Aventurile Lucreției în Țara Antropologiei

20170827_100832

Pe vremea asta, acum vreo doi ani, mă întrebam serios ce vreau să fac cu viața mea. Terminasem psihologia, resursele umane nu mă încântau, iar în minunatul Colegiu al Psihologilor începea să-și arate fața harababura. Pe lângă toate astea, stând de vorbă cu piticii mei de pe creier (despre cum am vrut eu să semăn cu Albă ca Zăpada, dar m-am ales doar cu piticii, și ăia pe creier, intangibili, altă dată), am concluzionat că mai am un pic și o s-ajung să psihanalizez și oala cu ciorbă. Ceea ce clar nu e ok. Bine-bine, dar…eu ce fac? Așa m-am hotărât să dau la antropologie. Știam, vag, cu ce se ocupă, dar nu crezusem și că e de mine. Mi se părea, așa…o treabă pentru extroverți aventurieri, nu pentru șoricei de bibliotecă. Dar am zis să-ncerc, în virtutea vechiului meu principiu am vrut să văd ce se-ntâmplă. Așa că am fost, m-am înscris conștiincioasă, am intrat, și a început aventura.

Vine octombrie, moment în care începe real aventura numită master de antropologie. Inițial, recunosc, m-am cam uitat în cinci direcții: erau câțiva oameni cu care mă știam anterior, dar restul erau noi. Și că erau noi, era una, dar mai erau și foarte diferiți! Fiecare cu piticii lui de pe creier, că doar nu eram eu unicat, fiecare pitic mai altfel…măcar la-nceput. Aici e unul din marile merite ale profesorilor, care au reușit să ne facă să semănăm a grup, în condițiile în care pentru mai toți era așa, un soi de terra nova academic. Că, da, până la final, toți piticii, cu posesorii regulamentari cu tot, au ajuns să se împrietenească. E cu happy-end? E!

Aici m-am întâlnit cu oameni care chiar știu că educația asta academică nu implică musai scorțoșenie, și că autoritatea lor ca profesori nu vine din faptul că le zici tu dumneavoastră în loc de băi, dar în rest ești doar o decorațiune. Pentru că, deși ne-au lăsat, cu câteva excepții, să le zicem pe nume, nu înseamnă că n-am avut treabă de făcut. Adică texte de citit, recenzat, digerat și dezbătut. Texte deștepte, pe care fie că le urăști, fie că le iubești, nu te lasă indiferente, și clar te învață fiecare câte ceva.

Au fost cursuri și materii unde, inițial, m-am uitat cuminte și-am încercat să leg lucrurile noi de alea vechi pe care le știam eu, din psihologie și nu numai. Uneori mergea, alteori trebuia s-accept că e un domeniu nou și că trebuie să muncesc mai mult ca să-mi fie clare unele lucruri. Să citesc mai mult, să întreb mai mult, să caut mai amănunțit referințele. Pentru că, da, profii nu se supără dacă vii cu întrebări, și nici colegii nu se uită de parcă ai picat de pe altă planetă.

Și, pe lângă toate astea, mai faci și teren. Chiar și când ți se pare că nu faci, ci doar ai ieșit la o bere sau la o plimbare prin cartier sau pe la neamuri. Fiindcă ce primești, sau ce-am primit eu cadou de la masterul ăsta, a fost o pereche nouă de filtre prin care să mă raportez la lume. La case, la evenimente, la trenduri sociale, la oamenii din jur, fie că-i văd în metrou prima și ultima oară, fie că ne știm de-o viață. Uite, să vă zic o poveste, că poate nu mă credeți pe cuvânt!

La finalul primului an de master, fix după încheierea sesiunii de vară, avea nuntă o rudă apropiată- nu spui cine, persoană importantă, cum ar zice cineva. Și, mai de drag, mai de curioasă, m-am dus. Avusesem în anul ăla cursuri de etnologie, practica observației, antropologia rudeniei…și, ca atare, le luasem, frumos, cu mine. Țin minte că abia-abia mă abțineam să nu râd uitându-mă la practicile ritualice respectate, la legăturile atââât de reale între teoriile din textele mele și realitatea socială imediată, tangibilă, la momentele ce pot fi asociate cu, de exemplu, schimbul de femei- mai ține minte cineva partea aia când ginerele pleacă de acasă cu mare alai să ia mireasa? Ei, ăla-i unul, dar nu singurul. Clar a fost partea pe care-am disecat-o cel mai profund și mai amuzat-intrigată. Chiar mă-ntrebam, a doua zi, ce o să mai urmeze în aventura asta din care parcursesem abia jumătate- cât să mă asigur că nimerisem la fix în lumea asta nouă pentru mine.

