It takes two to tango

086d58f1be04066277ca24ddc4b9c845--tango-dance-dance-dance-dance
De cele mai multe ori, viața ne curge lin și fără incidente, dar din când în când, parcă tocmai pentru a ne arăta că suntem vii, vine o vreme despre care s-a vorbit și se va mai vorbi- vremea bilanțului. Dacă ar fi îmi fac socoteala, aș zice că cel mai important lucru aflat, sau, mai în clar, lucrul pe care-l simt ca fiind cel mai important din tot ceea ce știu, e reciprocitatea în interacțiune. Sau, cum zic anglofilii, it takes two to tango. Pentru că nici în tango, nici în viața cea de zi cu zi, mult mai lipsită de spectaculos, nu se poate întâmpla nimic bun fără reciprocitate. Iar de asta nu te convinge nimic așa cum o face o ruptură, indiferent de natura legăturii respective. Pentru că, și aici apare o problemă majoră ce ține de educația populației, relație nu are și nu trebuie să aibă doar o conotație amoroasă. Nu. Ai foarte multe relații cu foarte mulți oameni- cu tanti de la chioșc, care te anunță când au mai adus snacks-urile tale favorite sau îți oprește pâinea, cu poștașul, cu colegii de muncă, familia, persoana dragă, societatea. Alea toate-s relații și funcționează, cu mici variațiuni pe-aceeași temă, după aceleași resorturi.
Dacă aș găsi un fir roșu ce leagă toate rupturile din lumea asta, acela ar fi neprevăzutul. Nimeni, chiar dacă uneori simte că lucrurile nu mai merg așa cum obișnuiau s-o facă, nu va crede că acea relație va fi un eșec. Nu, a altora, poate, dar a lui ? În nici un caz! Asta le și face să fie evenimente dureroase fără excepție, indiferent de tipul de relație aflat în discuție, gândul că nu, nu ți se va întâmpla tocmai ție. Dar…
Pentru indiferent ce relație e nevoie de doi oameni. De doi oameni care să contribuie egal. Care să dea și să primească în aceeași măsură timp, energie, resurse, afecțiune, încredere, respect, grijă. Dezechilibrul apare atunci când cei doi își împart rolurile- doar unul dă și doar unul primește. Așa se ajunge la finaluri dramatice, presărate cu ranchiună și vorbe grele, de multe ori regretate ulterior. Prin împărțirea rolurilor. Pentru că, odată cu ea, apar alte două elemente- sentimentul de ”mi se cuvine” și sentimentul de ”așa trebuie/ e cel mai bine,” ambele la fel de sinistre și toxice pe termen lung. Dar, pare-se, e inflație de super-eroi, fiindcă văd tot mai mulți oameni care se avântă în legături unilaterale, oferind tot ce pot da la momentele respective, fără să privească sau să țină cont și de disponibilitatea celeilalte persoane, convinși că, prin generozitatea lor sufletească, vor face diferența. Ei cad primii în spinoasa capcană a relațiilor toxice, unde singurul deziderat al celuilalt e să profite de ceea ce oameni ca ei au de dat. Și, evident, sunt ultimii care aleg să renunțe la relația respectivă.
De multe ori e muncă de Sisif să-ncerci să te prinzi care-i cine. Până la urma urmei, și drumul spre iad e pavat cu intenții bune, deci de ce ne-ar mai mira viața? Cu toate astea, atunci când rămâi unul pe-un drum de doi, primele lucruri care te izbesc sunt speranțele. Sau, mai degrabă, ecoul lor asemănător cu cel al vaselor sparte. Pentru că ruptura nu e despre celălalt mai niciodată. Ne place sau nu, e despre noi, despre investiția noastră care-a falimentat. Despre cum credeam că vom fi mereu ca atunci când ne era bine, cum celălalt, acum parcă la ani-lumină de noi. Despre cum credeam că totul o să decurgă lin și la bătrânețe ne vom povesti nepoților la un ceai (ok, ok, poate dres cu o urmă de cognac, de dragul tinereții cândva sălbatice!) gafele și aventurile noastre, cu detașarea și nostalgia aduse de timpul ce-a trecut. Despre cum vom fi martori fericiți ai tuturor momentelor importante din viața celuilalt, cu sprijin necondiționat în caz de bucurie gălăgioasă și întristare mută. Nu mai rămâne decât furia născută din înșelare în urma rupturii, și ceva amintiri pe care, tot din furie și revoltă, le punem inițial în borcanul cu balast emoțional. Deși pe nedrept, pentru că vorbim de ceva diferit. Dar, din câte se poate băga de seamă, celălalt, partenerul de tango relațional, n-are nici pe departe un rol activ aici. Nu, el are doar o vină. Restul e doar al nostru. Speranțele, dorințele, așteptările, credințele noastre despre ce-ar fi trebuit să fie relația aia. Singura lui vină e că ne-a abandonat, sau, mai rațional