Bypass cu miros de izma

  Am palmele ude si reci. Iar. Nu stiu cand a inceput sa fie asa, cu atat mai putin de ce. La inceput, mi-am zis ca-s sarit, dar nu..de fapt, eu am ramas singurul normal. Ma dedublez constant, e parte a rutinei cotidiene. Nu te teme si nu-ti fa procese de constiinta, aievea, nu esti tu cauza. Tu esti, cel mult, parte din efect.

Restul…restul sunt soapte afumate de alcov. Eu sunt Eric, de ma mai tii tu minte.

 Statea in fata mea ca un stalp, asa cum nu-l cunoscusem niciodata. Eric pe care mi-l aminteam eu, eu care ma simt acum atat de batrana cand il revad, era..altfel. Era viu, jovial, vesnic un zambet si un adevarat cuceritor. Azi e tot in fata mea, dar nu ca atunci, cand noi, Eric si Vera eram, parca, fetele unei monezi, nu. Nu ma mai priveste ca pe o gluma din eter, nu mai rade de mine, nu il mai smulg din relatia-i aparte avuta cu fereastra.

Acum nu ma mai misca la el nimic. E ars de soare, ridat si trist. I-a palit zambetul pe care i-l invatasem pe de rost si, in general, a disparut cu totul. Acum are probleme cu el insusi. Se dedubleaza constant, e un scut, o tehnica nitel cam dubioasa de supravietuire, tre’ s-o admit.      

 Ne-am revazut, intamplator, pe strada. Noroc chior, s-a intamplat sa ma recunoasca pe strada din atata lume, intr-o seara cetoasa.

-Vera? Tu esti?

M-am intors instantaneu, recunoscand parca dintr-o mie acea voce ragusita de la mult prea multe tigari innodate la miezul noptii, in timp ce rumega cine stie ce teorie abstractionist-fantasmagorica, privind in contemplare cand tavanul, cand usa, cand geamul, cand negrul paclos din camera.

  Poate ca, asa cum imi spuse acum, mi-au sticlit ochii cand i-am auzit glasul in spatele meu. Poate ca, pe undeva, am sperat sa recuperez macar unu la suta din feeria lui “Altadata”, mai stii? Chiar daca nu mai sunt aceeasi, sau poate ca tocmai de-aia, iti spun tare si raspicat, ca nu trebuie sa iei oamenii pe seama. Niciodata! Pe nimeni! Iar pe tine, cu atat mai putin. Indiferent de circumstante.

-Stii, nu mai sunt Vera. Ma vezi, am mai crescut. Acum fac si eu filosofie, ca tine in zilele geroase cand ne incuiam in mansarda ostentativ, complex, inimitabil.

-Observ. Si, crede-ma, nu stiu daca e bine c-ai devenit..alta.

  Ma privea, dar nu ma vedea. Nici pe ei, pe oamenii de la ferestre si care tot treceau prin scara unde intraseram sa mai vorbim. Altadata, ar fi vazut si retinut tot- fiecare rictus, fiecare expresie, fiecare detaliu.

-Sa-ti spun ca ai fost de ajutor cand ai plecat?

-Cum? ma intreba el brusc, cu pupilele dilatate si un tremur bizar in glas. Acum semana cu o parodie kitschoasa a lui, dar incepeam, cat de cat, sa-l recunosc.

-Pai, n-as fi plecat. N-as fi parasit rue d’Allemagne, n-as fi trait cu samanii, si cu siguranta nu deveneam chirurg. Si cu atat mai putin psihiatru. Deci, multumesc.

-Psihiatru? Chirurg? Tu? Singura parte pe care o cred e aia cu samanii, stiu cat iti placeau primitivii.

-Inca-mi mai plac, acum mai mult decat atunci, fiindca-i inteleg si ii cunosc mai bine. Am avut noroc.

-Dar chirurgii sunt..

