#luciri

sub pielea îmbrățișată de soare
doarme o femeie. o alta.
n-o trezi, n-o trezi,
n-o trezi dacă
nu ai de gând să rămâi în nopțile
în care timpul și pereții se strâng
în jurul ei aruncând priviri sângeroase

n-o trezi, e pretențioasă.
are să-ți ceară
tot ce n-ai de dat altcuiva.
are
să îți arunce priviri calde, furișe
în timp ce se uită cum te îndepărtezi
gest cu gest, pas cu pas, clipă de clipă

o să te simți acasă
între coapsele ei,
între coastele ei, ochii
ei îți vor spune povestea
a tot ce-ați fi putut fi,
a lui cum era dacă,
în timp ce mâinile, oh, mâinile ei de copilă
o să-ți traseze pe pielea fragilă
hărțile prezentului nedescoperit încă
iar tu o să-ți îneci neputința
într-un ocean de vinovății, tărie și blestem

locul ei în lume l-a luat luptătoarea,
femeia cea blândă trebuie să doarmă,
în sfârșit
spasmele, lacrimile, golurile
au încetat să-i mai apese ființa.

luptătoarea asta nu vrea
să știe nimic despre nimeni.
nu vrea să mai fie vreodată a cuiva.
nu-i e
dor de îmbrățișări care s-o frângă,
de-o dragoste dincolo de cuvinte de mare,
sau de cuvinte dulci de citit
lângă o cafea amară, dimineața.
nu vrea s-o minți frumos, te vede
cum pleci de pe acum cu fiecare
alint, cu fiecare gest de iubire, cu fiecare minut de sinceritate cețoasă
spre alte brațe, alte bătăi de inimă,
spre altă casă.

două femei, un corp, o viață.
separarea se face pe secvențe,
pe roluri
pe oameni. nimic
nu-i dincolo de carnea cea aspră
și razele soarelui mort.
contextul
trăiește cu greu la suprafața lucrurilor

în loc de final, artificii anunță
îngropăciunea sub un fag de hotar
a tuturor promisiunilor nerostite,
a tuturor
fricilor călăuze spre-un nicăieri
unde nu e nici foc, nici geamăt,
nici plăceri, nici fericiri, nici dezastre, ci doar
un pustiu din care-au pierit
toată culoarea, patima și disperarea,
în numele liniștii depline și-a viitorului perfect
pe care n-a apucat să le trăiască
nimeni.

Me, my grief and I

During the last few days, as I’ve been trying to understand and name what I am feeling, a word was spinning across my mind over and over again- grief. Defined by the American Psychological Association as the anguish experienced after significant loss, usually the death of a beloved person, but it is so much more. The notion of grief can be extended to any major loss encountered by an individual: the loss of a lifestyle, a job, a dear person, a pet or whatever was bringing meaning into the person’s life. We’re constantly grieving a lot of things, as it is a huge part of managing our losses.

This happens because what we’ve lost had a big meaning for us, maybe it was also a big investment- we often grieve relationships and things we’ve put our soul, time, energy and effort into, but grief is way more complex than just that. According to the same association, grief often includes physiological distress, separation anxiety, confusion, yearning, obsessive dwelling on the past, and apprehension about the future. This is a clear image of how rich are the shades of such a feeling and, by extent, how important it is to be seen and managed accordingly.

As I’m writing this piece, I look outside my window, seeing the snow falling on the forest that comes to life slowly, and I recall everything I’m grieving. All the little things, the chances I didn’t take when I was put in front of them, all the people I’ve never got to say hi to because I was shy…

The context we’re currently living in made me aware of a lot of things. Small things, small gestures now I regret that I’ve never made. All the compliments I didn’t get to make and every truth that I’ve avoided to say, in order to protect my peace and fragile-anyhow balance.

And, because nothing’s ever black and white, I have, as I write this article, a revelation: nostalgia is only grief in disguise.

That explains a lot. The memories I tend on recalling often, the hope that it will, soon, be everything “normal” again…a lot. It even explains why I miss worrying about what am I going to wear tomorrow, or the sprint after the bus. Because being trapped in a present continuous is just exhausting. It makes you fall into a loop of grief, in shapes that you’re not aware of being ways of manifesting grief.

You feel nostalgic, regretting things and periods of your life, often remorseful on how could you’ve done things better. These are, all, ways of grieving.

