The S between us

Even if normally I tend to write differently, this week’s article will be centered more on the story, as it feels so important to be shared, to gain a better understanding.

Not that long ago, a guy asked me if depression ever cures. I told him that, no, it doesn’t. Not in the same way a cold would. But there are remission periods that, in a best-case scenario supported by the right amounts of psychotherapy and medication, last for years. He told me that he asked me that particular question because he has met a woman. And she is depressed. Diagnosed by a professional, not by Dr. Google.

I’ve asked him what’s the thing about it, and he told me that he has second thoughts about dating her, now that he’s aware of the fact that depression is a lifetime-lasting condition. He told me that it sucks, but it didn’t really hit me until he said to me I won’t have a relationship with her based on my empathy for her condition, I want someone normal by my side.

And then, it hit me. It wasn’t about that woman, she surely is a wonderful person. It was about him, and the way he’s seeing the world. About the chameleon always around us called stigma.

To keep the definition short, any label that favors discrimination is a stigma. There’s stigma everywhere: attached by your professional status, relationship status, financial status, and, of course, medical status.

More often then not, we tend to overlook the stigma and its presence in our lives. I have this tendency myself. But, at that moment, I thought She is, probably, awesome. A real, imperfect, yet strong and inspiring woman. She certainly didn’t have it easy. But every single good thing about her will be undermined by the fact that she is not normal. And that’s a shameful thing, indeed.

Of course, there is a man’s right to choose his significant other as he feels. But rejecting someone based on diagnosis will never be an actual choice. It is, usually, a proof of lacking empathy. Labeling someone before you even get to have a coffee with that person, to actually know it, is stigma. A harmful behavior, as it often brings up feelings of inadequacy and unworthiness. And even if we know that we hate feeling like that ourselves, truth is that things are even worse if you face a chronic illness.

As a chronic illness person, you constantly tend to try and see yourself through other people’s eyes. To understand what could make them stay around you despite your illness. It could be your charisma, your sense of style, your intelligence, determination, the fact that they feel safe and empowered around you… a lot of things, basically, that don’t depend on a diagnosis or the lack of it.

But what about those facing a mental condition? For them, every new day brings a new battle. Their illness affects their mood, determination, their personality as well in some cases. They tend to be unstable, not because they want to, but because that’s part of their illness. Even so, some of them are wonderful people. Caring, genuinely interested in other people, open to be known better, to know you better. Some of them are artists or volunteering for NGOs, trying to offer to other people the support they needed at some point in their lives. Some tend to focus on more practical stuff. They all are worth knowing better. Being seen as they are, respected, helped, cared for, loved. Just like any other human being.

Yet, some of them never get to experience this part of their lives, because of the judgmental people that use their diagnosis as a sentence. As an excuse for giving up in the very beginning. And if for some people facing another kind of medical issue this can be more bearable, for them is not. A person facing a mental health issue will meet rejection frequently, in every aspect of her life, but the thing is how that person is rejected.

Being rejected for not being the right person for the one you’re into, or for that one job you would’ve wanted so bad to get, is one thing, and it happens to all of us. But being rejected with the underlying message that it’s not you, it’s that thing… That’s hard to bear, as it cancels everything good about yourself. It tells you that nothing could make up for that. Where that isn’t something that you could, as an individual, be blamed for.

 If there’s something that could only be accomplished with constant education and documentation, that’s more likely a better understanding of how mental health issues are functioning like. Because they’re not just a phase. Won’t just pass either. They’re affecting that person’s brain, balance, and lifestyle. And no one wants to have that kind of life, where you’re constantly between highs and lows, without any grey area to breathe in.

Stigma is fueled by stereotypes and misunderstandings that became popular. That’s why reading and asking about sensitive topics, like mental health illnesses, is the only way of getting rid of it. And if you’re feeling ashamed to ask a professional, you can always ask a person that you know suffering from depression, or any other chronic condition. They will answer all of your concerns and misunderstanding, even sharing documentation resources with you.

Because, at the end of the day, there are a few things that will remain unchanged. Like the fact that the easy way won’t be fulfilling, and the fulfilling way won’t be easy. Also, it is worth questioning our beliefs every now and then, especially when they can have an impact over the vulnerable categories, like the disabled, the mental illness patients, the poor people, the sexual minorities, and see what harm could bring them our attachment to our toxic, outdated beliefs. Keep always in mind that ignorance is like a walnut’s shadow: nothing ever grows underneath. Especially not meaningful relationships with other people. So the next time when you tend to avoid someone because of a stigmatizing label, sit a little and ask yourself is it really worth it, a reason good enough for me not getting to know this person? and you’ll have a surprise. More often than not, the answer is no.

Fascinația și obsesia de a fi diferit

Nu sunt eu de prea mult timp pe lumea asta, dar dacă am descoperit ceva în ultimii 22 de ani, acel ”Ceva” trebuie să fie faptul că gândul, ideea de diferență, e o Cutie a unei Pandore anonime. Ne dividem subit când e vorba despre diferențe. Ne crispăm, mulți dintre noi. Pe de-o parte, nu îi înțelegem prea bine pe minoritari și, ca atare, ne par periculoși. Pe de alta însă, parcă am vrea și noi să avem un gram măcar din exotismul cu care-i învestim. Parcă și noi vrem să fim diferiți. Să fim speciali.