vorbind, că a ales să plece atunci când a sesizat că o continuare a acelei legături i-ar face mai mult rău decât bine. Practic, îl învinovățim că a ales propria fericire în detrimentul confortului nostru. Sună ridicol și irațional, dar emoțiile sunt departe de sfera rațiunii umane, și e bine așa cum e. Ce ne-am face dacă și emoțiile am putea să ni le planificăm rațional? E drept însă că le putem gestiona rațional, ceea ce e normal și de dorit, dar e în același timp un proces anevoios, pentru că implică și impune renunțarea la ideea de trădare. Pentru că, inevitabil, se ajunge la un punct în care cel ce-a ales să plece este trădătorul, vinovatul, persona non-grata a vieții noastre, neglijând tot ce-a fost bun. Asta aparține acum trecutului, prezentul e dominat de dezamăgirea generată de gândului că n-am fost destul de…cumva încât să ne aleagă pe noi în detrimentul propriei vieți. Nu ne convine ideea că prieteniile, colaborările, relațiile amoroase au, de bine, de rău, o dată de expirare. Foarte bine, să aibă, dar nu ale noastre! Ale noastre trebuie să fie musai frumoase, armonioase, și să se termine, eheeee…undeva la bătrânețe, de preferat! Ceea ce pune reflectorul pe principalul vinovat din poveste (și, în treacăt spus, singurul real) : așteptările iraționale. Pentru că, în treacăt fiind spus, alergând după fericirea de inspirație hollywoodiană, uităm esențialul de clasele primare- timpul trece, oamenii se schimbă, ceea ce ne făcea bine ieri se poate să ne facă rău poimâine. Nimic nu e permanent, cu atât mai puțin relațiile interumane, și, cu toate astea, le trăim ca și cum ar fi, doar ca să cădem liber de pe norișorul pufos al iluziei că sunt statice, de neclintit în timp, că se vor transforma perpetuu fără să se rupă.
Așa ajungem să sfârșim posomorâți, cu un maldăr de sentimente negative la finalul fiecărei legături, cu starea naturală că nu așa trebuia să se întâmple de fapt și că nici unul dintre momentele bune împărțite de voi n-a fost mai mult decât o altă cărămidă pusă la zidul minciunilor celor multe. Nu zic că finalurile implică neapărat iertare, acceptare, pentru că eu însămi nu cred în asta. Ideea nu cred că e să uiți ce a fost sau să ierți persoana aia, cât în primul rând să accepți că ”Da, domne, s-a terminat, mergem mai departe !”. Cu asta pot veni și iertarea, uitarea, și tot ce mai vrei tu să vină, dar primul lucru de înțeles e că nimic din ce există nu e făcut ca să rămână. Nu există ”definitiv” decât în instanță și ficțiune. Oriunde altundeva e o minciună sfruntată, numai bună de aburit fraierii cu ea. Și n-o să fim niciodată bine cât timp nu pricepem că nu există un trebuie în interacțiunile cu ceilalți, că tot ce începe e menit să aibă un final și că oamenii nu-s pânze cuminți pe care să ne proiectăm noi filmele din cap și suflet. Abia atunci vom putea vorbi despre finaluri line, în detrimentul rupturilor bruște și dureroase cu care suntem, vai, atââât de obișnuiți. Deocamdată, însă, e nevoie de doi pentru un tango, dar suntem prea egoiști să-l mai vedem cu adevărat pe celălalt, iar când pleacă, din nevoia de a fi văzut, de a fi confirmat ca ființă, ei bine…tot noi suntem cei ce se supără. Curat egoism, monșer, dar vezi tu, oamenii sunt diferiți, există diferențe de grad, nu de natură, între eu cel de-acum și cel de acum 3 luni, între tu cel de-acum și tu cel de acum 3 luni. Cât despre diferențele de grad, nu de natură, dintre eu și tu, mai putem spune ceva, nu-s evidente ? Păi, în cazul ăsta, cred că e cazul să tratăm și relațiile dintre oameni ca fiind exact ceea ce sunt- hibrizii dinamici a două entități la fel de dinamice și instabile, fără să le punem în spate atribute ce nu le-au aparținut niciodată. Atunci și abia atunci când vom reuși asta, vom putea să spunem că, uman vorbind, suntem niște ființe evoluate. Până atunci însă nu suntem nici mai mult, nici mai puțin decât victimele propriei slăbiciuni, ale furiei ce ne roade când cel de lângă noi pleacă, și al așteptărilor ce nu vibrează cu natura și firescul lucrurilor, așteptări fabricate de om care se-ntorc, acum, împotriva lui. Ca întotdeauna în lunga noastră istorie, de fapt. Și atunci, de ce ne mai mirăm că monștrii de sub pat din copilărie au crescut cu noi odată și s-au transformat și ei în teama de singurătate, de abandon și de respingere? E doar mersul firesc al vieții…nu?

