In ultima vreme, afara a inceput sa fie la fel de colorat ca-n capul meu, ceea ce nu pot spune ca-i bine sau rau, cat ca-i ciclic, firesc. Doar e toamna, nu ? Si toamna e despre nuante. Sau si despre ele, daca nu mai ales despre ele.
Judecam acum ceva vreme la Cutia Pandorei, elefantul din camera despre care nimeni nu vorbeste de buna voie- a fi destul. Niciodata nu cred sa fi existat 3 cuvinte care sa fi facut mai mult bine sau, din contra, mai mult rau de-a lungul si de-a latul timpului si pamantului. A fi sau a nu fi… destul. Destul de buni, frumosi, eleganti, competenti, bogati, relaxati, ca sa para ca toate astea ne vin natural, ca respiratia, de inteligenti, cititi, amuzanti, seducatori…si lista poate sa continue mult si bine. Intr-o lume dominata de un imperativ tacit al fericirii, al unei fericiri egotice, care depinde exclusiv de tine si de alegerile tale, in care nu ne dam voie sa avem alt fel de emotii in afara celor pozitive, intrebarea “Sunt eu destul de buna?”, citita ca “Sunt eu destul de buna pentru a fi fericita?” devine un infern intim si banal al fiecaruia, ceva ce nu mai mira pe nimeni.
N-am fost niciodata cea mai, si vreme buna mi-a fost greu sa ma raportez la mine ca fiind destul. Poate n-as fi reusit nici acum, daca timpul si ce mi-a adus cu sine nu mi-ar fi aratat ca problema mea e, de fapt, una de definire. Ca la intrebarea “Pentru ce sau cine sa fiu destul?” raspunsul nu-i societatea, ci… eu. Ca, inainte de orice altceva, trebuie sa fiu destul…pentru mine. Destul de inteligenta, buna, implicata, relaxata si oricum mi-ar mai fi dat prin cap sa fiu. Ca doar asa pot fi si pentru ceilalti. Ca…gresisem poteca.
E simplu sa te ascunzi dupa nu sunt destul de, e un refugiu elegant. Iti repeti ca nu esti destul de paana cand te impaci cu ideea unui posibil esec, fiindca si asta-i alt tabu mut. Trebuie toti sa avem succes, si toti fara sa para ca ne straduim prea tare. Si, ca orice moneda, nu sunt destul de are si partea lui intunecata, in care submineaza constant evolutia, in care macina increderea, de obicei in formare, in care face ca nesiguranta sa devina o constanta a celui ce se intreaba: Oare nu cumva e vina mea, nu cumva nu sunt eu destul de… ?
In conditiile astea, sa ai oameni in jur care sunt destul in primul rand pentru ei insisi e o experienta pe care-o banuiesc destul de apropiata de cea a vietii printre extraterestri- te uiti la ei, seamana cu tine, pare ca aveti aceleasi obiceiuri si ca vorbiti o limba comuna dar, cu toate astea, chiar nu-i poti intelege. Deloc. Si te tot intrebi ce au ei si nu ai tu. Tot la gara lui destul revii, asa cum toate drumurile duc la Roma.
Pe fundalul asta, sa te trezesti intr-o dimineata si sa ajungi la concluzia (sau epifania?) ca esti destul, e de-a dreptul o declaratie de independenta, un moment de eliberare. Pentru ca, atunci, incep sa se intample lucruri. Sa vezi diferenta intre a fi exigent cu tine si a fi aspru, intre a fi bland si a fi delasator, a avea grija de tine sau a folosi grija de sine drept refugiu de izolare in fata tuturor lucrurilor pe care nu vrei sa le faci de fapt. Inveti cate ceva si despre valoarea lui nu, un alt tabu al zilelor noastre. Cand muti focusul dinspre ceilalti, o masa difuza, cum o sa constati, spre interior, abia atunci devii liber. Cand intelegi ca sa fii bine tu cu tine e o necesitate vitala, nu egoism, asa cum te-ai tot mintit.
Cuvintele sunt magice, tocmai fiindca poarta-n sinea lor atatea nuante. Pentru ca gandim preponderent in cuvinte, iar limitele realitatii noastre sunt cele a ce poate exprima coerent limbajul nostru. Niste instrumente magice, incarcate de sensuri, simboluri, si unele chiar cu ecou de incantatie. Prin extensie, a sti sa le manuiesti e o putere, iar oamenii care au primit-o nativ, sunt oameni magici. Dar poate cei mai magici oameni sunt cei care au inteles ca adevarurile nu sunt obligatoriu posibile de pus in cuvinte, ca pot si vor exista mereu nuante ramase pe dinafara intre ceea ce spunem, fie ca ne spunem noi noua sau noi celor din exteriorul propriei persoane, si adevarul asa cum e el.
S-a vorbit si o sa se mai vorbeasca multa vreme despre ce e fericirea si ce inseamna a fi destul, doua treburi care sunt, in esenta lor, destul de difuze incat sa permita polemizarea in voie mult timp de-acum incolo. Dupa logica utilitarista, fericirea e ce faci tu pentru tine ca sa-ti fie bine. Bine, adica: sa ai un job bine platit, o casa frumoasa, vacante reusite, o viata sociala activa, cateva cauze la care aderi si pentru care te implici activ, o familie frumoasa si un corp sanatos si placut estetic. Ceea ce aduce o tona de presiune cu sine, pentru ca om sa fii ca sa le faci pe toate, si retorica lui a fi sau a nu fi destul. Libertatea vine in momentul in care intelegi ca a fi destul, la momentul respectiv, pentru propria persoana, nu inseamna stagnare, asa cum a nu fi destul nu inseamna progres. Dar nu vine degeaba, cere curaj, deschidere, sinceritate si asumare la schimb.
In conditiile astea, cei mai puternici oameni, dar si cei mai magici, au sa ramana cei care au experimentat ambele fatete ale lui a fi destul. Cei care au reusit sa se aleaga pe ei in detrimentul unei mase ipotetice pe care trebuie sa o multumeasca. Care au rupt cercul si isi urmeaza propriul ritm de evolutie, de dezvoltare, fara sa se mai judece pentru fiecare mica sau nu-chiar-atat-de-mica greseala pe care o fac. Cei care au inteles ca libertatea vine atunci cand alegi sa-ti fii destul si, odata cu ea, si puterea. Care stiu cat de subtire e linia intre a fi si a nu fi destul, si ca, daca vrei sa ramai destul pentru tine, o sa ai constant de munca, fiindca nu-i asa, ceva ce vine de nicaieri, se intampla o data si gata, e de tot. Si cea mai buna parte e ca, in aceeasi logica utilitarista, unul dintre oamenii astia putem fi fiecare dintre noi, trebuie doar sa stam un pic de vorba sincer cu noi insine si sa regandim termenii problemei, scotand gargaunii tranzitorii din ecuatie.
Lumea Lucretiei 