Nu cred că știu, sau am știut vreodată, să meditez. Aud și citesc constant despre cât de benefică e meditația, despre cum e drumul regal spre vindecarea emoțională, dar eu nu-l știu.
Nu știu dacă atunci când pun cafeaua pe foc, atentă doar la asta și bucurându-mă de miros, e o meditație.
Nu știu dacă atunci când culeg cu grijă florile pentru pus în vază, atentă la fiecare în parte, meditez la ceva. Nici dacă atunci când mă salt pe vârfuri să iau un măr din pom, atentă doar la asta, e un act de meditație.
La fel cum nu știu dacă meditez la ceva atunci când mă plimb printre rafturile unei librării sau ale unui magazin cu bijuterii.
Nu știu dacă momentele în care cânt și dansez prin casă cu căștile în urechi sunt o formă de meditație, sau momentul când îmi trag o carte de tarot să văd ce anunță ziua de stă să înceapă.
Nu știu dacă serile în care mă bucur de o cană de ceva cald și de o carte sunt, de fapt, meditații ascunse.
La fel cum nu știu dacă meditez la ceva atunci când mă uit spre stelele care se văd atât de clar de pe veranda mea, sau când mă bucur de felul în care luna luminează încăperea și pielea mea.
Nu știu dacă e vorba despre meditație nici când mă reapropii de corpul meu într-o cadă cu spumă, sau când mă bucur de atingerile altcuiva.
Nu știu dacă meditez atunci când fac o fotografie, când urc pe deal cu câinele după mine să văd apusul, sau când pur și simplu stau în leagăn și mă bucur de soare și de cerul senin.
La fel cum nu știu dacă e vorba despre meditație în diminețile în care se întâmplă să mă trezesc dimineața devreme, cât să mă bucur de lumina soarelui ce răsare, să mă sperii de frig, și să mă cuibăresc la loc în pat după ce am tras draperia, să las soarele să mă atingă.
Nu știu dacă atunci când îmi dau cu ojă unghiile, concentrându-mă pe fiecare în parte, meditez la ceva.
Dacă atunci când ascult un concert de pian, sau poate sunetul ploii înainte să adorm, meditez.
Nu știu nici dacă atunci când mă opresc în loc lângă vreo clădire frumoasă ca să-i sorb detaliile comit un act de meditație.
La fel cum nu știu dacă, atunci când vin din pădure cu vreo plantă, floare, frunză, măceașă, fulg, cochilie de melc sau piatră de pus la dulapul cu suveniruri din plimbări, meditez la ceva.
Nu știu nici dacă atunci când mă alint cu (și ca) o pisică pot vorbi despre meditație. Sau dacă atunci când gătesc ceva bun, dansând prin bucătărie printre ingrediente, meditez.
La fel cum nu știu dacă e sau nu meditație atunci când îmi aprind, noaptea, o lumânare parfumată, deschid jurnalul, și-mi trec încă ceva pe lista cu lucruri bune care mi s-au întâmplat, sau când pur și simplu termin de scris un poem și-i pun data în caietul lor.
Nu știu. Nu știu multe. E ca o ecuație printre necunoscutele căreia mă tot învârt. Nu știu, și poate e mai bine că nu știu.
Știu doar că sunt fragmente care mă bucură, care fac zilele să nu semene între ele, să aibă lumini, texturi, forme, gusturi, culori și mirosuri diferite.
Și mai știu că, dacă toate astea sunt forme de meditație, atunci nu vreau să aflu. Nu vreau să le înghesui pe toate într-o singură cutie, să le fur din farmec, să le ciuntesc. Singurul lor punct comun e că sunt aducătoare de bucurie, fiecare la rândul ei. Mai mult nu-mi trebuie să știu.
Dacă există ceva bine știut despre mine, de apropiați și nu doar, acel ceva e dragostea mea pentru cafea. Pe care am tendința să o beau în loc de apă, spre exasperarea generală, și care se face, musai, la ibric. Dar povestea începe, ca orice poveste de dragoste, cu mult timp în urmă, cu un ibric. Ibricul mamei de cafea, veșnic cu preț de un sfert de ceașcă de cafea pe fundul lui, pe lângă care mă învârteam periodic de când aveam vreo patru ani. Ibricul care parfuma toată bucătăria și anunța, alături de cântecul cocoșului și de soare, că începe o nouă zi. Ibricul care aduna în jurul lui femei la povești, și pe mine la ascultat. Pe atunci, mă alegeam doar cu mirosul, indiferent cât de insistentă aș fi fost.