Somatica dublului

36c5fe1cc24091671f91ec05207ddf44.jpg

Am doi ochi cu care privesc lumea:

Cu unul cersesc afectiune

Atunci cand mi se pare ca nu ma vede nimeni,

Imi cer scuze cand vad clar ce cal

Am mai sarit,

Iar cu celalalt privesc lumea.

Imi pun intrebari despre oameni,

Analizez toate posibilitatile, toate reactiile,

Despre viata si corectitudinea ei,

Despre corectitudinea raportarii mele la ea.

Ma intreb daca…

Daca ii vad cum trebuie,

Daca ei ma vad cum trebuie,

Daca nu cumva ce vad e doar o iluzie

Dar mai dureros e

Ca n-am decat o gura.

Cu aceeasi gura spun vorbe

Ce mangaie, ce taie, ce ard,

In cautarea echilibrului pierdut.

Cu-aceeasi gura vorbesc, pe rand,

Imbulzindu-se de-a dreptul

Sau suprimandu-se una pe alta,

Ratiunea si emotia.

“Nu mananci cu doua guri”,

Zice proverbul. Poate.

Dar oh, cat mi-as dori sa pot vorbi cu doua !

Am doua picioare-

Unul pana la glezna in trecut,

Celalalt la granita dintre prezent si viitor,

Tarandu-si dupa sine tovarasul

Greu de la atatea nostalgii.

Infernul uman apare

Sub forma unei singure inimi, insa.

O singura inima-n ale carei odai

Stau frica, iubirea, ura si regretele,

Vecine de palier.

E inuman cum aceeasi inima

Spera, regreta si se teme.

Sau, poate, tocmai aici apare umanitatea;

In confluenta complementaritatii.

Cu toate astea, doar o inima, oricat de mare,

Tot e prea mica sa ne faca Oameni.

Dar, din fericire,

Am un singur pantece

Care-o sa poarte suma

Eterogen-a doua seturi de contrarii.

Fatalitate? Poate.

Dar ce mai conteaza inca una

Intr-un secol al fatalitatii in serie ?

Sunt rară. Și?

big_thumnail

Azi este 28 februarie, mai  exact acea zi din an în care pretindem că-i apreciem și înțelegem pe cei pe care-i judecăm în voie tot restul anului. E Ziua Bolilor Rare. Sunt sigură că pentru mulți dintre cei care citesc asta, e doar o zi de marți ca oricare alta, bolile rare fiind o realitate îndepărtată care nu poate apărea niciodată în viața lor sau a celor dragi. Majoritatea lor nu cunosc pe nimeni care să fie diagnosticat cu o astfel de afecțiune. Și, totuși, ele există. În ciuda încăpățânării noastre instituționalizate de a ne face că nu. Iar azi am să vă spun o poveste. Povestea mea, ca să fiu cinstită.

M-am născut cu o boală rară și timp de 20 de ani am trăit în incertitudine. N-am avut un diagnostic stabil, și mă măcina ideea că poate e altceva. Că poate e vindecabil. Când am primit diagnosticul definitiv și irevocabil în vara asta, am răsuflat ușurată. Diagnostic găsit într-un laborator de genetică german și plătit integral de mine, însă asta nu mai conta. Căutarea mea luase sfârșit. Dar anii ce-au trecut au fost ani de război, ani grei. Ani în care-am devenit pacient de meserie, cum îmi place să spun, trecând până acum prin vreo 6 spitale. Ani în care am descoperit cum aș vrea să fiu, ani în care am luptat din greu pentru fiecare lucru bun care mi s-a întâmplat. Am luptat pentru fiecare prietenie, și uneori am făcut compromisuri doar din teama de a nu rămâne fără și-așa puținii prieteni. Am luptat cu vocea care-mi spunea că sunt o povară pentru familie, care trebuie să-mi cumpere medicamentele integral dintotdeauna, pentru că nu intră pe lista celor compensate, chiar și parțial, de stat. Am luptat cu fiecare moment în care, inițial cu un oftat, am explicat nou-veniților în viața mea ce anume am, cum funcționează și ce-au de făcut în cazul unui episod convulsiv. Cu toate zilele care s-au perindat devenind ani și-n care m-am urât cu înverșunare. În care mi-am detestat corpul, m-am simțit judecată, m-am simțit altfel. Pentru mult timp în spatele unei respingeri a stat durerea de a mă ști diferită. Doar că nu voiam să fiu diferită.

