#infatuată

eșarfa roșie mă privește complice
din sertarul cu obiecte speciale,
îmi promite
că o să împărțim iar ore, minute, clipe
greu de uitat.
eu, ea, rochia roșie, dresurile plasă…
și un bărbat.

dar mâine se apropie cu fiecare azi,
dragostea ta mi-a fost cușcă,
pereții
m-au strâns pân-am simțit
cum mă înstrăinez de mine
durerea
singurul ghid spre o ieșire
altfel de negândit.

e mâine deja, port rochia
preferată a marii mele iubiri,
fiecare
zâmbet, prilej de bucurie, nou început
e încă o înmormântare
a tot ce-ar fi putut să fie și…n-a fost.
libertatea mi-a venit prin curier,
contracost.

viitorul răspunde la întrebarea
Oare m-a uitat?
o face
ghiduș, flirtând pe sub gene, privindu-mă
lung cu aceiași ochi verzi pe care mi-i aminteam.
viitorul
e gata să se-ntâmple, să vină,
să mă prindă hotărât de mână în timp ce
alungă fantome veninoase cu un zâmbet
prin care i se preling raze calde de soare

#acasă

acasă e doar un cuvânt
de găsit în DEX,
cuvântul de la pagina 5.
sentimentul?
una din frumusețile spre care
nu mai există hărți,
de-ai uitat drumul. unde
te uiți când îți e dor de casă?

casă, acasă, loc.
ce faci în zilele în care
te-ai pierdut
de tine,
casa
te duce întotdeauna spre-năuntru.
care
cameră a inimii e camera ta?

vocea devine fir roșu, conector,
vocea
pentru care nu sunt destul niciodată
e vocea
tuturor bărbaților pe care i-am iubit vreodată,
și în primul rând e vocea ta, tată

privirea e un alt fel de atingere,
un mod nefiltrat de a spune
povești când îți e frică să deschizi
buzele, să lași
să zboare cuvintele păstrate înăuntru,
la căldură,
loc comod unde niciodată
nu intră nimeni neverificat

ce-o să faci
dacă într-o zi am să-ți spun
că drumul spre Ea e drumul spre tine
scos în afara ta, o punte
făcută din tot ce te-a făcut să tremuri,
din
groază și extaz, plâns și furie, râs
și neputință?

o să-ți mai fie casă cineva,
te-oi mai uita
la ceas când trebuie să pleci
sau vei rămâne, captiv de bună voie
în casa din carne cu gene mari
ce te privește drept în ochi și unde
se vorbește o limbă-n care nu se folosesc
deloc cuvinte, unde
blestemele se adună în zâmbete reci?
ce-ți trebuie să stai,
ce-mi ceri să pleci?

#botanosfera

sub ochii mei se deschid
flori reci, transparente, petale
cu margini aspre inundă
granițele de sticlă ale scenei interioare

nuanțe de verde-mi aduc
aminte că viața pulsează
incognito,
anonimă ghidușă, pitită
în cele mai de necrezut detalii.
vara, până și coroanele copacilor
devin vitralii

într-un sertar, undeva-mi doarme
amestecul de muguri, de frunze
împletit cu parfumuri tari, industriale,
poveștile-mi de iubire
au toate parfum de cânepă arsă,
de parfum bărbătesc și tutun.
închid ușa apotecarului,
strecor între plante uscate
tot ce n-am apucat să-ți mai spun

azi mi-am strâns florile în jurul meu
și nu mai vreau buchete convalescente,
impersonale,
flori-clișeu
de la bărbații ce-mi trec pragul
din dormitor spre amintire

ninge tăcut, și zâmbesc crud,
eu nu mai vreau îmbrățișări atunci
când zăpada-mi atinge părul ud
râd interior și mă ascund
pân-o să pot să defilez între verdeață
sub o cortină amplă, bleu-ciel

mi-e dor deși n-ar trebui
de propriile decizii proaste,
gravitez
în jurul amintirilor cu noi, fluture de noapte
gonind spre becul care arde mut.
azi nu mai dori, iar singura scăpare
un neon colorat din viitor te-aruncă în uitare.
azi
chiar dacă îmi pari de necrezut
tot aș piti un joint sub pernă, poate doar
o să te aud cum râzi când mă privești
înc-un minut.