The world as we knew it

I am now, more than I used to, looking around me, and I have this feeling that the world, as we used to know it, is coming to an end. A rough, yet unexpected ending. This pandemic context made me aware of one thing in particular, and this is our tendency to taking everything we’ve had until now for granted.  It is not the end in a biblical way, but rather the ending of a way of living, understanding what happens around us, and reevaluating the ways we cope with everything what happens around us daily. In times like this, the real challenge is to remain calm and sane when everything is shaking.

I see a lot of things happening around, people trying their best to manage this situation they have never experienced before. Some try to follow their old routine as much as they can Some are drowning in anxiety and confusion, being unable to adapt to the new way of doing things. If I can say something about this, it would be that this global issue has put every one of us in front of our friends from the closet. Because we’re only human, after all, and every crisis has the potential to bring up to the table the unsolved issues we’ve been successfully avoiding for so long.

It happened to me as well. I’ve been pushed to revisit and reconsider the way I’ve been placing myself on certain topics. One of them was my homeland. Coming from a small village surrounded by hills, I’ve always wanted to get out of here and never come back. Somehow, this whole thing caught me here, due to some things out of my control, and it took me a few days to understand that this was not a bad thing at all.

Even so, adjusting was hard, as I’ve seen, once again, that all my plans were blown away. This forced me to sit and ask myself Who were you before wanting to have it all at once? and everything became slightly more clear. I’ve seen that there are still things I can do, such as reading outside, in the sunlight. That there are still little joys left.  That slowing down for more than I’ve initially hoped I will have to will, eventually, help me know myself more.

I’ve understood that this is not some form of punishment, but a road meant to reconnect me with the pieces of the puzzle that I’ve lost in my rush. That I can have a taste of the things that used to make my childhood here, in the countryside, pretty. But it also made me aware of the fact that our ultimate survival tool remains gratitude.  It made me understand that I should be grateful for having enough space, living in the countryside, to move freely. That I still have my mother and cats around me. That there are still things to be done here, as the nature doesn’t really care about our whining.

I’ve begun to discover the old ways of doing the things, and that every ending has a little door left open. I understand that there are still little things that can be done, and that no bad shall last forever. Also, I’ve got to understand how important is the way we look at the things we live. Our perspective is a big part of what we’re actually living and what we understand from it.

Only by being grateful and trying to see more in-depth this brutal shift of our daily lives, we can get out of it sane. Because this is the perfect moment to look behind us. To see all the Mondays we didn’t do anything but ask Is it Friday already? and all the times we procrastinated just for the sake of it. Change is hard, is painful, is bringing up to surface all our well-hidden anxieties, but it is, at the same time, so necessary.

We need to get through all this process to finally understand how privileged we have been, and for how long. We have to change the way we live, work and dream so that we will be able to appreciate what used to be our taken for granted normality. We have to dream new dreams and discover new ways of making things work and, above all, we have to understand that slowing down is not a crime.

Because we’ve rushed for too long. We’ve been greedy and ungrateful for too long. And now we’re being forced to unlearn as much as we can these things. We are put in front of a whole new context, and this brings up to me an old phrase from a psychology handbook, saying that Intelligence is the individual’s capacity of adapting to new situations. This means, above anything else, to be able to let go. To reinvent our routines in ways that make life bearable. To keep from our old ways of doing things only the bits that were genuinely bringing us joy as they were also functional. And, last but not least, to relearn how to use technology to connect with the ones we care about, and not only for showing off our personas.

This, too, shall pass, but it doesn’t mean that the world will remain how we used to know it because it won’t. But it means that we have to learn how to be selective in a constructive way. It is the moment when we have to admit, to ourselves in the first place, that individualism won’t bring us any good in the nearby future. To rebuild our communities, to share more openly what brings us joy and what we feel that could be done better.

To spend more time doing things we love, even if it’s reading, listening to music, or calling our loved ones to chit-chat. Now is the later where we’ve stored all our projects, plans and dreams. We can either get intoxicated with fear and uncertainty or try to rip out pieces of what we’ve been postponing for so long and take everything step by step.

