#poveste

nostalgia_02-800x1200

am fost odată ca niciodată…

a fost cândva un timp

când m-am sfâșiat în mai multe

părți relativ simetrice,

dar astea n-ar trebui să se spună

la început de poveste, nu, asta nu.

am fost odată ca niciodată,

atât de demult de parcă nici n-am fost

și atât de recent de parc-aș fi, încă,

Lucy.

și știi, chiar îmi plăcea

de cea care-ajunsesem. de

cea care se privea-n oglindă și

te auzea ca prin ceață vorbindu-i;

de cea care-ți lăsa apusuri

ca-ntr-un ritual șamanic,

de Lucy care se uita peste blocurile

ce-i stăteau zid la ferestre,

care ofta așteptând să răspunzi,

care nu voia decât să-ți pese.

doar că  vremea s-a scurs, iar

azi Lucy a ajuns o umbră din trecutul ce se țese.

azi Lucy nu mai e,

s-a dizolvat în timp

cum se dizolvă sodiul în clor

și sentimentele-n uitare;

s-a rătăcit într-un hățiș

de ”ce-ar fost de-o iubeai și tu?”,

de atacuri de panică nemărturisite,

de tot ce ai binevoit în timp să-i lași

a fost o poveste frumoasă,

cu mama zmeilor și balaurul cu 7 capete

în roluri de Romeo și Julieta,

cu o ea și-un el la fel de instabili,

și totuși diferiți fundamental, ajungând la

a deveni opuși clar li diametral-

o ruptură la fel de naturală ca ploaia.

dacă ai ști că apusul a rămas

mătrăguna de fiecare zi, ”al vostru,”

că ea a luat noaptea cu singurătatea

aspră și grea ce-nlocuiește acum

atacurile de panică luate drept artificii,

că deși povestea s-a scris și ușa s-a-nchis,

încă are nopți când așteaptă să deschizi

tu ușa și Cutia Pandorei,

să-i spui ceva, deși…

știe că n-ar mai crede o iotă,

că ți-ar arunca-n ochi

o fericire simulată perfect

și dozată fix să te pună pe gânduri,

să crezi c-a trecut peste. că-i e bine,

deși fericirea aia e-nchiriată.

să se răzbune și să-ți urle mut în față:

”uite-mă, sunt bine, ce mai vrei?”

dar până atunci

Lucy stă cuminte-n viața ei,

a celei ce-ncearcă s-o ascundă cumva,

în vreun cufăr, undeva, măcar

pân-apucă să-și lingă în voie

rănile pe care cineva, cândva, nici n-a știut că i le face.

și stă fără regrete, că mama zmeilor

încă n-a murit, era nevoie

de ea să reziste-n poveste, măcar

cât să compenseze sufletul care nu mai este;

tu ai fost pe ceru-i fără nori

un fulger ce-a făcut cât o mie de sori,

un fugar a cărui lipsă o făcea să ofteze-n zori,

un capitol care nu știai c-o s-o dori,

nici că durerea-i nu va mai trece cu apusuri și flori,

că Lucy e oarbă, nu mai vede culori,

că poveștile-s singurul loc din lume în care nu mori.

de-acum, mă-ntreb, încotro mai zbori?

Advertisements

Ploaia

10536668_692070427534724_8282074189163189854_o

Ploua puternic, cu stropi reci,

Iuti, ce se cabreaza stralucind.

Se-mpletesc cu graba

Intr-o spirala ADN finita, fragmentara,
Un ultim act senzual
Inainte s-atinga, murind,
Solul.

Ploua crud, nemilos, intruziv
Cu lacrimile neplanse
Ale cine-mai-stie-carui duh morbid, nenumit.
Ploua asa cum plouam noi
Din priviri in clipe de tacere,
Asa cum parca aruncam o galeata
De vise desenate-n ulei; praf de stele
Peste un gard al Nicaieriului,
Un putred, cenusiu, smolit
Si vesnic gard; hotar hotarat.

Dar nu, a trecut “ieri”.
Azi nu te mai invata nimeni
Sa faci, din umbra genelor, ploi.
Privesti cu ochii tristi si goi
Banal de goi si despuiati de “Noi”
La umbra care pleaca

Chiar te gandesti de o s-o mai
Vezi vreodata aruncandu-se
In bratele tale peste prag,
Dulce singuratate-mpartasita,
Cu gust dulceag de sange, artificii si tutun.