Stând și observând, însă, am descoperit că sunt mai multe feluri în care îți poți bea cafeaua. O poți face așa cum o face, de când o știu, mama: faci cafeaua, o pui în cană, și te apuci de treabă. Mai meșterești, mai iei o gură, și uite așa ajungi să tragi de ea bună parte din zi. Sau, la polul opus, poți face cafeaua, o torni în cană și, așa cum l-am văzut întâi pe tata făcând, cât timp îți bei cafeaua, faci doar asta. Nimic altceva.
La început, relația mea cu cafeaua era una socială. Îmi luam o cafea de la tonomat în pauzele de la liceu, sau când chiuleam cu colegele de la vreo oră. Atunci deveneam, într-un fel, copii mai mici ale mamelor noastre, care-și beau cafeaua în bucătărie, din căni de porțelan, la povești. Noi o beam din pahare de plastic, în parc sau prin oraș, povestind, la fel ca adultele noastre, te-miri-ce. Cu timpul, am început să-mi beau cafeaua și acasă, cu mama, povestind fiecare câte ceva. Uitându-mă în urmă, nu mi-a plăcut niciodată să-mi beau cafeaua altfel decât stând locului. Mi se pare că fură din farmecul momentului, că-l grăbește. La mine cafeaua n-a avut niciodată statut de utilitate, doar de moft. De necesitate, într-un fel, psihică.
Îmi aduc aminte că, într-o zi de iarnă, cam gri, am intrat pentru prima oară într-o cafenea 5togo. Trecuse ceva timp de când se lansaseră, și tot zisesem că mă duc să văd ce e cu ei. După timp bun de stat la coadă pentru diferite hârtii, ieșind în zloata de afară, i-am zis mamei că eu am nevoie de o cafea. Erau, întâmplător, chiar în drumul nostru. Contrastul dintre design-ul luminos, cu nuanțe pin-up, și griul general de afară, dintre zâmbetul de după tejghea și oamenii triști de afară, ne-au lăsat pe amândouă așa…ușor uimite. Iar de atunci, am tot trecut prin cafenelele lor de câte ori am fost prin preajmă, ca să vedem că atmosfera prietenoasă și cafeaua bună sunt constante peste tot.
Acum ceva timp, când deja aveam ibricul meu de aramă bine împământenit pe hota din bucătărie, iar oamenii din jur păreau să se fi resemnat cu cantitățile de cafea pe care le beau, primesc un mesaj care zicea așa: ”Bună!
Dana de la 5to go here
Am remarcat că în ultima vreme ne vizitezi des si ne bucurăm că #5togo se numără printre cafenelele tale preferate.
Am vrea să te avem mai aproape de noi și să faci parte dintr-o comunitate restrânsă de prieteni ai 5 to go. Astfel, am vrea să îți oferim un kit complet de cafea si accesorii pentru prepararea noului produs din meniul 5 to go, și anume cafeaua la IBRIK.
Prepararea cafelei la IBRIK reprezintă o experiență pe care mulți dintre noi poate am uitat-o și ne dorim sa o redescoperim împreună. Ne-ar bucura să vedem fotografii sau stories cu creativitatea, spontaneitatea și #experientaTAIbrik.”
Moment în care mintea mea s-a întors în timp, la unul dintre cursurile de Cultură Materială, în care Vintilă ne spunea, așa cum doar el știa s-o facă, despre cum economia bazată pe produs a început să fie înlocuită, tiptil, de o economie mai subtilă, dar nu mai puțin agresivă, bazată pe experiență. O treabă deloc inocentă, dat fiind că e ceva subiectiv și, deci, greu de evaluat: cum poți spune că experiența Celuilalt e, obiectiv vorbind, una proastă? Poți defini un produs prost, dar cum definești o experiență proastă? Am zâmbit amar, gândindu-mă că de acum felul lui de a explica treburi atât de complexe e o altă amintire savuroasă și, mânată de curiozitate, am acceptat invitația. Până la urmă, era vorba despre un brand care-mi place și de o inițiativă mișto, ce putea să iasă prost?