 

-Cei mai sinistri oameni. Criminalii in serie dirijati de societate sa faca bine. Stiu, nu puteam nici macar sa vad un om in cosciug, dar sa am de-a face cu moartea asa, sa fie mereu langa mine, “partenerul meu de afaceri”, cum imi place sa-i spun la un pahar de gin. Da, dar vezi tu, vremea trece, oamenii se schimba, iar fericirea nu dureaza mai mult decat o face un balon de sapun. Si, pana la urma, nici tu nu te dedublai cand nu te-am mai gasit.

-Sincer? E ceva relativ recent. Nu stiu daca esti in masura sa ma judeci. Uite.

  Se opri, isi scoase manusile din piele neagra pe care le purta, si scoase din buzunar  ceva ce semana cu o tabachera, din argint, ornamentat discret. Nu era, era o oglinda. M-am uitat atent la mine, prima oara dupa multa vreme. Parul meu era acum mult mai scurt, saten inchis, ca pamantul pe care dormisem atata vreme, afland cum ariciul a tesut pamantul si ce se poate face cu izma de pe santurile noastre natale, de pe fiecare maidan.

-Iti place de tine?

 N-am zis nimic, ma pusese in incurcatura dupa multa vreme si pe mine cineva. Zambea si-mi intinse cu un gest larg o fotografie veche. Era rupta la colturi, decolorata, dar o recunosteam. Era facuta de batranul nostru amic de pe alee. Era expresia materiala a intalnirii clandestine dintre trecut, inocenta si fericire. Ma uit la el, la mine, la poza.

Nici nu-mi vine sa cred ca aia eram noi. Ca a fost un timp cand eu radeam cu-o gura pana la urechi, purtam jeansi rupti si tricouri cu mesaje anarhiste. Si, cumva, doare.

  Dar nu doar c-a fost candva o asa perioada, cat doare ca..am sters-o din mine. Definitiv si cu totul. Azi port tocuri, haine “cu schepsis”, de birou, cu pretentii, haine de om mare.

-Da, o recunosti. Si te intrebi ce s-a intamplat cu acei Eric si Vera. Stiu eu. Au murit. Eu am plecat, tu m-ai ars pe rug si-am murit. Si-apoi, apoi ai plecat si tu.

  L-am luat de mana si l-am scos in graba din casa scarii de bloc unde statusem pe scari atata timp. Se uita ciudat la mine, dar s-a lasat, o data in plus, pe mana mea. Am luat-o la fuga pe tocurile mele de 15, in gang. Gangul pe care-l treceam in fiecare zi, cu lumina lui ciudata si localurile micute, in contrast cu arcada-i larga si caldaramul de piatra cubica. Era pustiu. Pustiu gangul, pustie strada, parca tot orasul murise ca sa le faca loc lor, originarilor.

-Vrei sa-ti spun ceva? Dupa plecarea ta, am gasit o tigara. Am fumat-o, am ars scrisoarea si, de fapt, am ars tot- mansarda, blocul, copacul cel batran. Nu m-a oprit nimeni, asa ca am privit totul, tot spectacolul de la inceput pana la final. De asta ce mai zici?

  S-a asezat pe caldaramul jilav si s-a uitat la mine. Nu putea sa ma creada, parea ca traieste un cosmar, sau un hibrid bizar intre cosmar, halucinatie si o idila mutilata, in parte vie si pasionala, in parte moarta si-ngropata.

-Da. Nu mai aveau rost fara tine. Batranii plecasera si ei. Unde stai tu acum, a fost copacul ala mare, care strajuia aleea si pe care-mi placea atat de mult sa-l imbratisez. Dar nu regret, nici povestea “noastra”, nici distrugerea postuma. Mai bine hai cu mine. Mai e doar un pic.

  L-am dus spre hotelul numit chiar asa, Rue d’Allemagne. Era, inca, nauc, sub cine stie ce vraja. A fost, insa, cooperant. Am mers la subsolul hotelului, unde aranjasem o versiune mai intunecata si indraznesc sa spun, chiar mai rece, mai ostila a mansardei. Doar asa au avut cum sa construiasca noul oras, pe sacrificiul celui vechi si cu voia unei zeite derutate.