Si fara ploaia Ei n-ai mai fi bine

Nicicand, secat si renegat definitiv

De viata, in exil. Desertul disperarii

Si moartea-ti pare azi un elixir

Cu nuante moi de curcubeu si
Alcalin, surogatul panaceului
Celui mai fin, inca nealterat
de Sublim. Eviscerarea
unui suflet gol si ruginit,
Scartaitura, Iad, Abandonare.
Lacrimi de neplans si vorbe
De nerostit vreodat’. Adunatura.

Cum mi-am ingropat nemurirea

Image

Era o zi ca nici o alta, cu un cer de un azuriu perfect, limpede ca o oglindă, zi toridă în care şi cele mai ciudate întâmplări te-ar fi făcut să râzi cu poftă. Ana venea agale spre casă, gândind la cât se transformase-n două luni amărâte oraşul ei. Sau, poate că nu se transformase el, poate-şi pusese ea lentilele cele roz pe care le dosise-n cufărul cu amintiri acum multă vreme, cine mai ştie…

Ajunsesem aproape de uşă, dar, ca niciodată, nu simţisem până atunci, cât era drumul de lung, nici o mişcare. Când am ajuns, în faţa uşii, tulburând liniştea comodă a tot ceea ce ştiusem până atunci, o cutie de carton care avea pe ea lipită o scrisoare, părea să m-aştepte, răbdătoare, de mai multe ceasuri.

Iniţial m-am speriat, dar mi-am zis că sunt fată mare, şi mă pot descurca, orice-ar ascunde. Ştiam că va fi o zi lungă, urmată de o noapte plină de frământări, aşa că am găsit de cuviinţă să citesc scrisoarea, să văd ce mă aşteaptă. Şi n-a fost uşor să accept ce-am aflat…Iată cum începea:

„Draga mea Ană,

Vreau să ştii că, deşi am o viaţă tumultuoasă, eşti cel mai mare dintre păcatele mele. Ne ştiam de mult timp şi ai fost, în tot răstimpul ăsta, singura-mi certitudine, singura constantă. Te-am urmărit de la distanţă tot timpul, cu aceeaşi fervoare cu care mi-am urmărit idealurile. Ştiu la ce te gândeşti, dar n-avea teamă…

Te-am observat, analizat şi disecat de dinainte de-a te mărita, de a fugi atunci cu imbecilul ăla. Ah, parcă mai doare şi acum! Ai fost, deopotrivă, muza şi blestemul meu, deşi a fost, poate, cea mai vinovată dintre plăceri, să te văd. Să te văd cum treci de la copila naivă la femeia fără cusur şi fiecare discuţie avută cu tine-n timp, oricât de scurtă, oricât de banală, a fost pentru mine mai mult decât ar fi putut vreodată nenorocitul de mine să spere.

N-o să îţi mai spun, căci presupun că ştii, că ai înţeles; faptul că te-am avut rămâne pentru mine cea mai sublimă dintre experienţe. În cutia asta ţi-am lăsat toate fotografiile pe care ţi le-am făcut vreodată (cu ştirea ta, dar mai ales fără), precum şi caietele în care te-am descris. Eu am plecat de-aici, însă fiindcă tu şi doar tu eşti singura mea muză, spiritul ce bântuie şi îmi însufleţeşte toate picturile, îţi voi lăsa, pe fundul cutiei, cheia atelierului.

Întotdeauna al tău,

Mircea

P. S: Nu te speria şi nu plânge, însă la ora asta, când tu încă-mi mai citeşti scrisoarea, eu sunt mort. M-am spânzurat într-o casă abandonată din cealaltă parte a ţării.”

Pentru o clipă, m-am oprit. Am simţit că lumea mea se prăbuşeşte, că tot ceea ce obişnuiam să cred că sunt sau c-aş putea fi lua, dintr-o dată, cu totul alte valenţe, alte contururi.

Deci Mircea fusese un maniac..confesiunea asta avea să-mi dea insomnii o lungă perioadă de timp. Şi nu neapărat ideea-n sine, cât mai ales faptul că eu, Ana, am fost, dintotdeauna, obiectul uneia dintre acele manii despre care n-afli decât din film sau din literatură, şi care-n realitate ţi se par atât de fictive, atât de-ndepărtate..

