraţia tuturor, nu-i aşa?”, dar…

Dar înţeleg, sau măcar încerc, şi perspectiva lor: se văd stăpânii, fără drept de apel, ai fiinţelor dragi, ca şi cum acestea ar depinde o veşnicie-ntreagă numai de ei, însă nu-i aşa. De fapt, prin atitudinea lor fac mai mult rău decât bine. Mamele care sunt sau au fost victime ale violenţei domestice- nu contează cine era agresorul: soţ, tată sau frate- tind să aplice, drept răzbunare, acelaşi tip de tratamente şi copiilor, dând astfel naştere unor tipare transgeneraţionale mai mult decât vicioase. Sau se pot îmbolnăvi, aşa cum o fată pe care-am cunoscut-o îndeaproape, abuzată de ambii părinţi, s-a îmbolnăvit de diabet şi a ales, cu tot cu probleme, să plece de-acasă. Ea e doar un exemplu, şi din păcate mai sunt atâtea alte cazuri care aleg să rămână şi să îndure până cand singura lor soluţie rămâne suicidul..

O altă formă de manifestare a violenţei o reprezintă violul. O formă considerată atât de ruşinoasă, încât în România rurală a anului 2014, e încă un tabu să spui că ai fost violată. E un risc pe care, dacă vorbeşti, eşti mai mult decât forţată să ţi-l asumi- acela de a fi judecată, condamnată, marginalizată, ridiculizată. De ce? Pentru că foarte mulţi români sunt de părere că nu ţi s-a întâmplat pur şi simplu, pentru că unuia i s-a părut mai comod să te ia cu forţa decât să te facă să-ţi doreşti tu asta, nici vorbă- ori ai fost prea decoltată, ori prea mulată, dansai prea lasciv sau aveai fusta prea scurtă. Ce dacă mai erau cel puţin 15 mai provocatoare decât tine în club? E vina ta, a ta şi numai a ta!

El săracu’ n-are vină, că de, doar de-aia e bărbat- a poftit, a luat, s-a „desfăşurat” şi gata! Cam ca în Evul Mediu, când se cucereau cetăţile şi prima „grijă” a soldaţilor era să-şi facă de cap cu femeile cetăţii respective; singura deosebire fiind că azi nu mai există nicio cetate pe care s-o cucereşti cu arma-n mână, ci doar femei de luat „pe gratis”, potrivite cu stofa lui de barbar în stare latentă.

Iar dac ai „norocul” de a fi victima unui incest, atunci soarta îţi e, în să zicem 8 din 10 cazuri, pecetluită. Mare parte dintre victimele incestului nu pot spune nimănui ceea ce li se întâmplă, din motive precum teama de agresor (care de cele mai multe ori „se protejează” prin ameninţări cu moartea sau cu faptul că dacă cineva o să afle, va avea de îndurat fie o bătaie soră cu moartea, fie va fi victima unui accident rutier aşa…”întâmplător”,) dar există, cu toate acestea, şi o categorie aparte de victime, mai curajoase, care vorbesc. Să vă spun o poveste:

Într-o duminică de vară, acum..nişte ani (să tot fie vreo 10) eram, în buna tradiţie românească, pe la un unchi. Toate bune şi frumoase, până la un moment dat când în curte dă buzna o fetiţă. Ochii ei mari, de un albastru frumos erau plini de lacrimile ce i se prelingeau pe obraji, tremura toată şi era răvăşită- hainele fuseseră aruncate pe ea la întâmplare, cu o grabă şi o neglijenţă nefirească. Eu o cunoşteam, la fel şi verişoara mea mai mică- era cu un an mai mare decât mine şi era fiica unei femei sărace. A reuşit, cu chiu, cu vai, să ne spună că fratele său mai mare, să-i zicem Vasile, a violat-o, moment în care toată familia a rămas siderată, iar timpul însuşi parc-a stat în loc. Nicicând în comunitate nu se mai auzise una ca asta, ca un frate să râvnească la sora sa mai mică, şi lucrul a uimit cu-atât mai mult cu cât familia lor era una cinstită, deşi săracă şi neînvăţată. Munceau ca zilieri pe unde puteau şi-şi duceau traiul de azi pe mâine. La scurt timp după, apare la aceeaşi poartă el, agresorul. Palid, ciufulit, cu o privire de uliu hulpav şi transpiraţia rece şiroindu-i pe tâmple, îşi căuta de zor prada care plângea în braţele mătuşii mele. Tatăl unchiului meu, bătrânul casei, devenise atât de roşu la faţă pe cât era celălalt de palid. Îi spuse întâi să dispară din ochii săi, iar apoi, văzându-l că o ţine una şi bună, că el nu pleacă nicăieri fără Ionela, ceru să i se aducă biciul mai bine, ca să-i arate ce merită să primească cei ca el.