Și-au tot urmat. Cel mai important lucru de zis despre teren e că nici un teren nu seamănă cu altul. Fiecare, oricât de mic sau de superficial ți se pare că e făcut, o să îți aducă ceva nou, o să te schimbe, o să te învețe lucruri noi. Despre tine, despre lumea în care trăiești, despre felul în care relaționezi tu cu lumea în care trăiești. Terenul, în sine, pe lângă valoarea lui academică, are și o valoare profund umană, prin toate amintirile și lecțiile informale cu care rămâi.

Și cred că abia asta e ce-are de dat masterul ăsta: faptul că te scoate din casă și te tot duce în zone care poate nu erau ale tale- poate îți erau un pic familiare, dar poate că unele îți sunt străine de-a dreptul. Și trebuie să te adaptezi, într-un fel sau altul. Te forțează să renunți la prejudecăți și la stereotipuri, la ce știai tu că se face și să te întrebi: ”bă, dar de ce se face taman așa și nu altfel?”.  Evident, o să tot fie și momente de presiune, de tensiune, momente când o să ți se pară că nimic nu merge bine, că nu ai ce să cauți acolo, momente de ”ce mama dracului a fost în capul meu când am ales să fac asta?” (și aici transcriptul interviurilor mi se pare că are locul de cinste), dar în apărarea lor pot să spun că merită din plin și că sunt parte naturală a procesului de învățare.

Pentru că, dincolo de orice-aș putea eu adăuga-n plus, pe lângă libertatea de alegere pe care o ai, că în sesiune tu-ți alegi temele pentru proiecte, nu ți le impune nimeni, aici e vorba despre proces. Nu-i ceva ce faci ca să ai o hârtie la final, e ceva ce faci tu cu tine și pentru tine. O investiție și o călătorie inițiatică în lumea din jur, în drum spre descoperirea propriei persoane. Despre o învățare reală, autentică, unde ai experiențe de trăit și de digerat mult mai mult decât ai pagini de tocit. Fiindcă a citi și a toci nu-i tot aia, dar și fiindcă dezbaterile sunt pe bune, venind toți la masă cu ce informație a rămas după ce-a filtrat-o și cu punctele lui de vedere în ce-o privește. E un proces de descoperire și auto-descoperire, de a învăța în primul rând despre tine.

Așa arată povestit coerent și succint aventurile mele de până acum cu antropologia, cel puțin primul sezon. Recunosc, regretul că s-a terminat e enorm, și mă uit cu jind la event-ul dedicat admiterii din vară, parcă un pic amărâtă că nu pot să dau din nou și să reiau toată călătoria asta genială. De aia vă îndemn pe voi, cei care citiți, să o faceți în locul meu- că e acum, că e pe 24 iulie sau că dați în septembrie, merită din plin. This was one hell of a ride, and I’m just so thankful and so proud of making it! Acum aștept să văd cum o să fie, fiindcă dacă nu intră-n calcul, sezonul următor. Pe care promit că-l voi povesti cu detaliile de rigoare la final, la fel ca acum. Până atunci, însă, rămân cu nostalgia și cu textul ăsta, dar și cu tot ce-am învățat și cu recunoștința pentru toți oamenii pe care i-am întâlnit pe drum.

Advertisements

Existenta

Image

 

Te-ai creat intr-o noapte de vara

Sublima ca insusi Nesfarsitul.

Un cer albastru si-o margareta

Ti-au fost umbrele purtatoare

De magic si angoasa

 

Eu am venit mult mai tarziu,

Din subsolul ros de indoieli

Fiindca asteptam sa ma chemi,

Sa-ti amintesti de glasul

Anxios ce bantuia, ca un talhar,

Zenitul gandurilor tale

 

Ma pitesc in tocul usii,

Intre perdeaua usoara si

Fereastra rece,

Ca s-ascult timpul cum trece,

 

In coltul de sus al tavanului

Pe care-l privesti religios mereu,

Dar fara sa ma vezi

macar odata..

Iar eu traiesc doar sa te vad

cum dormi

 

M-agat de panza de vise,

De firul ideilor mici, subtiri,

Ca matasea paianjenului

Ce se agatase de tivul blugilor ;

Sa nu-l strivesti.