Însă nu mai rezistă tentaţiei şi deschise cutia. Erau acolo, aşezate într-o ordine aproape nefirească, albume, caiete fotografii rămase pe dinafară. Se aşeză cuminte pe podea, ca atunci, şi începu să citească, să vadă, să analizeze. Totul arăta, împietrind parcă, exact ca atunci, ca-n seara presărată cu pulbere de stele în care el o avusese. Şi, cu toate astea, lucrurile se schimbaseră aproape radical de la momentul acela, un apogeu al existenţei sale, al existenţei lor.

Avea lacrimi în ochi, iar buzele-i se învineţiseră de la cât le muşcase, de la cât de puternic simţise întreaga scrisoare şi, cu toate astea,era încă acolo. Vedea, imagine cu imagine, un film care parcă era al vieţii altcuiva. Se vedea mică, zveltă, cu ochi scânteietori, îmbrăcată sărăcăcios, dar mustind de fericire lângă Nicu-al ei, un vlăjgan înalt, măsliniu, cu o figură ciudată, şi-atunci se gândi ce văzuse ea la el, de-o făcuse să-i dea atât de multe şanse. Apoi, se văzu când şi-a luat inima-n dinţi şi s-a angajat─ tunsă scurt, cu un sacou roşu pe care-l mai avea şi-atunci în dulap, ca relicvă a unor vise de mult pierdute. Se mai văzu, îngândurată şi trasă la faţă, la botezul mezinei, moment în care realiză cât înseamnă pentru ea fiinţele-astea care-i părea că îi mănâncă zilele, şi admiră, o dată-n plus, meticulozitatea lui Mircea. Se găsi pozată-n toate ipostazele vieţii, în toate locurile ce-o adăpostiseră, care-avuseseră milă s-o găzduiască, până şi în sufrageria Mirunei, la care vorbiseră atunci.

Dar chiar ala, ea ce-o mai fi făcând? Avea s-o sune a doua zi de dimineaţă. Chiar dacă

n-avea să doarmă nici măcar un singur minut în noaptea aia, poate, cine ştie, aveau să se vadă la prânz. Ar fi trecut la jurnale, dacă în uşăă nu s-ar fi auzit o bătaie fermă, dar totuşi discretă. Ana ascunse în grabă tot, băgând scrisoarea-n sân şi cutia umplută de-a valma în şifonier, şi deschise uşa. Coincidenţă sau nu, era chiar Miruna.

-Ce faci mă, ţi-ai făcut casa chilie, te-ai izolat de lume, gata?

-Of Miru, de-ai şti numai! Şi-atunci, toate nopţile nedormite, toată durerea strânsă cu sârg atâta vreme se concretizară într-un plâns brutal, sfâşietor.

-Doamne Ana, ce s-a întâmplat? Uite, stai aici.

Se aşezară la geam şi, ca şi-altă dată, era larg deschis. Ana nu putu face nimic să se oprească, îi întinse doar scrisoarea c-o mână slabă, de cadavru, şi îngăimă:

-Uite, citeşte numai..

Şi-şi aruncă ochii pe geam, privind în zare. Apartamentul era cufundat în acea linişte ostentativă pe care-o aduce cu sine sfârşitul. Ana privea încă cerul atunci când Miruna, albă ca o foaie de jurnal rămasă nescrisă scoase un ţipăt scurt.

-Nu! E imposibil, nu!

-Ba da Miru, s-a terminat tot. El nu mai e. Dacă nu mă crezi pe mine, atunci măcar

crede-l pe el. Uite.

Şi scoase din şifonier cutia-n care îngrămădise, claie peste grămadă, tot.

-Dar..cum?

Şi Ana începu să-i povestească, cu o voce molcomă, tot; privea apusul care, în ziua aia, era mai roşu ca o crimă şi mai fin decât mătasea, vorbind mai mult pentru sine decât pentru prietena ei ce o privea terifiată, temându-se de ceea ce a sa prietenă ar fi putut face.

Miruna era o femeie atipică─ silueta ei longilină, fragilă, o făcea să pară de-a dreptul eterică, în timp ce vocea-i răguşită şi părul pe care-ncerca de ani buni să-l îmblânzească îţi şopteau că nu trebuie să dai chiar atât de mult credit celei dintâi impresii. Îşi stăpânea calmul cu greu, fiind o impulsivă notorie, însă atunci, în seara aia, împietrise parcă până şi ea.

-Brusc, acum totul capătă sens. Atitudinea lui timidă pe care-a avut-o din clipa în care

te-a văzut în sufragerie, bucuria ce i se citea în ochi când i-ai vorbit, se explică totul!