Așa că, de copil, am stabilit că vreau să fiu o învingătoare, nu o învinsă. Așa că am luptat, cot la cot cu medicii, familia și cei dragi. Am ținut neapărat să fiu bine. Și, cu derapaje minime, adolescentine, chiar sunt. Sunt integrată social, am o viață de care-s mândră, sunt voluntară într-un spital de pediatrie și-n drumul meu spre a deveni psiholog. Pentru că e vremea mea să dau înapoi măcar o parte comunității din care fac parte, chiar dacă sistemul de sănătate n-a fost tocmai cel mai prietenos cu mine. Nu vreau să plec, vreau să rămân aici. Și dacă-n trecut o replică precum ”pentru mine ești urâtă și grasă, persoanele cu dizabilități să piară din ochii mei!” m-ar fi devastat timp de luni de zile, acum, la niște timp de-atunci, doar mi-e milă. Și înțeleg mai mult ca oricând că, atâta timp cât noi, oamenii speciali din societate, vom tăcea, nu vom vorbi deschis despre, va rămâne un tabu, în lipsa unei educații venite direct de la sursă. Pentru că,trebuie să recunosc, suntem oameni toți. Cea mai veche emoție e teama, iar cea mai veche teamă e teama de necunoscut. Azi oamenii mă privesc ciudat când le spun că eu nu mă simt și nu m-am simțit bolnavă niciodată.  Pentru mine lucrurile-s simple- sunt într-o cameră fără uși, fără ferestre, doar eu c-o muscă pe nume Cori. De musca asta nu am cum scăpa. N-am uși sau geamuri pe care s-o scot, iar de prins și omorât, nu reușesc. Deci, se cheamă c-am semnat un pact tacit de coabitare și ne suportăm reciproc. Azi știu și înțeleg că nu sunt doar un diagnostic umblător, sunt un om. Și am învățat să mă respect ca atare. Știu, spre deosebire de versiunea mea adolescentă, că nu există nicăieri un vinovat tangibil pe care să-l sugrum râzând. În genetică nu există vinovați.

Așa că fac ce știu- merg mai departe, glumind că sunt una la 100.000 (pentru că asta e incidența bolii,) și fiind recunoscătoare pentru tot. Pe mine, boala m-a format ca om, deși am înțeles târziu că e un privilegiu, e o experiență care-ți marchează destinul și pe care, dacă n-o trăiești tu însuți, n-o vei putea înțelege deplin niciodată. A fost privilegiul care mi-a deschis uși către oameni pe care-i port în suflet drept modele- de așa da,dar și de așa nu. Dacă ar fi fost altfel mai bine? N-am de unde ști, pentru că niciodată n-a fost altfel. Ăsta-i normalul, pentru mine și pentru alții ca mine. Pentru cei pe care-i vedem zilnic pe stradă, dar pe fruntea cărora nu scrie nicăieri că sunt rezultatul muncii și cooperării unei întregi echipe de medici, cadre didactice și părinți devotați. Pentru oamenii care trăiesc o viață frumoasă, dar și pentru cei care-i ajută să o aibă astfel. Pentru cei pe care statul nu-i ajută cu mare lucru, deși ar merita-o.

Ăsta nu-i un articol scris din nevoia de atenție sau milă. E un articol scris pentru voi, cititorii, din suflet, în speranța că dacă cineva din interior vă va vorbi despre asta, veți începe să vedeți lumea cu alți ochi, mai umani. Scris ca mulțumire pentru medicii devotați care au în grijă pacienți cu boli rare, pentru oamenii care-i sprijină necondiționat spre a-și îndeplini visele, spre chiar bolnavii care-mpart aceeași poveste cu mine. Voi toți sunteți eroii anonimi ai societății și vă mulțumesc că existați. Iar tu, cititor drag, te rog să nu judeci oameni a căror poveste n-o cunoști, pentru că între alb și negru există aproximativ 3000 de nuanțe de gri. Ca-n viață, adică.