Urmarea? El azi este închis, tot pentru viol, iar ea măritată cu un băiat „de sat”, de treabă, ba chiar şi mamă.

Personal, mult timp după m-am gândit, ca soră mai mică ce mă aflu, la cum mi-ar fi dacă m-aş trezi, peste noapte, în postura Ionelei. Ce aş face, cum m-aş simţi, cât de tare m-ar afecta un gest similar al fratelui meu. Până la urmă, şi diferenţa dintre noi era nu de 19, ci de 15 ani, deci ce l-ar fi oprit? Răspunsurile găsite în interiorul meu nu m-au încurajat: cel mai probabil aş fi devenit, ca atâtea alte victime ale violului, lesbiană sau frigidă. Sau, poate, de la prea multă ruşine şi vinovăţie adunate, aş fi decis, într-un târziu, să mor. Că oricum nu fac nimănui vreun bine. În orice caz, variantele probabile erau una mai sumbră şi mai smolită decât cealaltă, neputându-se vorbi despre una „preferabilă” celorlalte.

Încă nu ştiu cum ar trebui să mă raportez la cei ce aleg să comită astfel de fapte- ca la nişte victime care, nemaiputând să se răzbune pe cei care le-au făcut rău, deformându-le imaginea despre lume, sau ca la nişte brute, nişte „neoameni” care se bucură să vadă consecinţele purtării lor inexplicabile, durerea celor mai slabi decât ei, despre care ştiu foarte bine că nu au nici cea mai mică posibilitate de apărare sau ripostă.

Dar vă voi spune altceva, dragii mei „domni”, şi anume că nu mâna care loveşte este puternică, ci mâna care mângâie. Nu vocea care urlă are autoritate, ci vocea care ştie să convingă prin calm. E un moft să pretinzi că iubeşti pe cineva când pentru acel om tu eşti un exponent al terorii. Şi nu dragule, nu eşti nici măcar pe-aproape de a fi „şmecher” sau oricum altcumva îţi mai place ţie să te autointitulezi dacă în loc să vrea ea să meargă cu tine, o iei cu forţa, ca pe un obiect. Fiindcă, oricât de mult nu aţi crede-o, blândeţea e mai autoritară decât teroarea, impune infinit mai mult respect (şi cu siguranţă mai sincer,) iar cei dragi pot alege oricând să plece de lângă voi. Pentru că asta reprezintă violenţa- o sursă inepuizabilă de rău, de traume de neşters, de ură, durere şi singurătate. Şi nu sunt sigură că asta este ceea ce vă doriţi de la viaţă totuşi. Abia când veţi putea înţelege şi accepta aceste lucruri, veţi putea spune că aţi făcut primul pas spre a deveni, aşa cum vă place să vă autodeclaraţi, nişte bărbaţi adevăraţi, nişte domni. Căci nu te naşti nici domn, nici bărbat, aşa cum nu te naşti femeie sau doamnă, ci devii la capătul unui lung şi anevoios proces de formare. Şi nu, acest proces nu obligă întotdeauna la a fi academician, un caracter frumos şi o conduită decentă în societate, faţă de tine şi de ceilalţi poţi avea şi cu 4 clase, şi cu două facultăţi…sau nu, e alegerea ta. A ta şi numai a ta. Restul sunt doar scuze folosite excesiv pe post de scuturi care să-ţi apere laşitatea.

Până atunci însă…Cu bine!

Advertisements

Enrique Iglesias- Nunca te olvidare

Despre empatie..cu drag!

