A povesti, poveste, povestas

Intalnirea mea cu Povestasul s-a intamplat, deloc miraculos, in libraria de peste strada, acel loc miraculos unde caut cartile pe care mi le doresc sa le citesc, dar de care nu dau la anticaritul stradal din vecinatatea ei. Era soare si cald cand ne-am intalnit, eu si cartulia asta micuta, cu coperta interesanta si titlu atragator-enigmatic. ”Hm ! Numai buna de citit in drumurile lungi cu tramvaiul !” imi zic. Dar constat ca e asa, si nu-i tocmai asa cum mi se paruse mie initial. Romanul e atent mestesugit, cu acea atentie la detalii care-l face pe Llosa sa fie perceput drept un scriitor ”pretentios”. Naratiunea curge lin pe doua planuri diferite, creand un pod ciudat, dar pe care nu te poti abtine sa nu pasesti, intre Lima, cu jungla peruana si cu evenimentele politice ale perioadei anilor 60, si Florenta de unde naratorul (sau poate autorul ?- inca imi pun intrebarea asta) ne spune istoria devenirii unui povestas. Pentru ca, desi povestasul are, printre indieni, o valoare aproape sacra, povestasul lui Llosa e unul atat provenit, cat si autentic. E o poveste, la propriu, magica. O carte despre nevoia oamenilor de magic si povesti indiferent de societatea din care vin, o poveste despre marile mituri ale oamenilor si despre devenirea lor. O poveste care, la final, te face sa te intrebi cine e, de fapt, Povestasul. Pentru ca nu e doar un om- pentru indienii lui, era aducatorul de vesti despre restul comunitatii, de povesti vechi si noi, de barfe si cancanuri…adica elemente de care omul are nevoie si azi. E un roman micut, n-are tocmai dimensiunile unei carti ”serioase”, insa e acel tip de carte al carui final e oricum, dar nu previzibil si care, pana la final, te vrajeste. Te vrajeste, facandu-te in acelasi timp sa iti pui o sumedenie de intrebari. Recunosc ca l-am inceput in tramvai, si mai recunosc si ca o lunga perioada de timp l-am tot plimbat cu mine in geanta- nu imi doream atat de mult sa il termin, cat imi doream sa stiu ce se intampla cu povestasul, cine e naratorul- e el, oare, unul si-acelasi cu autorul? Mie uneia, asa imi place sa cred, dar trebuie sa admit si ca l-as intreba pe scriitor asta, sa fiu sigura ca nu bat campii. Ironic sau nu, l-am inceput in tramvai doar ca sa-l termin sub cires, la soare, in vatra satului, leaganul povestasilor autohtoni, intalniti de mine. Cat despre povestas, nu spun mai multe, doar ca finalul, dupa intreaga-i peripetie, te va surprinde radical, ca dupa sa-ti zici: ”Si, totusi, cum de nu m-am gandit la asta?” E o lectura usoara, mai greu e sa-ti revii dupa, sa revii in prezentul cu un infinit de povestasi de carton, care indruga vrute si nevrute, nemaistiind sa povesteasca de fapt asa cum se povesteste- simplu, din suflet si cu miez. Poate ca, devenind atat de rari, de asta au devenit oameni de succes cei care stiu cum sa spuna cu adevarat o poveste, cu dragoste de povesti si de a povesti: pentru ca, indiferent cat de evoluat sau de primitiv ar fi omul, are nevoie de povesti asa cum are nevoie de apa, hrana si soare.
Personal, o recomand ca lectura fie ca esti pasionat de literatura Americii de Sud, vrei o carte usurica sau doar iti plac povestile bune, pentru ca aici ai de toate. Ai o poveste buna, ”cu morala”, care se dezvaluie pe parcurs, o naratiune lina, care o face usor de citit, chiar daca e scrisa pe doua planuri, personaje usor de indragit, si multa America de Sud, cu contrastele-i specifice. Adica tot ce-ar fi nevoie pentru un roman pe care sa-l citesti de drag in vacanta, si la care sa meditezi in voie dupa.

Castelul Tigancii

 

Candva demult, la inceputul timpului, o tigancusa cu doua castane sticloase in loc de ochi si cu aur in par mana pe drumuri de campuri pustii o caruta pe jumatate distrusa la care era inhamat un cal negru, puternic, oprindu-se din loc in loc sa simta pamantul sub ea si cerul deasupra, sa bata darabana, sa joace si sa cante.

 La un momentdat, luand ciobul de oglinda zgariat de vreme, vazu ca a ajuns in alt loc ; unul ce o speria, cat vazuse ea de multe.

Era un satuc darapanat, pustiu, unde nu se auzeau decat suieratul vantului prin covorul de frunze moarte si nechezatul calului, profetic parca. Si, intre toti copacii aia ce isi intindeau sfidatori ghearele la cer, voind parca sa-L prinda pe Dumnezeu si sa il smulga din cer, printre frunzele rosii, galbene, stacojii, argintii si verzi ce se bateau cap in cap cu griul putred al caselor, cu indigoul funest al cerului si nisipul drumului ce zbura prin aer, protector si atotputernic, stapan absolut al locurilor si vremii.

  Se simti,pentru prima oara, altfel. Era libera de cand se stia, dar acum se simtea si ea vie, stapana…mai stapana ca toate reginele la a caror cadere asistase in clepsidra. Cobori din caruta ei peticita la un pod. Lega calul de un frasin ce strajuia trecerea spre cealalta parte de sat, lua cartile de tarot, globul si darabana si porni la drum, agale.

 Nimeni nu stie ce spera sa gaseasca…un om, o fiinta??Oare ce vroia de la locul ala stingher, mort si uitat?

  In fata ei aparu o colibioara parca mai mica decat toate. Intra, curioasa fiind din fire, si se aseza pe podeaua putreda, gata sa se transforme in cenusa. Incepu sa se uite in jur in timp ce construia, cu migala si grija, un castel din cartile aduse cu sine. In jur erau numai usi. Usi, geamuri si trape .Deschise o usa si gasi o cutie inchisa cu un drug de fier ruginit. Deschise o trapa si vazu o papusa ruseasca.

  O lua tematoare, stiind ca bunicii sale o papusa ca aia ii adusese sfarsitul, si incepu sa o deschida.

 Gasi intai o lacrima, pe care o dosi intr-o carte de tarot veche, apoi o panglica pe care o rupse si o sufla, facand un foc ce salta vesel, luminand totul cale de un infinit, iar apoi, trei flori de crin albe, ce porneau din aceeasi celula, aceeasi coada.

    Erau albe, pure, iar pe ele straluceau picaturi de sange greu, vinovat.Stralucea mai puternic decat roua, soarele, luna, pietrele scumpe..mai tare decat tot ce vazuse pana atunci. Le baga repede in san, lua cartile, si incepu sa goneasca nebuna spre cal, la caruta ei, parasind locul si fugind cand totul incepu sa dispara, mai grabit decat daca ar fi fost atinsi de suflarea Creatorului Nebun.  Batu de trei ori darabana, striga in soare si disparu spre alte lumi, cu inima usoara. Acum isi gasise castelul in Spania,castelul ei…

   Ca asta e viata..un etern castel in Spania.Al meu, al tau, al tuturor. Un vis din cioburi colorate.