Yes, this is a hard time for all of us, and harder times are expected to come. But this is no excuse to let ourselves down once again or to allow ourselves to drown into anxiety and fear. We can do that, but we can, as well, start and accomplish everything we’ve been postponing for some undefined later. Not if we want to get out of this sane and mentally prepared for the good that is to come. Because, yes, things are bad, but this doesn’t mean that there’s nothing good to be expected.

So go and put some water to boil, have some tea, listen to some music. Maybe you will watch a movie, or read a book. You can call your best friend, or your mom, or that person you’re always saying that you’re going to catch up with, but you never do. Or maybe don’t do any of these, and just go to sleep. It doesn’t matter that much. What matters, instead, is how good you’re managing to hold up and stay collected, because now, more than ever, we can see how contagious our emotions are. So let’s just try and be our most responsible, patient, caring and rational selves, at least for a while. This might be the only way out from what tends to feel like a trap for most of us even if it is, ironically, only putting a mirror in front of who we are.

Jurnalul unei oglinzi


Într-o dimineață caldă de vară, prietena mea cea mai bună, Oglinda, cred c-o știți, se decise că e prea mult, că nu mai rezistă, că ea se duce la terapie. Zis și făcut! Intră pe ușă, și primul lucru pe care-l auzi terapeutul, săracul, fu un strigăt de ”Domnule psiholog, eu nu mai pot! Nu. Mai. Pot!”.
-Luați loc domnișoară, liniștiți-vă. Povestiți-mi un pic ce vă nemulțumește.
-În primul rând, pe mine mă cheamă Oglinda, și-n al doilea, nu că mă nemulțumește, dar mă disperă de-a dreptul!
-Înțeleg…ce anume cauzează disperarea despre care vorbiți?
-Nu ce, cine! Colocatara mea scumpă și dragă, colega mea cu care parcă nu mă mai înțeleg! Nu știu ce să mă mai fac cu ea. E o tinerică im-po-si-bi-lă, v-o jur!
-Povestește-mi mai multe despre relația cu ea, și zi-mi pe nume. Pe mine mă cheamă Carl.
-Să povestesc…tu ai vrut-o, să știi! Se trezește dimineața, (după lupte seculare, evident,) se spală, se dă cu niște chestii cărora le zice creme, apoi se-mbracă. În tot timpul ăsta
holbându-se la mine. Și ăsta-i numai preludiul! După, începe aventura. Aplică o chestie cunoscută drept ”bază de machiaj”. Apoi, vine fondul de ten. Anticearcănul. Pudra. Fardurile de obraz și de pleoape. Tușul. Rimelul. Creionul de buze. Rujul. Parfumul. Și-abia DUPĂ!!! mai pleacă și la muncă sau facultate, strigând prin casă că a întârziat. M-a înnebunit, sincer îți zic! Tu știi ce-i aia că a plâns când nuanța ei favorită de fond de ten a fost retrasă de pe piață? Pe soră-mea mai mică, oglinda de poșetă, o ține veșnic după ea. Mi-a povestit sărmana că-și reface machiajul de minim trei, patru ori în decursul unei zile…cică ”să se simtă frumoasă”, auzi! Bietele ei prietene duc o luptă seculară s-o lămurească, ultimul iubit a părăsit-o din cauza asta, dar n-ai ce s-alegi de pe urma ei! A făcut ca toate ielele când l-a văzut cu noua iubită pe la nu-știu-ce sindrofie: o puștoaică nemachiată, îngrijită, îmbrăcată într-o rochiță pastel. ”Cu aia? M-a înlocuit pe mine cu aia? Cu creatura aia fadă, insipidă, fără pic de stil??”, așa a ținut-o o săptămână, ziceai că-i nebună. Bine, chiar e, dar asta e altă poveste deja…