Uneori, devine o obsesie ce se traduce prin excentricitate. Dar sunt și dăți, mai rare, când obsesia diferenței se traduce prin conformism. Sună paradoxal, nu?

Nu neapărat. Atunci când ai o boală rară, pornești din start cu diferențe, atât de grad, cât și de natură. Poate ești atât de diferit, că nici medicii n-au mai văzut ca tine..lucru destul de grav. Și, pe măsură ce tu, copil cu boală rară, crești, începi să vezi. Și ce vei putea vedea altceva decât limitări pe care nu le-ai vrut? Că prietenii tăi se urcă în copaci și tu nu, că prietenii tăi arată mai bine decât tine, că au altă viață. Și vrei și tu măcar iluzia că ai ce au ei. Atunci începe, cu adevărat, obsesia pentru a fi diferit. Dacă pentru prietenii tăi a fi diferit e ceva cool, ceva ce trebuie descoperit și exploatat la maxim, pentru tine e un tabu. Tu ești deja diferit, știi asta, ideea e că trebuie să fii cât mai normal. La tine a fi normal e un lucru cool. Iar normalul poate să însemne o sumedenie de lucruri.

Poate să însemne acceptarea în jurul tău a unor persoane pe care nu le placi neapărat, dar care ți se par preferabile singurătății. Poate să însemne un grad mai mare de sensibilitate la nedreptățile și presiunile sociale- fie că vorbim despre presiuni privind aspectul fizic, mărimea cercului de prieteni, viața socială sau sexuală, poate să însemne suferința că nu ești făcut pentru lumea asta și izolarea. Da, oamenii care se știu diferiți uneori se întreabă cu ce au greșit să fie așa, ce ar avea de făcut ca să estompeze diferențele pe care poate doar ei le percep dintre sine și ceilalți.

Și toate vin dintr-o singură rădăcină- prezența unei boli rare. O diferență ireconciliabilă între tine și ceilalți, care va face bătrânele din tramvai să se încrunte când le spui că nu le dai locul pentru că te simți rău. ”Tinerii nu se simt rău,” par să-ți spună. O boală rară este, în primul rând, un handicap social. Și aici e durerea cea mare, în faptul că ești altfel până și față de propria familie, deși tu n-ai vrut asta. Și chiar dacă ajungi să fii apreciat și prețuit în comunitatea ta, chiar dacă ești un bun profesionist, un om muncitor, te vei întreba periodic: ”Ăștia mă apreciază pe bune, pentru ceea ce sunt, sau e doar o simulare venită din mila pe care le-o trezește faptul că nu voi putea fi nicicând ca ei?” Întrebare care, de obicei, te aruncă direct în puțul cu suferințe.

Pentru că a fi diferit este, atunci când nu-nțelegi ce ți se întâmplă, când e prea greu să explici cuiva, un blestem. Pentru că, în adâncul sufletului, de fiecare dată când poveștii tale i se răspunde cu un ”da, te înțeleg, trebuie să fie greu!,” tu știi că persoana respectivă nu știe și nu va ști niciodată cel mai probabil, iar tu nici măcar nu-i dorești s-o facă. Pentru că există diferențe ce clădesc poduri și diferențe ce clădesc ziduri, și nu mereu e alegerea noastră ceea ce vrem să clădim. În definitiv și la urma urmei, până și închisoarea e un spațiu fermecător atunci când știi că nu ești acolo ca rezident.

Dragă părinte de copil diferit, îți doresc răbdare, ambiție și echilibru. Le meriți și-ți vor fi imperios necesare muuult timp de-acum încolo.

Ție, copil martir fără voie, n-am ce altceva să-ți spun. Sunt ca tine, te înțeleg, și-ți spun că ești oricum vrei. Deștept, ambițios, rezistent, aparte, sensibil, frumos. Eu știu cât suferi din cauza unor lucruri ce n-au ținut de voința nimănui. Cum e să fii atât de diferit încât să te simți nesigur pe tine în propria țară, lipsit de elementar, privat de drepturi de bază. Lucru ce-mi dă într-un fel dreptul de-ați adresa o singură rugăminte: uită de vină! Nimeni nu e vinovat. Nici părinții, nici tu, nici genetica, e doar o întâmplare nefericită și nedorită. Nu te învinovăți, nu te gândi că le-ar fi fost mai bine fără tine, nu te autoflagela. În schimb, gândește-te numai la faptul că ai putea să-ți asumi diferențele cândva. Că da, ești diferit. Și chiar dacă ești diferit, să știi că suntem diferiți în același fel, eu, tu și alții despre care nu știm deocamdată. Curaj!

Lasă-i pe alții să se cufunde în blestemul amar al diferitului. Lasă-i pe alții să caute Diferitul în fiecare bucățică de viață. Tu caută-te, în tot răstimpul ăsta, pe tine. Sigur o să ieși mai câștigat la bilanț!