 

   Reeditam trecutul cu fiecare haina ce cadea in uitare, cu fiecare sunet scos, primele sunete sincere, cu adevarat sincere din toata seara aia magico-ciudata.

Mie, mi-a placut. Uitasem cum e sa ii zgarii spatele, sa-l musc de gat si sa urlu de placere fara pic de pudism sau cenzura. El parea ca se naste iar din lut, faina si praf de stele. Un animal eliberat de restrictiile unei societati perfide, care-l tinea de ani de zile la dieta, pe antidepresive, tranchilizante si minciuni.

Da, reeditam trecutul. Pacatuiam iar, intr-un mod flagrant, nepermis. Tribul meu din Australia, caci pe-acolo am seninat incercand sa uit de el, m-ar fi linsat fara dileme. Pacatul originar, mi-a spus batranul saman, trebuie ocolit cu fiecare ocazie si cu orice sacrificii ar presupune asta. O data repetat, esti terminat tu, ca esenta. Mor, te evapori, nu mai e loc de intors.

-Nu credeam ca, desi te-am uitat, iti mai stiu trupul pe de rost. Sincer.

-Eu eram convins. N-avea cum sa fie altfel. Ritmul meu e parte din muzica ta, dar esti egoista si-l renegi, crezand ca e mai bine asa. Ei bine, nu e. Stii cum ma simt? De parca m-ai supus unui bypass.

-Da, sigur. Unul cu miros de izma, sau ce?

-Nu. Unul cu miros de tu. Parca-ti duceam dorul asa, cumva.

     Si dadu sa-si striveasca buzele de-ale mele, dar nu. Am plecat. De data asta eu, Vera. De data asta definitiv. Pentru ca, desi i-am lasat un ravas si-o ramurica de izma, nu puteam ramane. Desi am lacrimat un pic. Desi mi-ar fi placut sa raman. Dar nu.

  Ravasul e o sarada, ca stiu prea bine ca dedublarea a fost o problema temporara. Cand il va descifra, ne vom revedea. Zice asa:

“De unde stii ca nu sunt o carte veche, ramasa

intr-un anticariat pustiit? Arde intreaga lume la festivalul ciresilor pentru un calator sub umbrela si-un cocor cu pene albastre.”

 Poate, candva…Ramane de ghicit in praful de stele picurat in desert, la intamplare, stii.. La intamplare, asa cum ai arunca cu praf de aur intr-o papusa. N-ai de unde sti ce iese pana nu e terminata.

Casuta de nicaieri si palatul de acolo

A fost odata, nu demult, in universul asta meschin si multifatetat in infinitatea lui, o prietenie. Mai ciudata, dar era o prietenie frumoasa intre o cometa pe nume Ă si o calatoare prin infiniturile acelea ciudate, pe nume Kara.

Kara era o pamanteana care, satula de iadul de acasa, a plecat de pe planeta ei sa caute viata. Era o fata inalta, vioaie, cu ochi verzi si patrunzatori si par ce batea in mov de la ultima explozie stelara,  chiar daca ea era roscata.  Se imprietenise cu Ă atunci cand aceasta o ajutase sa scape cu viata de pe o planeta ostila. “Ce primitivi, nu stau nici macar la poza!” Si, de-atunci, ea si Ă erau nedespartite, pastrand totul pentru ele, vazand tot ce se putea vedea impreuna.

Ă era o cometa batrana, cu o coada din pulbere de stele pe care “vara” o facea sa semene cu apa, pentru ca micuta ei prietena sa poata inota aidoma unei sirene, iar atunci cand Kara socotea c-ar fi iarna, ii facea din coada ei partie pe care sa patineze-n voie. O iubea nespus pe curajoasa pamanteana, astfel incat o lasa, in mod ciudat si neasteptat, sa locuiasca in capul sau.

