tentația n-are miros,
sau umbră. ea
e doar un chip cald ce
te privește cu un fel de
milă, în timp ce îți șoptește
insinuant, subtil, aceeași întrebare:
“Ți-e frică de mine?”
e un secret pe care-l eviți,
nimeni nu știe
de câte ori ai cedat,
cum se întâmplă,
dacă există semne care
te-anunță înainte de întâmplare
sau cum se simte tentația de fapt
nu e ceva despre care
să vrei să vorbești într-o piață.
nu e comod să-ți dai slăbiciunile
exteriorului non-eu, să le
pictezi în chip de podoabă pe față
și cu siguranță nu in fața judecății
fațadelor perfecte ale celorlalți vrei
tu să te arăți, să te expui.
așa că taci. nimeni nu știe,
iar tu nu spui nimănui…
unora n-are rost să le spui,
știi că n-ar pricepe, că-s încă prea mici.
pe alții nu-i sperii, vezi că umblă năuci
si nu-i mai încarci și cu alte năluci…
păstrezi pentru tine orice ipostază nouă,
cum faci o promisiune ca să încalci două
cum tentația nu-i străină, e doar
o parte din tine. un membru al
anatomiei afective, nedeclarative, cel
legat de durerea mocnită de sub stern
și viața între tentații e-un fel de poem,
cu irizații de adrenalină pe paginile unui infern
sterp, linear, în care orice zi
e trasă la indigo după cealaltă
și unde nimic nu pare să se
întâmple sau să se schimbe de azi pe mâine,
un loc unde nu știi dacă ce înghiți e cenușă sau pâine,
de unde nimeni nu pleacă, deși mereu lumea vine
tot ea te face să te întrebi unde
începe cu adevărat nebunia,
că până la urmă, orice autodistrugere
ajunge self-harm dacă e sistematică
și e greu să nu, când nimic nu te împiedică
pe interior să faci tot ce știi
că distruge fără să ajute la nimic,
dar știi că în fața unei posibile alegeri
vechi între un rău sigur și un bine probabil
se întâmplă să rămâi tot singur și tot mic…
tentația împletește în sine
promisiuni frumoase și minciuni
pe care cei mai slabi le văd minuni
atunci când merg de colo-colo
căutând de zor un loc sub soare
în timp ce se blochează pe câte un petic de cer
e promisiunea răspunsului adevărat
la întrebări ce nu s-au pus niciodată,
e un amestec de ascuns și vină,
de “aș face-o iar!” și “ce m-a apucat iar?”,
un gram de nefericire mascat într-un dar
și niciodată un rendez-vous singular.
de asta dependența de tentații
adună victime ce respiră exclamații
și trecerea timpului le reformează instalații
intravenoase alternative prin care se scurg
la liber amintiri și regrete, pulsează afecte
și-n care se gravează toate nopțile albe
ca într-o istorie a luptelor nepurtate,
a vorbelor neisprăvite, a șanselor nedate.
pentru că doar tentația promite
că o să vindece tot, absolut tot,
doar ea te pupă pe frunte și îți șoptește
când totul e strigăt în jur,
dar nu contează că șoaptele-i sunt
abecedar pentru dezastre mascate,
poleite în exces de vulnerabilitate,
nici că vine cu prețul unei tăceri blamate.
cu urme de șters, cu priviri peste umăr în spate
ca nu cumva cineva să vadă cum ai căzut
în proprii ochi astă-noapte
și-n toate nopțile ce i-au urmat
nu, tentațiile se țin si ne consumă
în privat, acolo unde
timpul se măsoară în secunde
iar singurătatea amplifică tot.
e dulceagă, subtilă, ultima din lot
și ne bate nervii într-o spumă
de nedefinit, baloane de săpun și miros de gumă,
ne ia individual și ne trezim mătrășiți colectiv
de una și aceeași dramă reciclată subiectiv
al cărei ecou e la păstrare în sertar, activ
Lumea Lucretiei 