Trec zilele, și vine momentul în care primesc apel de la curier. Toată ziua stătusem de parcă urma să vină Moșul. Și, într-un fel, chiar venea. Până la urmă, singurul lucru de care eram sigură că o să fie parte din kit era cafeaua. Bun, și-n rest?
În rest, kit-ul meu de preparare a cafelei la ibric conținea un ibric roșu ca focul, să-mi surâdă norocul, o ceașcă de espresso cu motive populare românești și farfuriuță, două pahare-semnătură 5togo, și un bilețel simpatic, totul adunat într-o cutie accesorizată cu o glumiță care a prins pe internet (o altă semnătură a brandului e, de altfel, umorul).
Mi-am luat ibricul nou, ceașca, și am testat cafeaua în balcon, chiar de ziua bunicii și, cum credeam eu atunci, de ziua celei mai bune prietene. Primul lucru pe care l-am sesizat a fost cât de fin era măcinată cafeaua. Atât de fin, încât am trecut cu vederea faptul că, pentru gusturile mele, era un pic prea mult prăjită. Chiar și așa, e o cafea parfumată, cu o aromă blândă, ca de acasă. O cafea de băut în tihnă.
Pe mine experiența 5togo m-a purtat în timp, unul dintre paragrafele din bilețel întrebându-mă despre amintirile mele cu cafeaua la ibric, până în vremea copilăriei, când începutul școlii însemna umplutul unei găletușe cu măceșe, pe care s-o ducem cu noi în prima săptămână. Ca de obicei, mama își lua cana de cafea, pe mine de mână, găletușa, și plecam pe dealul din spatele casei la cules. Și ea mereu culegea mai mult și mai repede decât o făceam eu.
Aceeași experiență m-a făcut să beau mai puțină cafea. Nu pentru că o să mor de inimă, așa cum se miră apropiații că nu s-a întâmplat încă, ci pentru că micuța ceașcă e atât de simpatică încât nu-mi mai vine să mă întoc la cana mea veche, neagră, cu siguranță mai mare. Și tot ea mi-a arătat câtă creativitate se poate coagula în jurul unei cești mici de espresso: am văzut poze cu blănuri și perle, cu cărți, cu flori, lângă ceașca mică, decorată în stil popular.
Asta înseamnă, înainte de branduri, de cafea, sau de orice altceva, că oamenii au nevoie, încă, doar de-un prilej prin care să creeze ceva plăcut. De o scânteie. Și că sunt dispuși să accepte prilejul, indiferent de cine li-l oferă.
Și am mai descoperit ceva. Că sunt atâtea feluri de a îți bea cafeaua câți oameni pe lume, și că felul în care o faci evoluează în același ritm cu tine, ca om. Pentru mine cafeaua e momentul de meditație, de la momentul în care pun apa în ibric și până la ultima gură de cafea din ceașcă, prilej de autoanaliză și planificare, uneori de socializare. Un tabiet. Și, ca pe toate celelalte tabieturi ale mele, o iau foarte în serios. Poate de asta n-am încă espressor, sau măcar cafetieră. Pentru că simt nevoia pauzei pe care mi-o dă ritualul perparării cafelei, cu pașii lui mici și siguri, mereu aceiași.
Și pentru că, uneori, o cafea băută în tihnă sub cerul perfect albastru e o formă de terapie, de reconciliere a mea cu mine. Mai ales dacă în poală se culcușește o pisică, iar în căști se aude un pic de jazz.
I am now, more than I used to, looking around me, and I have this feeling that the world, as we used to know it, is coming to an end. A rough, yet unexpected ending. This pandemic context made me aware of one thing in particular, and this is our tendency to taking everything we’ve had until now for granted. It is not the end in a biblical way, but rather the ending of a way of living, understanding what happens around us, and reevaluating the ways we cope with everything what happens around us daily. In times like this, the real challenge is to remain calm and sane when everything is shaking.
I see a lot of things happening around, people trying their best to manage this situation they have never experienced before. Some try to follow their old routine as much as they can Some are drowning in anxiety and confusion, being unable to adapt to the new way of doing things. If I can say something about this, it would be that this global issue has put every one of us in front of our friends from the closet. Because we’re only human, after all, and every crisis has the potential to bring up to the table the unsolved issues we’ve been successfully avoiding for so long.