De-aş fi ştiut, de mi-ar fi spus…

-Ce crezi că s-ar fi întâmplat? surâse Ana cinic.

-Ce s-a întâmplat şi-n alte dăţi, l-aş fi ajutat v-aş fi cuplat cumva şi-ar fi fost totul bine, ar fi fost viu acum…

-Eşti aşa sigură Miruna…Eu n-aş fi în locul tău, să ştii..

-De ce mă? N-aţi fi fost nici primii, nici ultimii asupra cărora mi-am pus amprenta.

-Dar cu siguranţă finalul ar fi fost altfel decât celelalte. Ar fi rămas…tot ăsta. Uite.

Şi, deschizând unul dintre caietele ce-i serviseră răposatului de jurnal, îi citi: „Nu mai cred nici în rai sau în iad, nici în Dumnezeu şi nu mai am speranţa în mai bine, deci sunt o cauză pierdută. Eşti raiul meu şi iadul meu, şi chiar dacă ştiu că n-ai să citeşti asta, îţi voi spune că nu merită să-ţi baţi capul cu mine, să încerci să mă iubeşti, sau să mă înţelegi, sau să mă accepţi măcar.” Trase aer în piept şi o întrebă:

-Acum înţelegi? Ăsta avea să fie sfârşitul indiferent de ce-aveam eu de zis sau de ce încercam eu. El nu mă iubea pe mine, pe Ana, ci o Ană din imaginaţia lui. Dar mai bine-ai veni cu mine…

-Ce? Unde? Acum? E trei dimineaţa! zise Miruna, trecând de la o stare la alta cu viteza fulgerului.

Între timp, Ana tot scotocea prin cutie, în căutarea cheii de la atelierul lui. A găsit-o repede, într-o cutiuţă mică, roşie.

-Hai, îţi zic pe drum! Conduci tu, eu nu sunt în stare, îi spuse Mirunei pe-un ton grăbit, în timp ce-şi căuta în casa transformată-n haos geanta şi un şal.

-Bine, dar zi-mi măcar unde mergi, nu mă speria Ana!

-Stai mă calmă, mergem la atelier.

Neavând nimic altceva de făcut a doua zi şi cumva temându-se de reacţia prietenei sale la un refuz, merse. Până la urmă, curioasă era şi ea, deci ce-avea de pierdut? Plecară deci în goană spre atelierul aflat în cartierul vecin dar ce găsiră acolo fu mult peste aşteptările şi chiar peste puterile celor două.

Atelierul era o hală ce fusese îngrijită şi folosită de Mircea după abandonare drept atelier de pictură. Găsea că îl inspiră şi-i lasă destul spaţiu de desfăşurare şi-l găseai mai mult aici decât acasă. Asta..când nu lua întreg oraşul la pas, străduţă cu străduţă, în căutarea a ceva demn de imortalizat─  un chip, o scenă sau, de ce nu, o plantă, animal sau clădire pe care să o facă, prin metodele sale, nemuritoare.

Era plin de tablouri, multe din ele cu fetiţe sau femei în cele mai „altfel” ipostaze. Găseai acolo regine îngenunchiate, Lolite masochiste, zâne ancorate în banal şi tot ce n-ai fi crezut vreodată ca fiind plauzibil atunci când venea vorba despre el. Piesa de rezistenţă însă era o măsuţă pe care găseai în termos cafea, două ceşti şi două răvaşe.

„Miruna,

Te-aş ruga să nu plângi, să nu leşini şi să te ţii tare. Du-te în spatele halei şi vei găsi o casetă îngropată. În casetă sunt bijuterii şi-o inimă. Inima e a mea, arde-o. Bijuteriile sunt pentru tine, ca amintire, fiindcă am avut mereu ceva aparte pentru tine. Să nu mă uiţi. Mircea.”

Se făcu pământie, reveni la paloarea-i de cadavru ce n-o mai părăsise din clipa în care citise scrisoarea lui şi se lovise ca de un zid de durerea şi labilitatea Anei, care-i fuseseră, până atunci, necunoscute. Într-un fel cumva natural, mânată de-un soi de instinct, merse unde i s-a zis şi se-apucă, în locul însemnat, să dea pământul umed la o parte cu mâinile goale. Cutia, de lemn de-această dată, adăpostea o inimă, aşa cum îi zisese, şi bijuterii lucrate doar din perle, însoţite de un bilet mai mult decât succint, caligrafiat într-un mod de-a dreptul ciudat, nefiresc de estetic pentru el. „Pentru că eşti la fel de suavă ca ele. Rămâi aceeaşi mereu.”