-Deci e dependentă de machiaj…înțeleg…
-Nu, nu-nțelegi. N-ai cum. Că nu e dependentă. E obsedată. Fix genul ăla de fată care supraviețuiește mai ușor fără mâncare decât fără să se machieze. E un calvar să trăiești lângă ea. Și știi de ce e un calvar? Pentru că e trist.
-Da, într-adevăr, chiar e trist. Dar de ce crezi asta?
-Pentru că, uite, ultimul iubit, de exemplu, n-a cunoscut-o. N-a văzut-o niciodată fără machiaj. N-a văzut-o plângând, roșind, n-a văzut-o cu cearcăne de oboseală, nici cu tenul ei imperfect. Tu realizezi cum e să iubești o mască? Pentru că Eliza mea asta e- o mască. Un chip mereu aranjat, mereu desenat așa încât să se încadreze la fix în standardele de frumusețe ”aprobate” de societate. Nu-mi place de ea așa. Știi când îmi place de ea cel mai mult? Dimineața, când văd cu câtă dragoste și grijă se dă cu cremele ei. Am înțeles că alea-s bune, că au grijă de piele. Grija e bună, o aprob chiar și eu. Uite, și eu am grijă de soră-mea (când nu sunt împreună, hai că-ncepe deja să mă roadă gelozia un pic, na c-am zis-o!), e ceva cât se poate de natural. Dar ce urmează, nu-mi mai place. Mi-e dragă Eliza, dar naturală, cu buzele ei mai subțiri, alunița de pe arcul lui Cupidon și cea de pe obraz, cu nasul un pic ascuțit, ca al Cleopatrei, pe care-l desenează să pară cu totul alt nas. Așa face și cu buzele, le desenează cu grijă să pară mai mari. Iar eu asist neputincioasă, când îmi vine să crăp de nervi, nu alta! Auzi, produse de frumusețe! Mai degrabă de pictură… Dar seara…seara îmi luam, cel puțin acum câțiva ani, revanșa, când se demachia, dar acum…acum pur și simplu doarme așa! A avut o revelație ieri, când i-a apărut în NewsFeed pe Facebook o reclamă sponsorizată de la ”Luna mea fără machiaj”, o inițiativă a unei foste dependente de machiaj. Aici sigur e mâna prietenei sale, Andra! Daaa, îți zic eu! S-o fi văzut ce se holba la monitor…mai ceva decât atunci când își pune genele false, că am uitat să-ți zic, dar poartă și d-astea mândra mea. A zis că nu-i vine să creadă, efectiv, c-ar exista și astfel de oameni. Că sunt și femei care n-au nevoie de juma din vopselurile lui Michelangelo ca să aibă încredere în ele. Care nu plâng pentru un fond de ten, și nici nu-și găsesc liniștea și frumusețea după un strat de pudră. Diseară vin fetele la ea să dezbată treaba asta. Ce zici, ar avea vreo șansă, am avea, de fapt, s-o convingem să încerce? Că m-a durut pe mine biletul ăla, Carlito! ”Iartă-mă, dragă-mi ești, dar nu te-aș duce niciodată la o reuniune de familie. Ești prea industrială pentru mine. Pa!”
-Pentru prietena ta, Eliza, nu pot decât să sper la ce e mai bun. Ție însă îți recomand o vacanță în care să te odihnești, iar dacă problema persistă, te pot recomanda unui prieten bun, psihiatru, care îți va prescrie pastile. Bine?
-Perfect! Mulțumesc Carl, nici nu știi câtă nevoie aveam să spun cuiva ce viață duc!
-Asta îmi e meseria!
Morala? Îți place de Eliza? Nu? Mă gândeam eu…Nu abuza oglinda, că nu la ședințe de psihoterapie îi e locul! Vino pe pagina Luna fără machiaj și hai să vedem împreună cum anume se modifică atât pielea, cât și reacțiile celor din jur când ne văd nemachiate, să învățăm una de la alta ce are grijă de ten și ce e doar reclamă! Ce zici, ai curaj?