It happened to me as well. I’ve been pushed to revisit and reconsider the way I’ve been placing myself on certain topics. One of them was my homeland. Coming from a small village surrounded by hills, I’ve always wanted to get out of here and never come back. Somehow, this whole thing caught me here, due to some things out of my control, and it took me a few days to understand that this was not a bad thing at all.
Even so, adjusting was hard, as I’ve seen, once again, that all my plans were blown away. This forced me to sit and ask myself Who were you before wanting to have it all at once? and everything became slightly more clear. I’ve seen that there are still things I can do, such as reading outside, in the sunlight. That there are still little joys left. That slowing down for more than I’ve initially hoped I will have to will, eventually, help me know myself more.
I’ve understood that this is not some form of punishment, but a road meant to reconnect me with the pieces of the puzzle that I’ve lost in my rush. That I can have a taste of the things that used to make my childhood here, in the countryside, pretty. But it also made me aware of the fact that our ultimate survival tool remains gratitude. It made me understand that I should be grateful for having enough space, living in the countryside, to move freely. That I still have my mother and cats around me. That there are still things to be done here, as the nature doesn’t really care about our whining.
I’ve begun to discover the old ways of doing the things, and that every ending has a little door left open. I understand that there are still little things that can be done, and that no bad shall last forever. Also, I’ve got to understand how important is the way we look at the things we live. Our perspective is a big part of what we’re actually living and what we understand from it.
Only by being grateful and trying to see more in-depth this brutal shift of our daily lives, we can get out of it sane. Because this is the perfect moment to look behind us. To see all the Mondays we didn’t do anything but ask Is it Friday already? and all the times we procrastinated just for the sake of it. Change is hard, is painful, is bringing up to surface all our well-hidden anxieties, but it is, at the same time, so necessary.
We need to get through all this process to finally understand how privileged we have been, and for how long. We have to change the way we live, work and dream so that we will be able to appreciate what used to be our taken for granted normality. We have to dream new dreams and discover new ways of making things work and, above all, we have to understand that slowing down is not a crime.
Because we’ve rushed for too long. We’ve been greedy and ungrateful for too long. And now we’re being forced to unlearn as much as we can these things. We are put in front of a whole new context, and this brings up to me an old phrase from a psychology handbook, saying that Intelligence is the individual’s capacity of adapting to new situations. This means, above anything else, to be able to let go. To reinvent our routines in ways that make life bearable. To keep from our old ways of doing things only the bits that were genuinely bringing us joy as they were also functional. And, last but not least, to relearn how to use technology to connect with the ones we care about, and not only for showing off our personas.
This, too, shall pass, but it doesn’t mean that the world will remain how we used to know it because it won’t. But it means that we have to learn how to be selective in a constructive way. It is the moment when we have to admit, to ourselves in the first place, that individualism won’t bring us any good in the nearby future. To rebuild our communities, to share more openly what brings us joy and what we feel that could be done better.
To spend more time doing things we love, even if it’s reading, listening to music, or calling our loved ones to chit-chat. Now is the later where we’ve stored all our projects, plans and dreams. We can either get intoxicated with fear and uncertainty or try to rip out pieces of what we’ve been postponing for so long and take everything step by step.
Yes, this is a hard time for all of us, and harder times are expected to come. But this is no excuse to let ourselves down once again or to allow ourselves to drown into anxiety and fear. We can do that, but we can, as well, start and accomplish everything we’ve been postponing for some undefined later. Not if we want to get out of this sane and mentally prepared for the good that is to come. Because, yes, things are bad, but this doesn’t mean that there’s nothing good to be expected.
So go and put some water to boil, have some tea, listen to some music. Maybe you will watch a movie, or read a book. You can call your best friend, or your mom, or that person you’re always saying that you’re going to catch up with, but you never do. Or maybe don’t do any of these, and just go to sleep. It doesn’t matter that much. What matters, instead, is how good you’re managing to hold up and stay collected, because now, more than ever, we can see how contagious our emotions are. So let’s just try and be our most responsible, patient, caring and rational selves, at least for a while. This might be the only way out from what tends to feel like a trap for most of us even if it is, ironically, only putting a mirror in front of who we are.
Lumea Lucretiei 