Capul cometei era mare, incapator, iar doua ferestre mari ii tineau loc de ochi. Interiorul semana cu cel al unei casute, spatioase si calde, plin de lucruri care ii aminteau de casa. La loc de cinste stateau albumul de fotografii cu prietenii ei, un cufaras in care erau adunate scrisori de la Kali, prietena ei din India.

Pe Kali o cunoscuse acum multa vreme, la un templu budist in care intrasera ea de curioasa, sa vada cum e atmosfera, iar cealalta se duse sa se roage, despovarandu-se de povara ce-i atarna pe umeri. Si, ca un facut, tot curiozitatea le-a imprietenit. Kali vroia sa stie mai multe despre albii care-i facusera atata rau ei si familiei sale, pe cand Kara vroia doar sa afle cum gasesc maestrii pacea interioara.

             Erau doua lumi aflate intr-un templu, aflat la capatul unui labirint de poteci, pentru ca, desi era un oras destul de mare, drumurile nu erau nici macar pavate, fiind lesne, ca strain, sa te ratacesti prin acel labirint cusut din zeci de ulicioare, fara nici o alta farama de sacru, in afara acelui templu care-l marginea, izoland parca labirintul de vitregia timpului si de ura altor lumi. Era refugiul suprem, coltul de cer spre care si saracii, si oamenii bogati se indreptau cu aceeasi smerenie si-aceeasi vrere nebuna de-a atinge Nirvana.

Orasul semana cu-n ou de sticla brodat cu lacrimi de vreme, trist si saracit de razboaiele cele multe si grele ce dusese pana atunci. Doar soarele si tinerii mai zambeau catre intinderea nemangaiata de ape. De la un kilometru distanta, palatul maharajahei veghea cu atentie la viata supusilor, alaturi de ruinele vechiului oras, care priveau nostalgice parca, cu putina vlaga ce le-o mai lasau mangrovele ce le napadeau fara scrupule, acaparandu-le si ultima farama de viata, in vreme ce se-ntindeau aidoma unei caracatite lenese in grota submarina.

Dupa razboi, care, fiind ultimul, era si cel mai devastator, lamaiul ce ajungea deopotriva in cer si in inima pamantului, era unicul loc de intalnire al tinerilor ce nu fusesera luati prizonieri. Coroana-i acoperea asemeni unei umbrele-gigant orasul pasnic, iar florile-i se impleteau cu aerul de mare, facand o atmosfera de poveste.

Linistea tulbure a amiezii fu sparta-n piese mici de cofetarul ce striga, suparat

nevoie-mare, la o pisica tarcata ce-i furase, pe nesimtite, tava cu briose tocmai cand a

 scos-o din cuptor, spre deliciul copiilor ce radeau, tinandu-se de burta.

-Mojicilor, voi ati dresat-o! Las’ ca v-arat eu voua! si incepu sa-i alerge pe langa pom.

-Nu noi nenea, nu noi! ii strigara copiii.

-Asa face mereu? intreba Kara mirata, decojind o lamaie rosie, fara graba, catarata-n lamai asemeni unei maimute.

-O da, mereu! El a-mbatranit, mata a prins gustul prajiturilor si-acum i le fura. Nu-l inteleg de ce nu-si ia un ucenic, zau asa!

-Sau sa-nchida naibii sandramaua daca nu mai e-n stare! replica obidita Kara.

-Nu, asta nu! Ce ne facem noi fara patiseria asta? Asa cum o vezi, sandramaua asta-i coace prajiturile maharajahei! E locul nostru de-adunare atunci cand ploua, nici in gluma sa nu mai zici asta!

-Imi pare rau, nu stiam!

-Da, se vede ca nu esti de prin partea locului. Uite, ne-a lasat si noua pisica, ia de gusta!

Si ii intinse doua briose ce abureau, neatinse.

-Mm, sunt bune ,zise Karina. Nu credeam partea cu maharajaha, dar acum nu mai am nici macar o umbra de-ndoiala. Dar ia te uita, ce-i acolo?
-Unde?

-Pe mal, fetele de-acolo, ce fac ele? intreba Kara, care descoperea timid lumea plina de magie a Orientului, care pentru albi era ferecata cu o mie de lanturi.