Image

 

Empatia reprezinta, conform definitiei, “Forma de cunoastere a altuia, in special a eului social sau a ceva, apropiata de intuitie, interpretarea eului altora dupa propriul nostru eu” (DN 1986). O definitie scurta, dar care enunta intr-un mod clar, lipsit de pretiozitati inutile, calitatea definitorie a omului ca fiinta superioara. O calitate ce trebuia cultivata, educata, insusita. Da, trebuia- pentru ca acum, in 2013, a devenit nici mai mult, nici mai putin decat un alt cuvant golit de sens.

Unii, o considera de-a dreptul un defect, un element negativ ce trebuie inlaturat cat mai repede cu putinta. “Auzi la el, empatie! Ce-mi tre’ mie sa fiu empatic cu cersetorul de la colt daca stiu ca iar raman cu burta goala?? Sa stea asa, ca el a vrut-o!” e replica auzita din ce in ce mai des, pe toate tonurile posibile, variind de la indignare la repulsie, la orice colt de strada. Ni se pare ca, daca dam dovada de empatie, dam dovada de slabiciune, iar slabiciunea ajunge sa ne coste traiul bun pe care ni-l dorim cu atata ardoare. Poate-i de vina educatia primita, intr-o lume dominata de paradigma lui “castigatorul ia totul”, sau poate ca, in goana spre mai bine am saracit nu neaparat material, cat sufleteste. Nu mai stim sa dam, sa primim, sa ne bucuram. Nu conteaza neaparat ce anume dai, doar fa-o! Un zambet, o vorba calda, o privire fugara, orice! Dar da din suflet, nu fiindca sistemul, comunitatea sau familia te invata ca “asa e bine”, “asa trebuie”, “asa se cade”, nu. Fa-o din spirit de solidaritate, din umanitate, caci, departe de a fi o buruiana, ceva ce trebuie starpit din natura omului, empatia este esenta si totodata radacina a tot ce-i bun, nobil si frumos in fiecare dintre noi.

    Am ajuns sa fim niste strigoi, perfect intregi anatomic vorbind, dar goi, cu desavarsire goi pe dinauntru, aidoma unui apartament parasit. Si-asa ne ducem, zi de zi, viata. Sau, in orice caz, surogatul anemic cu care-am inlocuit-o, incet dar sigur, pana si pe ea, Irepetabilul din fiecare. Nu, dragul meu cititor, slabiciunea nu sta in ascunderea emotiilor, in reprimarea lor agresiva, nascuta din teama c-ai putea gasi un om care sa nu-nteleaga sau, mai josnic de-atat, sa profite. Exteriorizeaza-te asa cum simti, departe de conventiile si tabuurile unei societati ce trage sa moara- plangi, razi, zambeste, complimenteaza, bucura-te. Fii liber sa fii viu, sa dai celor din jur ceea ce ti-ai fi dorit, poate, sa primesti in alte randuri de la ei, sa fii uman.

Ne lasam tot mai constransi de vremuri, de idei care nici macar nu sunt ale noastre, de mirajul unor experiente inaccesibile, de vieti traite frugal, fara un motiv plauzibil, doar fiindca..trebuie! Suntem caricaturile celor ce-am putea fi, portrete schimonosite de ura sau de absenta oricarui sentiment, niste biete creaturi din care a disparut, fara adresa, tot frumosul atat de cautat.  Avem crize de identitate si frustrari fiindca nu mai putem comunica cu cei ce ne-nconjoara, devenind niste animale carora libertatea de a-si exterioriza trairile ne-a fost nu doar luata, ci furata, nemailasandu-ne vreme nici macar sa observam ca ne lipseste, c-ar trebui sa o avem.

Asa ca plangi pe strada daca simti nevoia, daca stii si vezi ca nu mai poti sa duci. Nu-ti fie jena sa fii sincer cu tine, ca om, nu-ti fie teama sa fii om. Plangi daca vezi lucruri in fata carora nu poti ramane impietrit, razi daca gasesti macar cel mai mic motiv de bucurie si da lumii cu glas tare, increzator, toate gandurile bune pe care le ai.