Nu sunt “cea mai”

sex-love-life-2013-07-34-happy-woman-main

Sa ne-ntelegem: n-am fost niciodata o sustinatoare infocata a mesajelor motivationale scrise pe frigider, oglinda din baie sau mai stiu eu ce colt al casei. Pot functiona, nu spun ca nu, dar personal nu ma regasesc in metoda asta. Si, totusi, cred cu tarie ca ceva ar trebui sa aiba orice fata la vedere- un ”Nu sunt cea mai…” maaare cat casa.
Am ajuns la concluzia asta cu greu, poate mai greu decat sunt dispusa s-accept, dar nu, eu nu sunt ”cea mai”. Nu sunt cea mai frumoasa, cea mai desteapta, cea mai atragatoare, cea mai bogata, cea mai fericita sau dracu’ mai stie cum se mai poarta acum sa fim. Si, ce sa vezi…concluzia asta m-a usurat teribil! Da domne, asa e, nu sunt. Dar nici nu trebuie sa fiu! Sunt eu si-atat. Ah, si ce bine mai e!
Cu toate astea, presiunea e mare. Trebuie sa vrei sa fii ”cea mai”, sa incerci, sa te lupti, sa te bantuie gandul ca nu esti tu ”cea mai”. Asa, si daca nu sunt…ce? Stii ce? Nimic. Nu se intampla absolut nimic. Timpul va curge la fel. Oamenii vor veni si vor pleca. Uneori o sa fii tu vinovata intr-o proportie mai mare decat sunt ei. O sa doara si-o sa treaca. O sa fie frumos si-o sa doara iar. Si-o sa mai si inveti niste lucruri : despre ei, despre tine, despre relatiile dintre voi. Mare lucru asta cu invatatul, sa stii!
Si ce mi se pare mie inspaimantator nu e faptul ca vrem sa fim ”cele mai”, ci…ca e firesc. Crestem cu ”oglinda-oglinjoara, cine-i cea mai frumoasa din tara?”, cu mame si bunici care si ele au vrut sa fie, si in momente disparate ale vietilor lor chiar au fost ”cele mai”, si invatam ca…asa trebuie sa fie. Ca asa a fost dintotdeauna. Cu ”cea mai”…cumva. Suntem generatii intregi de femei care simt uneori ca s-au ratat doar pentru ca n-am fost ”cele mai”. Lucru ce dateaza din vremuri cumva nestiute, din vremuri pe care nu putem pune degetul. Si chiar daca tine de-atunci, tot n-a fost luat in seama. Dovada? Distinctia facuta intre mama perfecta si cea suficient de buna mi se pare, din acest punct de vedere, graitoare, mai ales privit prin prisma faptului ca a fost facuta cu niste decade in urma.
Daaar…exista un dar. Unul mare si deloc de neglijat: putem fi cum vrem. Vrei sa ai parul lung sau scurt, sa te vopsesti sau nu, sa ai un carnetel in care-ti notezi cuceririle sau, din contra, sa ai relatii putine si stabile, nu exista un standard. Standardul e ce te face pe tine sa-ti fie bine, ce-ti ofera confortul necesar sa continui sa-ti implinesti visele. In ordine, in dezordine, e irelevant, faci cum stii tu mai bine. Nu cum zice mama, vecina, matusa, catelul, vedetele lu’ peste. Cum zici tu, ca doar tu contezi. Pentru ca nu esti ”cea mai”, si nici n-ai nevoie de asta ca sa iti fie bine. O sa-ti spun un secret. Eu, asta de scriu acum, numai ”cea mai” nu sunt. Si cat de reconfortant e! Ma bucur nespus ca n-am avut ”sansa” de a fi eu ”cea mai” cumva. Mi-a dat libertatea de care-am nevoie ca sa fiu. Cum sa fiu? Oricum. Asa ca, da-ti voie sa fii tu. Cum vrei tu. Ca ”cea mai” e doar o lesa cu paiete roz..
Vrem sa fim fericite? Pai…hai sa fim atunci. Fiecare cum se pricepe, pe limba ei.

Ziua 13

tumblr_n9jtxbhxfn1r4ueyro1_500

tu ești orașul vieții mele,
un oraș eclectic, ca mine
în care dacă nu merg
cu toți ochii deschiși,
mă voi pierde definitiv și cu totul

m-ai captivat de timpuriu,
cu luminile-ți ce se preling
pe luciul apei catifelate și obscură,
cu afișele-ți zdrențuite de ploi,
și cu-atâtea alte mici zâmbete

m-ai cucerit atunci când
plimbându-mă prin tine, m-ai crescut
arîtându-mi varietatea
oamenilor din mine,
strigându-ți identitatea
din toată forța pietrelor cubice
care te leagă de pământ
și pe care înscrii fără
ca măcar să știe,
atâtea mii de pași,
mereu ai altor oameni