Pe malul oceanului, doua fete se jucau cu esarfe de purpura. Aveau pe ele sari, care se cam udasera, lipindu-se de piele.  Una din ele era inalta, impodobita cu aur si imbracata cu un sari de culoarea movului episcopal. In maini avea doua esarfe lungi si rosii. Cealalta, mai mica, purta un sari ca de cerneala, avand in maini aceleasi esarfe lungi ca si sora sa cea mare. Singurele-i podoabe erau bratarile late de aur, acoperite de perlele cele mai frumoase.

-Oh, ele…ele sunt culegatoarele de perle. Sunt iubite de toata lumea, insa ele isi vad doar de perlele lor. Numai cea mica mai e si tamaduitoare.

-Da? La cat este de mica, nu prea-ti vine sa crezi.

-Stiu. Si cu toate acestea, e-adevarat. Au invatat de la bunica lor, mare tamaduitoare, fata de care avem un respect profund.

-Si cea mare…Doamne, e perfecta, daca ar ajunge in lumea alba ar deveni Miss Europa pe data! Nu credeam ca exista o asemenea frumusete!

                -Miss? Ce-i aia?

-Cea mai frumoasa fata. E un titlu pentru care unele fete muncesc toata viata ,si tot nu-l obtin!

-Ce ciudati mai sunteti si voi, albii…Aproape ca mi-e mila de voi!

Fetele se jucau in lumina crepusculara asemeni unor nimfe ce-au venit din Iad sa ispiteasca omenirea, sa o distruga-n joaca.

Se unduiau pe muzica marii asemeni unor trestii udate de-o furtuna, intr-un mod care, pentru albul profan, ar fi cel putin erotic, facand sa-i fiarba sangele statut ca lava unui vulcan naravas.

“Si ma mai mir ca sunt asa iubite! Pai, dac-as fi ca ele, as fi adorata, nu iubita!”,gandi Kara privindu-le cu atentie printre ramurile bogate ale lamaiului, ca un elev stangaci ce vrea

sa-si imite maestrul. Shiva, cea mare, se lasa in genunchi si incepu sa se miste ritmic pe muzica lumii, miscand cu moliciunea ce imbie la cunoastere si indoiala bratele-n care tinea esarfele, si intregul sau trup, acoperit de paru-i din carbune, ce se atingea de nisipul alb si granulat, facand o imagine idilica,de neuitat.

Atinse o creanga si, deodata ,se pomeni urcand in varf, intovarasita de strigatul prietenei sale:

-Sa-mi scrii fetito! Da?
-Daaa! se auzi raspunsul Karei ce parca era aspirata de arborele imens, gatit de sarbatoare cu flori verzui.

Se trezi in aer, in varf de luna, cu o sticluta in buzunar ce adapostea ,ordonate pe etaje, toate miresmele ce-o imbatasera-n visul Indiei: parfumul de ciocolata fierbinte si vanilie al brioselor furate de mata, mireasma aparte a lamaiului ce-o adapostise, de saratura saturata a oceanului, cu unda de cafea arabeasca si condimente fierte-n apa de mare al culegatoarelor de perle incitand la vise infiorator de reci in fierbinteala umezita a  soarelui ce parjolea dement, deopotriva, apa si uscatul.

In lumina selenara, inconjurata de pulberea stelara ce impestrita coloristic albastrul sobru-al infinitatii aleia covarsitoare ,Kara avu o revelatie: ala era, de fapt, Arborele Vietii, venerat in draci de samani, pe ale caror tobe sta desenat intr-o maniera impozanta, mai ales de prietenii sai,apasii.

Atunci, un raset sincer cutremura din radacini universul, un ras de copil care se prinsese unde i se ascunsese comoara lui de dulciuri. Pentru ea nu era deloc covarsitoare acea infinitate, ba chiar ii placea, se simtea familiara,ca…..acasa. Un alt <acasa>, pentru ca pe cel vechi il parasise fara multe remuscari la 13 ani, cand plecase dupa cheile universale ale realitatilor posibile, existente si fictive, lasand toata comunitatea socata, traumatizand-o si mai mult cand promisese ca va reveni ea….candva.