   Poate c-a venit timpul sa reabilitam notiunile de “empatie”, “nobil”, “demn” sau “sinceritate”, sa intelegem ca demnitatea nu se naste din rigiditate si ca un caracter nobil, un om nobil, este cel care, la curent fiind cu efuziunile-i emotionale si le accepta si elibereaza, fara teama unor eventuale represalii. Hai sa redevenim ce-am fost candva, oameni. Oameni liberi, cu spirit de solidaritate, oameni frumosi, cu suflete vii si colorate. Macar atata mostenire sa lasam, ca amintire, celor ce ne vor urma. Caci ca natie, daca

n-ai un minim de emotie privitor la cei ce te-nconjoara..mori. Ramai blocat in noroi, fara posibilitatea unei iesiri, prada unei capcane careia, nevazandu-i toate fatetele, i-ai cedat. Fii sincer cu tine, cu ceilalti, cu cerul ce te-acopera. Fii liber. Simte, gandeste, imparte. Direct, nemijlocit, necenzurat, neinteresat. Doar fiindca simti atunci sa spui niste vorbe, sa faci o fapta, sa oferi un zambet.

  Asa, poate vom avea curajul sa speram intr-o lume mai buna, o lume din care strigoii ambulanti si lacomi vor disparea sau, macar, vor fi minoritari, izolati, o lume in care, cu toate complicatiile uzuale ale vietii, vei putea zambi sincer tuturor, fara sa te vada ca pe un nebun. Ce zici…incerci?

Inconfundabil

Image

O spun soptit, cu voce-aproape murmuranda

Cu licar de spaima in ochi

Si toata indoiala din lumea suferinda;

Mi-e teama.

 

Nu mi-e teama de oameni sau lucruri,

Ci doar de trecerea timpului peste noi,

Doi renegati repudiati pe vesnicie, goi,

Aflati acolo unde-atatea lucruri se termina

 

Mi-e teama in schimb

Ca nu te voi mai putea vedea zambind,

C-o sa ramana doar amintiri palide, anemice

Si ca totul se va termina neprevazut,

Vaduvindu-ma de Inconfundabilul din tine,

Neprevazuta calamitate-a fiintei marginite

 

Si dac-am o secunda de maxima sinceritate

E doar pentru ca mai apoi

Sa-mi inchipui o criza de identitate

Abil declansata de demitizarea

A tot ce-am avut pretios timp de-o viata

 

Si parca te vad cu lacrimi de gheata,

Dand libertate suspinelor ca vantul de iarna

Ce ma loveste insistent in orice dimineata,

Vrand parca sa-mi spuna c-am o alta viata

 

Dar fara tine nu exista viata,

E doar pustiu, disperare si-amar

Iar eu imi inec sufletul iar

In mlastina de apocalips a suferintei

 

Nici eu nu stiu, de m-ai putea crede,

Cu ce motiv iti las ce scriu acum,

Un fel de od-a spaimei negre, tot mai mute,

Ce ma-nsoteste zi de zi pe drum

Alaturi de privirea-ti calda si zambetul strengar,

Odoare-ale unei existente zbuciumate,

Dominate de ideea lui “in alta parte”.

 

M-ar prinde luna

Gonind pe poteci, spunand vorbe seci,

Cautandu-te-n toti, sperand sa te-ntorci, ca nebuna.

Patanie ca asta..nu cred ca mai e vreuna!

 

 

 

 

Un gram de fericire, va rog!

Image

 

Vremurile în care suntem ”forțați”, de o entitate de-obârșie incertă, să ne ducem existența, seamănă din ce în ce mai mult cu un montaigne-russe.

Suntem o nație (sau, poate, o specie?) de bezmetici ce-aleargă năuci, fără să știe de unde, încotro, și mai ales de ce, vrând parcă să păcălească timpul, să mintă că ei chiar caută…ceva. Ce? Nu se știe.

  Oricum trăim într-un regat al nebunilor, în care singura lege fundamentală rămâne paradoxul : trăim în ”era informației”, dar, cu tot volumul indecent de informații care ne este pus în mod constant pe tavă, nu mai știm să lucrăm cu ea, spunem că suntem stăpâni pe noi când, de fapt,  ne mulțumim să vegetăm într-o stare de profundă scârbă, lehamite, apatie, încorsetați ca într-o menghină de reguli și norme (etice și nescrise majoritatea) și adormim hăituiți de ceea ce se poate lejer numi ”plaga mileniului” :  dorința de a avea.