și m-ai legat cu funie de sfoară
de ceea ce prețioșii ți-au numit Ethos
prin lucirile lacului
de pe-a cărui margine
m-am privit prima oară
în ochi, eu pe mine,
și-atunci mi-am zis prima oară:
”știi, tu n-o să mori
cu-adevărat niciodată”

așa că m-am decis să plec
în cea mai dubioasă călătorie:
călătoria mea prin mine.
a început într-un tramvai
aglomerat, posac, atunci când
am văzut în felinarele străzii
niște santinele bătrâne
dar gata să mă vegheze,
să-mi păzească pașii de uitare,
viața de impostură,
energia de apatia învinșilor
unei competiții inexistente

și tot așa am aflat,
în a doua dimineață,
tot pe drumuri, pe la Iuliu Maniu,
în același tramvai,
mai bătrân ca tine
după o noapte de veghe,
că ființa umană-i
nici mai mult, nici mai puțin
de-o ceapă.
una stufoasă, unde ai de muncă
dacă vrei să ajungi
de la învelișul superficial
la inimă, la lumina care
o conduce pe-un drum labirintic.

mi-ai zis multe tu
în seara aia morocănoasă
și le-am simțit, pe rând, pe toate.
o fi asta o dramă? nu știu încă…

abia acum ți-ai arătat
natura pe care ți-o simțisem,
natura de vraci, de șaman
când tu ai zis că sunt
a treia parte-a vieții mele,
nici minte, nici corp, ci
o a treia parte, un Altceva
și că vei merge cu mine
pe drumul până la ușa
ce tre’ deschisă

ca să îl cunosc,
ca să mă cunosc.
și te-am simțit real,
și m-am speriat.
de fapt,
toate vechile-mi spaime
au redevenit vii
și m-au asaltat fără milă,
de parcă s-ar fi temut și ele

mi-ai zis că-s Bliss,
adică fericire.
iar eu am simțit
că-s regăsită,
că după o lungă vreme
în care nu m-a știut
nici dracu’,
mi-a zis și mie cineva
în sfârșit pe nume

așa mi-ai redat
tot ce credeam pe veci pierdut
înapoi. și curajul, și sufletul,
și bucuria, și magia
celor mai mici bucățele din viață,
dar mai ales
mi-ai dat libertatea înapoi,

mi-ai lăsat libertatea
să fiu fericită eu și cu mine,
să mă bucur de relația
construită-n fiecare secundă
cu reflexia din oglindă
pe care ajunsesem s-o detest…
prea se erija în judecătoare mereu!;

libertatea de a alege
ce vreau să iau din viață,
de-a crede tot ce simt că
mă poate ajuta cumva.
că dacă-mi face bine
să cred că semnele de pe-o ie
sunt înscrisuri magice,
e bine să cred asta.

m-ai învățat să-mi dau voie
și să nu răspund decât
în fața propriei conștiințe
proaspăt trezite din somn,
ce mai dar!

de-aia o să traduc
bucuria-n zâmbete calde,
oferite fără rezerve,
libertatea-n sprijin
total și necondiționat,
regăsirea-n loialitate
și energia-n creație,
stabilitate mută.

și-asta doar pentru,
cum ar zice unii,
”atât de puțin”…
dar numai puțin
nu simt să fie, practic
tu m-ai ajutat să înțeleg
ce-nseamnă ”Cuvinte ce vindecă”
și că sunt oameni ce te vor iubi
oricât de puțin ai conta
tu pentru tine, că
nu poți să mergi cu-n om
pe drumul lui,
să îl îndrumi
atâta timp cât
ți-e indiferent,

ori,
pentru un om aflat
pe marginea căderii,
lui doar dragostea
altui om îi poate
sparge zidurile, deschide uși,
iar asta-i mult prea mult,
prea mare, prea măreț
ca să poți s-o așezi cuminte-n raft,
s-o pui în cuvinte.

o poți traduce doar în
ceea ce-ai primit,
adică dragoste. și tot puțin ar fi.
abia asta pot spune c-a fost
cu-adevărat prima zi
a regăsirii noastre.

Semiluna si haosul

semiluna si haosul

Recunosc, mare lucru nu mai citisem de ceva vreme. Si, aterizand eu niste ore prin biblioteca facultatii, am zis sa-ncerc, poate-o fi mediul de vina. Am gasit cartea lui Olivier Roy, asa ca mi-am zis ”bai, tot e mai mult decat de actualitate problema refugiatilor, si oricum cunosti fenomenul prea putin, deci…de ce nu?” si m-am pus pe citit. Cartea reprezinta  o analiza pertinenta a relatiei SUA-valori occidentale-Orient Mijlociu, incepand cum altfel decat cu evenimentul din 9/11?