Asa ca trase aer in piept si o porni la pas pe Luna, sa vada ce gaseste. Fu oarecum dezamagita cand gasi doar o arcada de fildes sculptata, dar se remonta rapid si trecu prin ea, curioasa de ce-o sa fie. In mai putin de 5 secunde se pomeni pe-o planeta gri, sumbra si trista, ce parea pustie.

-Doamne, parca toti au murit pe-aici! ofta ea.

Cand termina de zis,  vazu ce se afla dupa perdelele gri ce invaluiau, ca sa

te-nsele, intreaga planeta. Incerca sa-i fotografieze, dar ii sparsera obiectivul.

“Drace, isi zise, astia-s dementi, aici mor!” gandi ea. N-apuca sa isi termine gandul, ca o lumina puternica-i striga cu glas de tunet.

-Sari!

Era Ă.

-Mersi ca m-ai salvat, altfel acolo-mi ramaneau ciolanele!

-Eeh, nu-i nimic. Dar ce dracu’ faceai pe planeta aia? Sunt cei mai uraciosi din tot universul asta!

-Pai…am picat din Luna! ii raspunse razand.

-Mda, nu esti prima. Dar esti prima care scapa. Ah, era sa uit: numele meu e Ă.

-Eu sunt Kara. Drace, era cat pe ce! Daca vrei, putem fi prietene.

-Sigur! Nici nu ma gandesc sa te las de capul tau prin universurile-astea.

-Pff…iti raman recunoscatoare.

-Bine-bine, dar pana una-alta, hai la bord!

Astfel se imprietenira cele doua; o prietenie care dura cateva eternitati.

La un momentdat, tot cutreierand, ajunsera si in dimensiunea viselor. Acolo, Kara dete peste un baiat aidoma cu cei de-acasa. Era inalt, cu plete blonde, ondulate si pielea de nea.

-Ce faci aici? il intreba mirata. Din India n-am mai vazut oameni decat in poze.

-Te asteptam. Eu sunt Ian.Tu esti Kara,nu?

-Ba da.Dar….cum?
-Pai ,e simplu. Am fost blocat aici si mi s-a zis ca nu voi iesi de-aici decat atunci cand voi simti o dragoste imensa pentru una din fetele ce se vor perinda pe-aici. Ti-am  simtit venirea. Si de  cand te-astept…

-Stai asa, tu-mi zici mie ca suntem predestinati, sau cum? Ca nu mai pricep chiar nimic!

-Da. Tu trebuie sa vii cu mine, doar eu si cu tine, altfel vechea noastra lume se va sfarsi!

Ea se duse, traumatizata,l a Ă si-i zise:

-Ce ma fac soro? Zi-mi! Ca nu vreau sa te las singura, da’ nici sa se termine cu pamantenii din cauza mea!

-Eh, e simplu. Gandeste-te doar la batranii chinezi si la sticlutele lor ferecate.

-Chi! Asta era! Esti cea mai buna Ă! Hei, Ian, ia vino! Nu pot merge cu tine, dar tu vei veni cu mine.

-Cum? intreba acesta privind-o ca pe-o nebuna.

-Ei, cum….Chi! Tu intri in sticluta, iar eu o iau cu mine.

-Aah, da…Altfel nu?
-Nu. Hai, intra!

Si astfel prietena universului, Kara, isi continua peregrinarile cu dorul de casa alinat de sticluta cu chi ce-i facea sufletul sa planga cu povestile ei pe care i le soptea, iar ranile i le ungea ca un balsam magic cu mireasma Indiei.

Poate c-a gasit cheile si-o mai fi haladuind si azi galaxiile, daca nu s-o fi intors pe jumatate moarta de dor si mistuita de ganduri, acasa, la lamaiul cu flori verzui si nisipul alb.