Credem cu tărie că totul se poate cuantifica, stoca, eticheta, categorisi, cumpăra, avea.Tot, fără discriminare. Inclusiv fericirea. Mai ales fericirea. Pe scurt, cu cât ai mai multe, cu atât  gradul de fericire crește. Și, cu toate astea, oamenii cie mai bogați ai lumii (și, prin urmare, cei mai fericiți – ipotetic vorbind) sunt, totodată, cei mai nefericiți. Pentru că omul e, înainte de toate, cel mai mare naiv.

E credul și nu vrea să accepte forma brută a realului, neprelucrat de toate născocirile-i numite, pompos, ”convenții sociale”. Nu ; el crede ce-i place lui să creadă, ceea ce-l liniștește, îi asigură un minimum de confort psihic.      Astfel, cum a aduna e, de departe, una dintre cele mai simple activități, nu-i de mirare că tot mai mulți suferă de ceea ce se numește ”Sindromul Hârciogului”. Simt nevoia compulsivă să aibă cât mai mult din orice, în virtutea ideii că ”nu se știe niciodată când îți vor folosi”. Așa apar, din Neant parcă, legiuni de colecționari fără vocație, de avari fără discernământ, de frustrați fără cauză.

Uneori tot acest talmeș-balmeș unanim acceptat, însușit în mod deliberat, tacit, la nivel macro, mă face să mă întreb cine deține cu adevărat Fericirea. Religiile? Nu, sigur nu ele, deși o promit cu o falsă vitejie-n glas, indiferent de dogmă. Poate că fericirea-i un drog. Dar, dacă e așa, dacă fericirea e dependență, atunci hai să-i căutăm pe EI, pe acei dealer-i egoiști ce-o țin doar pentru ei, și să le-o cerem. Să ne cerem, fiecare, partea de adicție ce i se cuvine. Dar se impune altă întrebare : oare ne-am permite-o?

Noi, oamenii, TOȚI oamenii…ne-am permire oare Fericirea? Se pare că nu, din moment ce n-o putem nici măcar defini. Poate-i în noi și am fost orbi. Sau, poate că nici nu există de fapt. Poate a inventat-o vreun nebun, într-un moment de lucidă cruzime asumată.

Câte fire de nisip, atâtea posibilități și încă pe-atâtea răspunsuri…cine-o știe??

Până atunci, până unul din voi o află, o să-mi închid ochii și-o să murmur încet, abia șoptit, ca pe o incantație străveche : ”Dați-mi un gram de fericire, vă rog! Unul…atât!”

Moartea unei nevertebrate

Image

La buna vedere, lume a contrastelor incerte,

M-oi retopi in tine pe-nserat,

Prin vremea ce taranii vin de la arat

Cu boabe de sudoare acum pe tample

 

Adio mozaic de sumbre megalopolisuri,

Nu va voi mai vedea umbra-n veac

Si n-am sa mai aud in grave ceasuri

Huruitul rotilor sau vocea de cazac

 

Si nici tu nu-mi vei duce lipsa,

Un spectator marunt, nici cat o pata,

Un suflet ce ieri a-ncetat sa bata

Ascuns in umbra celui ce-si reneaga clasa

 

Voi urca pe un bloc galbior de desen

Din camera copilului ce doarme

In paza geamului deschis spre soare

Si-o sa m-arunc intr-o cafea cu lapte,

Lasat-acolo de-un parinte neglijent

 

N-am sa-ti cer lacrimi sau durere,

E mult prea mult, iar de mi-ai cere

Sa mai raman pe-aici un timp,

Tot as pleca.

 

M-as pitula agale

In camera acelei domnisoare

Ce plina de sarcasm si-ngrijorare

Nu stie nici macar in vise

C-o vietate mica are calcaiele-aprinse

Dupa ea.

 

M-oi arunca

Sub tocul ei ca de regina,

Voi termina cu viata-n tihna

Si ascutisul tocului,

La fel ca varful unui cui

Se va opri, ca lama de cutit,

In gatul meu.

 

 

Eu n-am nevoie de-un calau

Ca sa va scap pe veci de mine,

Un mic acarian grabit,

De-un strop de soare-ndragostit

Ce i-a grabit sfarsitul

 

Te las acum, tre’ sa ma duc,

Ma duc sa mor, tot singur cuc

Asa cum mi-am trait intreaga viata,

Intr-un amurg cu vag parfum de dimineata