Stiu, s-au scris rauri de hartie despre asta, dar…parca e altceva. Are, parca, mai mult sens acum, in toata verva cu refugiatii si toata teama Europei c-o sa ajunga sa poarte val, si ne prind mai mult decat bine explicatiile unor termeni pe care-i tot auzim. Sa luam celebra lege Sharia, de exemplu. Ni se explica faptul ca la nivel mare, un stat fundamentat pe Sharia este imposibil, datorita faptului ca aceasta, ca sistem de drept, se aplica sferei private, fiind cel mult comparabila cu Dreptul Familiei. De asemenea, aceasta este incompatibila cu modelul statului atotputernic si, ceea ce mi s-a parut cu adevarat important, ”Sharia e revendicata adesea din ratiuni pur politice (impotrivirea la modelul occidental).” Ei, asupra acestei idei mi se pare ca ar trebui zabovit. Pentru ca la stadiul actual, s-a ajuns dintr-un singur mare motiv- ignoranta. Ignoranta marilor puteri geopolitice, care-au decretat, sub administratia Bush, ca terorismul este o amenintare globala si ar trebui actionat. Cum? Prin impunerea valorilor occidentului asa cum sunt, fara adaptarea lor corespunzatoare la cultura careia i se cerea sa si le insuseasca. Practic, administratia Bush-tatal a crezut ca statele musulmane vor sari de bucurie la auzul vestii ca s-a gandit cineva sa le democratizeze, sa le occidentalizeze si pe ele. Iar de-aici deriva gratios toate cate le stim, inclusiv ideologizarea politica a religiei islamice, atat de frecvent-auzitul ”islamism”.  De fapt, statele orientului mijlociu vor democratie- una specifica, ce va tine cont de cultura lor atat de enigmatica pentru vestici. Ceea ce, mie personal, mi se pare de bun-simt. Ce-a inteles bravul occident din toata asta? Ca exista patru ramuri musulmane: terorismul, care nu e altceva decat avangarda militara, islamistii, care lucreaza la o constructie politica (stat islamic, califat), fundamentalistii, care vor instaurarea Sharia, si musulmanii ”culturali”, care prin adulatia fata de multiculturalism si non-violenta, netezesc calea primilor trei. Asta fara sa ne gandim ca si in Europa cea batrana exista terorism- pentru ca IRA sau ETA asta sunt, forme ale terorismului ce militeaza pentru ceva anume, intr-un spatiu anume. Strategic vorbind, terorismul global e inexistent, dar administratia Bush a facut din el o sperietoare contemporana, aruncand cu pietre intr-o cultura intreaga, fara ca macar sa catadicseasca sa incerce s-o cunoasca. Cam tot ce-au facut si francezii cu tiganii romani adica…

Una peste alta, cartea ramane o lectura de baza pentru cei ce vor sa inteleaga mai bine cum anume s-a ajuns la situatia actuala, in care milioane de oameni iau calea Europei pentru a trai, in care toata Siria e moloz si flacari. Trebuie sa aratam intelegere, in primul rand intelegerea faptului ca suntem, indiferent de cultura, etnie sau religie, oameni. E nevoie, mai mult ca oricand, de intelegerea contextului, de a privi si prin ochii celeilalte parti implicate sau, cel putin, de a o privi macar in ochi atunci cand ne bate la poarta. Sau, asa cum zicea si autorul, ”Trebuie sa incetam sa mai privim lumea prin prisma Al-Qaida, caci in asta consta singura ei forta reala”. Iar asta, dragilor, e perfect valabil si pentru ISIS, si pentru ETA, IRA sau orice alta grupare ce lupta pentru ceva. Intai incercam sa intelegem, apoi emitem sau nu judecati de valoare. Pana atunci insa, va urez o lectura placuta si succes in descoperirea unei noi lumi, una atat de diferita de a noastra!

Ziua 10

azi m-a trezit lumina;

lumina din mine, care

se prelinge pe păr.

se plimbă pe toată pupila,

coborând în jos, tot

mai jos și mai jos,

până la întâlnirea cu

lucirea de-o asprime

molatică a inelului.

 

da, m-am trezit,

am deschis ochii larg

și m-am speriat, căci

nu știam să fie-n mine,

acolo undeva un așa

izvor de lumină, cândva

acolo nu era decât

o vastă-ntunecime

 

acum stau în capul oaselor,

în fața oglinzii,

și pentru prima oară

m-am întrebat

”aoleu! dar dacă se vede?”

și-atunci oglinda mă liniști:

„nu te speria, lumina asta

o vezi doar tu și încă vreo câțiva.”

 

așa că m-am îmbrăcat

și-am plecat să arăt lumii

noua mea ființă.