Atunci, Miruna-şi permise, pentru prima dată după toată înşiruirea de stări şi, până la urmă, de evenimente, libertatea de-a plânge. Plânse încetişor, fără zgomot, până când s-a eliberat de tot. Şi adunase tare multe..

Între timp, Ana contempla atelierul. Se plimba printre tablouri,  făcând cunoştinţă cu un alt Mircea. Picturile sale aduceau cu sine scene de mahala, ganguri părăsite, nuduri, animale ce-nconjurau tronul pe care stătea, de obicei, o femeie, mereu alta, cu faşa acoperită ba de un voal roşu, ba de unul negru sau gri. Pictase lăutari care cântau plângând, ţigani în căruţele lor cu coviltir, împopoţonate cu clopoţei şi pânze colorate, şi-n general cam tot ce oferise viaţa până atunci.

Cumva, i se părea ciudat că în toate-acele tablouri era ea, dar o şi flata totodată. Termină de măsurat şi analizat picturile, atelierul, când îşi aduse aminte de răvaş. Se-ntoarse la măsuţa plasată parcă dinadins în mijlocul atelierului, trase aer în piept şi citi:

„Ana,

Nu credeam, sincer, că vei veni aici. Ştiam că eşti puternică, însă mă aşteptam să fii acasă, plângând, nu să îţi înghiţi lacrimile şi să pleci pe drumuri să mă cauţi. În schimb, o vedeam făcând asta pe Miruna, o dată aflată vestea. Acum, că eşti aici, îţi voi spune adevărul─ sunt cât se poate de viu, dar am plecat din ţară. Dacă vrei, poţi încerca să mă cauţi, dar până atunci, adio.

Al tău, Mircea.”

Era viu. Înscenase toată harababura asta ca să ce? Să mă testeze? Simţeam că începe

să-mi fie teamă, că nu ştiu prea bine în ce anume am intrat. Dacă vreau să-l găsesc? Cu siguranţă, şi am planrui mari pe tema asta. Am ars răvaşul şi-am tăcut, nu voiam să-i spun nimic Mirunei care tocmai ce se-ntorsese.

-Eşti bine? mă întrebă ea privindu-mă cu o linişte pe care aproape i-o uitasem în perioada asta atât de scurtă, dar cu siguranţă mai intensă decât cel puţin jumătate din anul care aproape trecuse.

-Da, acum m-am liniştit. Ştiu ce am de făcut de-acum, îi spusei eu, ducând o mână pe umăr, ca într-un fel de îmbrăţişare solitară.

-Nu ştii ce bine-mi pare şi cât de frică mi-a fost! auzi tunând vocea Mirunei, ce îmi sări în braţe şi se puse pe plâns.

Era rândul meu s-o ascult, aşa că ne-am aşezat pe podea, îmbrăţişate, singurele fărâme de viaţă din toată pustietatea asta rece.

-De ce Miru, la ce te-ai gândit? Că mor şi eu? o-ntreb râzând.

-Te ştiu fragilă, impulsivă, deci da, m-am gândit c-o să te pot privi cum îţi iei adio de la toate şi, într-un acces de slăbiciune, zbori pe geam!

-Nu draga mea, pot mai bine de-atât. Megem acasă? Dorm la tine azi, nu te las singură aşa.

-Bine, hai să mergem. Nici nu ştii cât de mult vreau să treacă perioada asta Ani, nici n-ai tu idee..

-Ştiu, simt acelaşi lucru ca tine. Şi când te gândeşti că ceilalţi nu ştiu nimic, că se aşteaptă să fim bine, că..

-Taaaci! Taci şi hai să mergem! îmi trigă Miruna cu toată neputinţa pe care-o adunase.

Şi..duse-am fost. Eu, cu speranţa că îl voi regăsi. Miruna, visând la linişte. Îmi propusesem să las mansarda aia pentru totdeauna, şi ştiam că mi-e egal dacă-l voi regăsi sau nu. Voiam să plec, voiam să mă regăsesc şi asta aveam să şi fac. Mai exact, era o chestiune de timp─ în 2 luni aveam să plec. Doar de atât aveam nevoie ca s-o las pe Miruna în viaţă, în stare bună, să o pot reda societăţii.

