Nu sunt “cea mai”

Sa ne-ntelegem: n-am fost niciodata o sustinatoare infocata a mesajelor motivationale scrise pe frigider, oglinda din baie sau mai stiu eu ce colt al casei. Pot functiona, nu spun ca nu, dar personal nu ma regasesc in metoda asta. Si, totusi, cred cu tarie ca ceva ar trebui sa aiba orice fata la vedere- un ”Nu sunt cea mai…” maaare cat casa.
Am ajuns la concluzia asta cu greu, poate mai greu decat sunt dispusa s-accept, dar nu, eu nu sunt ”cea mai”. Nu sunt cea mai frumoasa, cea mai desteapta, cea mai atragatoare, cea mai bogata, cea mai fericita sau dracu’ mai stie cum se mai poarta acum sa fim. Si, ce sa vezi…concluzia asta m-a usurat teribil! Da domne, asa e, nu sunt. Dar nici nu trebuie sa fiu! Sunt eu si-atat. Ah, si ce bine mai e!
Cu toate astea, presiunea e mare. Trebuie sa vrei sa fii ”cea mai”, sa incerci, sa te lupti, sa te bantuie gandul ca nu esti tu ”cea mai”. Asa, si daca nu sunt…ce? Stii ce? Nimic. Nu se intampla absolut nimic. Timpul va curge la fel. Oamenii vor veni si vor pleca. Uneori o sa fii tu vinovata intr-o proportie mai mare decat sunt ei. O sa doara si-o sa treaca. O sa fie frumos si-o sa doara iar. Si-o sa mai si inveti niste lucruri : despre ei, despre tine, despre relatiile dintre voi. Mare lucru asta cu invatatul, sa stii!
Si ce mi se pare mie inspaimantator nu e faptul ca vrem sa fim ”cele mai”, ci…ca e firesc. Crestem cu ”oglinda-oglinjoara, cine-i cea mai frumoasa din tara?”, cu mame si bunici care si ele au vrut sa fie, si in momente disparate ale vietilor lor chiar au fost ”cele mai”, si invatam ca…asa trebuie sa fie. Ca asa a fost dintotdeauna. Cu ”cea mai”…cumva. Suntem generatii intregi de femei care simt uneori ca s-au ratat doar pentru ca n-am fost ”cele mai”. Lucru ce dateaza din vremuri cumva nestiute, din vremuri pe care nu putem pune degetul. Si chiar daca tine de-atunci, tot n-a fost luat in seama. Dovada? Distinctia facuta intre mama perfecta si cea suficient de buna mi se pare, din acest punct de vedere, graitoare, mai ales privit prin prisma faptului ca a fost facuta cu niste decade in urma.
Daaar…exista un dar. Unul mare si deloc de neglijat: putem fi cum vrem. Vrei sa ai parul lung sau scurt, sa te vopsesti sau nu, sa ai un carnetel in care-ti notezi cuceririle sau, din contra, sa ai relatii putine si stabile, nu exista un standard. Standardul e ce te face pe tine sa-ti fie bine, ce-ti ofera confortul necesar sa continui sa-ti implinesti visele. In ordine, in dezordine, e irelevant, faci cum stii tu mai bine. Nu cum zice mama, vecina, matusa, catelul, vedetele lu’ peste. Cum zici tu, ca doar tu contezi. Pentru ca nu esti ”cea mai”, si nici n-ai nevoie de asta ca sa iti fie bine. O sa-ti spun un secret. Eu, asta de scriu acum, numai ”cea mai” nu sunt. Si cat de reconfortant e! Ma bucur nespus ca n-am avut ”sansa” de a fi eu ”cea mai” cumva. Mi-a dat libertatea de care-am nevoie ca sa fiu. Cum sa fiu? Oricum. Asa ca, da-ti voie sa fii tu. Cum vrei tu. Ca ”cea mai” e doar o lesa cu paiete roz..
Vrem sa fim fericite? Pai…hai sa fim atunci. Fiecare cum se pricepe, pe limba ei.

Pescărușul Jonathan Livingston. o poveste

Ne-am întâlnit întâmplător în Cora, într-o zi de primăvară târzie. Să fi fost mai? Eu, chiar dacă eram, teoretic, extrem de ocupată cu licența, sesiunea și alte derivate, simțeam totuși nevoia de a citi ”ceva bun”. Ce, nu-mi era clar. O văd în raft, micuță și albastră, o iau în mână și mă pun, circumspectă, pe răsfoit. Avea chiar și poze! ”Trebuie s-o citesc,” îmi zic, ”să văd ce e de capul ei!” Zis și făcut.

Carte cu poze, personajul-vedetă un pescăruș…părea nici mai mult, nici mai puțin de-o carte bună de citit în RATB, o povestioară drăgălașă. Nici n-am văzut ce m-a pălit!

Surpriza a fost una totală și ireversibilă. În fața mea stătea o capodoperă cu greutate, nu o poveste de copii! O metaforă cap-coadă, care-ți arată, pas cu pas, ce-nseamnă să fii altfel. Pentru că asta e povestea pescărușului- povestea oricărui outsider devenit legendă. Nu e o carte cu un gen anume- e filosofie, e poveste, e motivațională…ce vrei tu să fie, aia e! Dar mai presus de toate, e aerată. Pur și simplu nu-i simți densitatea, povestea curge ușor în timp ce tu te gândești așa, într-un colț de minte, cum ar fi dac-ai fi tu pescărușul îndrăgostit de zbor ca de cea mai frumoasă treabă din lume. E acel gen de carte rară care te face să-ți pui întrebări, să te gândești dacă ești măcar pe jumătate la fel de pasionat de ceea ce faci pe cât e pescărușul de zborul său.

Te-nvață despre empatie, și pe bună dreptate: cum să nu-i trântești un ”Ce pescăruși proști!” când, revenit în comunitatea ce-l expulzase din cauza iubirii lui pentru arta de a zbura, nu e crezut de nimeni că e Jonathan? N-o să vă spun și ce anume i-a făcut să nu îl creadă pe cuvânt, rămâne de datoria voastră să citiți și să aflați.

Dacă ar fi să reduc toată cartea la un cuvânt, ar fi pasiune. Nu pasiunea organică, cu tente carnale,  nici cea îndelung predicată de toată suflarea motivațională, ci pasiune și-atât. Pasiunea sinceră pentru ceea ce știi că e pentru tine. Abia asta face din pescăruș un adevărat erou, iar din epopeea sa subțirică și cu poze, lectura perfectă pentru zilele în care ți se pare că până și respiratul e prea greu de realizat. Pentru că toți avem nevoie, din când în când, de-o carte ludică, ce ne duce înapoi la vremea când puteam totul, în timp ce ne oferă cele mai prețioase învățăminte ale sale.