și, ce să vezi, au văzut!

fix în ziua aia am re-dat

de tine, și-am rămas

gură-cască: tu ai văzut

lumina din păr, din ochi,

de pe inel; ba mai mult,

mi-ai spus că a fost dintotdeauna acolo,

o văpaie mută,

care m-a dirijat prin viață

ajutându-mă să nu

mă pierd pe drum

 

dar cum toate drumurile

duc la Roma, se pare că

fiecare-i o Romă umblătoare,

unul pentru altul,

ca un animal de pradă.

așa ne-am găsit,

așa ne-am pierdut,

și tot așa o s-o ducem

la nesfârșit, la fel

ca o poveste spusă mereu.

 

și-abia acum înțeleg

că lumina neonului, a

lunii-n miez de noapte,

a soarelui în apus

și-n general toată,

dar toată lumina-ntâlnită

n-a fost decât un

banal preludiu.

atâta lumină numai

ca să o văd pe cea

din mine, un felinar

ce vine în întâmpinarea regăsirii.

 

risipă? la cât de

vital e evenimentul,

pentru existența

unui noi transdimensional

ce traversează ca pe-un hol

întreg timpul

fiind aproape mistic,

devine cam prea puțin,

o simplă rază de lumină.

între timp, lumina din privirea mea

te măsoară, întrebându-te mut:

încotro?

15f988549db680fa73585af3fcc8414b

Bilanț. Sau despre cum au oamenii nevoie de alți oameni

shutterstock_212287204

Azi a fost ultima zi de vară. Și ce altceva mai bun de făcut într-o ultimă zi, nu contează a ce, decât un bilanț, o socoteală? Vai, cât de clișeic! Și, cu toate astea, ăsta nu-i un bilanț standard, cu cifre reci ce te privesc amenințător dintre hârțoage, nu. Ăsta-i un bilanț mai special, unul despre oameni.
E despre toți oamenii cu care-am vrut să păstrez contactul direct cândva, dar…nu s-a putut. Că n-au vrut-o ei, că n-am vrut eu, că am vrut amândoi dar nu era vremea potrivită, ideea e, dincolo de posibilele motive, că…nu s-a putut. Și am fi vrut, poate, din tot sufletul să se poată. Cine zice că n-are nevoie de oameni, minte. Nimic nu îți dă cu o mai mare acuratețe adevărata măsură a schimbării tale ca revederea cu trecutul. Cu o anume bucată bipedă de trecut. Abia atunci realizezi aplicabilitatea unor enunțuri altminteri golite de sens, cum ar fi ăla că fiecare om cu care ai avut o relație va spune veșnic ceva despre tine lumii. Și aici nu e vorba, cum greșit se-nțelege, doar despre relațiile romantice. O relație e, simplu și direct, orice schimb dintre două persoane. Ai o relație cu poștașul, cu vecinul, cu învățătoarea copiilor tăi, cu cel mai bun prieten, cu rudele. Ai o relație chiar și cu necunoscuții cu care ai schimbat priviri în metrou și care te-au lăsat, poate, cu întrebări despre viețile lor. Atât e de simplu.
Suntem, de bine, de rău, suma oamenilor pe care îi știm, a oamenilor care au însemnat măcar cât o furnică pentru noi la un moment dat. Chiar dacă suntem egocentrici și ne e frică să recunoaștem asta, o admitem de fiecare dată când ne surprindem gândindu-ne ”Dar ce-o mai fi făcând oare Icsulescu? N-am mai auzit de el de atâta vreme…” în serile fără somn. Suntem toți oamenii din viața noastră și încă ceva în plus, doar că uneori trebuie să dăm, accidental, peste oameni. Să dăm peste ei din cea mai pură întâmplare. Și doar atunci realizăm și noi, nu doar apropiații, că ”Te-ai schimbat!” auzit atât de des din gurile celor dragi, e un adevăr mai mult decât e un reproș. În clipele scurte și luminoase când ne revedem cu un om ce ne povestește tăcut despre vechea noastră versiune. Fără oameni, sufletele ne-ar fi albe, sau negre, sau gri. Oamenii din viața noastră ne colorează sufletele, doar că, în timp, se transformă și ei, ca și noi. Devin, din culori neon, culori pastelate, mai cuminți, dar nu ne părăsesc niciodată. Nici măcar cei care ne declară sus și tare că o fac, nu pleacă din viețile noastre. Rămân cu noi așa cum noi rămânem cu ei, sub forma unor pasteluri inconsistente si ireproductibile, amprente ce stau mărturie unui alt timp, unui alt om. Atât, dar până și asta e mai mult decât destul ca să ne definească unicitatea ca ființe în lumea asta mare, să ne dea un sens.