I can’t say that I will make things better after all this is going to end. But I will certainly tell those people what bothers me about them. I will go out with the dear ones that I keep postponing over and over. I will go into that coffee shop and tell that barista what an awesome guy he is, and how I’d wish to have discovered the place earlier. Basically, all the tiny things that my timidity stopped me from doing. It will not be huge, it will not change the world, but it will change me, for better or worse.  

Because, and that’s another bitter discovery I’ve made, the opposite of gratitude is not ingratitude, but grief, as it is making us hold on to some old ties, most of them cutting new scars into our souls.

#subsol

otrava-mi iese din sistem
se mișcă lent, lent, lent.
se prelinge pe retină
scurgându-se prin colțul
ochiului care privea departe,
spre nu se știe unde.

văd și ce e, și ce
obișnuia să fie.
dispariții.
granița dintre bine și rău,
azi și ieri, s-a eludat într-o sclipire
ce-a aprins instincte crezute moarte, a
luminat drumuri ce nu știam că sunt
și m-a întors de unde plecasem
fără să spun cuiva pentru cât plec,
umblătoare de drumuri care nu se spun.

mă împart între Eros și Thanatos,
doi chiriași ce parcă au luat în stăpânire
subsolul. ultimul spațiu care-mi rămăsese,
desemnat de cine mai știe când sau cine
ca fiind al meu. l-au luat
fără să caute, sau poate
să-ntrebe: “Al cui ești, maică, tu?”. nu.

e contrast și inegalitate în mine.
subsolul mi-e năpădit de valuri,
de unde, umbre și texturi.
mă autodistruge și reclădește fiecare
reîmpărțire a subsolului. fiecare moment
în care văd clar.

e contrastul între ascuțimea claviculei
și moliciunea șoldurilor,
între asprimea prafului care se depune
și umezeala rănilor care-l primesc.
contrast fatal între rupturi de stofe
grele, vechi, opace și lumina
care-și forțează intrarea în văgăuni
unde i s-au pierdut și numele, și rostul.

e urletul din miez de zi,
neputința din fiecare dimineață.
și e tăcerea fiecărei nopți, rece și grea
ca o piatră de mormânt cu care
te obișnuiești așa, zi după zi.

e amestecul jumătăților.
câte jumătăți poate să aibă un întreg?
câteva infinități asimetrice.
am învățat
că mă compun din jumătăți aranjate
de un copil extraterestru schizofrenic,
care iubește culoarea și imprevizibilul,
iubește viața, apropierea morții și ruina.

sunt
un amestec de jumătăți disparate,
lăsate vraiște, gir la ultima reîmpărțire
între doi străini a unui teritoriu străin.
mi-am îngropat sacul cu cicatrici sub un pin
în mijlocul zilei, în soare. iau cu mine
doar bucăți. amintiri. jumătăți.
de oră, de an, de zi. segmente
care n-aduc înapoi ce putea fi.

de azi, copilul extraterestru schizofrenic
îmi prinde mâna pe care tot el a pictat-o
într-un șirag de apusuri șamanice,
intense și intruzive ca o încantație
de aducere a trecutului înapoi
și se plimbă cu mine
pe drumurile despre care nu se spune,
în drum spre zorii vederii limpezi
peste oameni, întâmplări și răni viitoare.

de azi, eu m-am născut din nou.
alt drum se cască-n jurul meu,
pe cât de lung, pe-atât de lat
și chiar de vreau să n-am păcat
e o idee prea târziu.

azi eu nu vreau, dar nici nu știu
cum aș fi, dacă aș trăi
fără chiriașii mei plecați și ei
la război, în timp ce stau pe loc
și rup pe rând bucăți din mine
doar ca să le arunce-n aer, bucăți
de ființă în bătaia unui vânt
ce altcândva-mi suna a neputință.

dar azi n-a trecut, azi e, și astăzi eu
plec ochii-n fața vântului, mereu
cu el în spate, norii sfârșitului cunună,
îmi merg drumul cu un copil străin de mână
și îl privesc, și-i cânt, și sper
că va vorbi, c-are să spună
ce vede-n drum, în oameni, ce adună
în ochi, în zâmbet, în vârful limbii.
e vineri, azi noi nu mai privim același cer.