 

Esti vantul ce-mi biciuie ochii

Si ma face sa plang cand

Umblu agale noaptea prin ploaie,

Ce ma-nfioara atunci cand fulgii

Albi de nea mi se astern sub talpi,

Crai si calau, rob si judecator.

pe cand eu..

 

 

 

 

 

 

Sunt entuziasmul cu care-o astepti

Pe ea in gangul cel obscur,

Fumul tras in piept din Kentul

Furat azi-noapte din pachetul mamei

Cu tigari numarate,

Parfumul dulce ce-adia

Toamna trecuta-n parc, sub plute

 

Si sunt tot ce n-ai sa cunosti,

Tot ce vei cauta vreodata far’ a

Izbuti sa ai macar pentru un ceas,

Ce cauti tu am eu de dat la schimb,

Cum schimb’ arabii aur pe femei in port.

 

La schimb,  tu esti tentatia

Prezenta-n fiecare zi in preajma

Aidoma unei imitatii nereusite

De stafie muta, de baroc,

 

Mirosul persistent de iasomie

Ce vine-ntotdeauna de la bloc,

De la blocul vazut ieri,

Zugravit cu cuvinte de la un cap

la altul,

Parca pentru noi.

Castelul Tigancii

Image

 

Candva demult, la inceputul timpului, o tigancusa cu doua castane sticloase in loc de ochi si cu aur in par mana pe drumuri de campuri pustii o caruta pe jumatate distrusa la care era inhamat un cal negru, puternic, oprindu-se din loc in loc sa simta pamantul sub ea si cerul deasupra, sa bata darabana, sa joace si sa cante.

 La un momentdat, luand ciobul de oglinda zgariat de vreme, vazu ca a ajuns in alt loc ; unul ce o speria, cat vazuse ea de multe.

Era un satuc darapanat, pustiu, unde nu se auzeau decat suieratul vantului prin covorul de frunze moarte si nechezatul calului, profetic parca. Si, intre toti copacii aia ce isi intindeau sfidatori ghearele la cer, voind parca sa-L prinda pe Dumnezeu si sa il smulga din cer, printre frunzele rosii, galbene, stacojii, argintii si verzi ce se bateau cap in cap cu griul putred al caselor, cu indigoul funest al cerului si nisipul drumului ce zbura prin aer, protector si atotputernic, stapan absolut al locurilor si vremii.

  Se simti,pentru prima oara, altfel. Era libera de cand se stia, dar acum se simtea si ea vie, stapana…mai stapana ca toate reginele la a caror cadere asistase in clepsidra. Cobori din caruta ei peticita la un pod. Lega calul de un frasin ce strajuia trecerea spre cealalta parte de sat, lua cartile de tarot, globul si darabana si porni la drum, agale.

 Nimeni nu stie ce spera sa gaseasca…un om, o fiinta??Oare ce vroia de la locul ala stingher, mort si uitat?

  In fata ei aparu o colibioara parca mai mica decat toate. Intra, curioasa fiind din fire, si se aseza pe podeaua putreda, gata sa se transforme in cenusa. Incepu sa se uite in jur in timp ce construia, cu migala si grija, un castel din cartile aduse cu sine. In jur erau numai usi. Usi, geamuri si trape .Deschise o usa si gasi o cutie inchisa cu un drug de fier ruginit. Deschise o trapa si vazu o papusa ruseasca.

  O lua tematoare, stiind ca bunicii sale o papusa ca aia ii adusese sfarsitul, si incepu sa o deschida.

 Gasi intai o lacrima, pe care o dosi intr-o carte de tarot veche, apoi o panglica pe care o rupse si o sufla, facand un foc ce salta vesel, luminand totul cale de un infinit, iar apoi, trei flori de crin albe, ce porneau din aceeasi celula, aceeasi coada.

    Erau albe, pure, iar pe ele straluceau picaturi de sange greu, vinovat.Stralucea mai puternic decat roua, soarele, luna, pietrele scumpe..mai tare decat tot ce vazuse pana atunci. Le baga repede in san, lua cartile, si incepu sa goneasca nebuna spre cal, la caruta ei, parasind locul si fugind cand totul incepu sa dispara, mai grabit decat daca ar fi fost atinsi de suflarea Creatorului Nebun.  Batu de trei ori darabana, striga in soare si disparu spre alte lumi, cu inima usoara. Acum isi gasise castelul in Spania,castelul ei…

   Ca asta e viata..un etern castel in Spania.Al meu, al tau, al tuturor. Un vis din cioburi colorate.