Noapte cu soare

Image

Era iarna. Iarna si, cu toate astea, soare. Da, vezi tu, iarna era pe sfarsite. Altfel, ai fi putut jura ca timpul s-a oprit in loc si n-avea sa mai plece din locul asta vreodata. Ramanea acolo, in satul colorat in cenusiu si mocirla. Timpul trecea lent pe-acolo, rar
intamplandu-se ceva cu-adevarat notabil. Caci, intre doua anotimpuri, asa masurau oamenii vremea, scurgerea ei- in intamplari.
Si oamenii..Oamenii nu erau oameni. Erau arhetipuri, personaje, fatete, dar din oamenii intregi, adevarati, nu mai ramasesera nici macar unul. Unii-au plecat, altii-au murit, iar altii, putini din fericire, au devenit la fel ca restul, cenusii.
Aveam soarele-n spate, cu razele captate toate de gluga cenusie, si mergeam la vale. Vedeam apa ce facea griul asfaltului sa semene cu o bucata de catifea, in timp ce masuram, cantaream din ochi aidoma unui judecator iscusit totul- case, oameni, zapada, cerul, padurea, interiorul. Magazinul Profesorului se-nchisese, vestind parc-o viitoare pustietate, iar oamenii se balaceau in aceeasi saracie ascutita care ajunsese, in rastimpul in care nu ma mai vazusera, sa le lase cicatrici adanci pana si pe chipurile candva netede, goale cu totul.
Ca pana si ochii le erau goi acestor asa-zisi oameni. Si, in general, erau goi toti. Goi pusca. Era ceva tragic, ceva nemilos si infiorator in nuditatea asta absoluta, absurda si gregara. Ma duceam la vale, spre ceea ce vedeam a fi parte din radacinile mele. Prinsa intre doua lumi, inca aveam curajul sa refuz orice tangenta cu valorile si normele lumii gri din care abia reusisem sa ies. Imi luasem de una singura permisiunea de a vedea lucrurile altfel decat ei, si, in general, de a le vedea.
In lumea in care imi aveam, de bine, de rau, radacinile, pana si cerul era altfel, era diferit. Norii erau, cel putin seara, gatiti in nuante felurite, ce acopereau tot spectrul, de la portocaliul scapat definitiv de sub control, la rosul visceral. Asa stiai ca e apusul de altfel. Asa si dupa dangatul de clopot ce venea dinspre biserica. Oamenii nu foloseau ceasuri, le purtau doar ca s-arate ca au. Cerul, nici macar dupa rasaritul lunii, nu era indigo. In lumea ce ma adoptase, in schimb, o data cu venirea apusului, nuanta molcoma si senina de azuriu, poate singurul lucru ce unea cele doua lumi, altfel la poli opusi, se stingea.
Mergeam gandindu-ma la culorile ce le avusese lumea asta candva. Ma gandeam la cum o fi aratat lumea asta pe vremea cand Nas trecuse si el, ca un novice, in galeriile prafuite ale personajelor atemporale, ce-au sa treaca din gura-n gura peste atatea alte generatii, asa cum s-a intamplat de-atatea alte ori. Asa au ajuns sa fie toti cenusii, toti identici- trasatura de arhetip, de personaj, de ne-om li s-a transmis prin siretlic, prin aer, ca un microb, prin povesti la gura sobei.
Eu sunt Ela, si nu stiu ce m-astept sa gasesc la tine de-ti spun toate astea. Ah, si nu
m-asteptam sa ai o canapea in camaruta asta. E totul atat de freudian…ah, dar sa continui. Am mers si-am si ajuns. In bucatarie, pe geam, se vad doua siluete. Sunt ele, Tina si Vera, doua dintre radacinile mele umane. Intru, le iau in brate- au amandoua ochii tristi. Imagineaza-ti numai: doua perechi de ochi mari, negri si tristi.
-Ce e ma cu voi? le-ntreb, cumva prevazand raspunsul.
-Ce sa fie..ce stii. A venit iar aia ca sa faca pe lupul moralist. Ca de ce n-are Tina note mari, ca de ce nu vreau eu la facultatea de medicina..Doamne, si cand o vedeam rosie la fata, cu paru’ ala zbarlit in toate directiile, urland ca o salbatica la noi, ca si cum am fi noi vinovate de toate neimplinirile ei..N-o mai suport, ma intelegi??
-Da, i-am zis cu o voce franta, stiu cum e dar stiu si ca va fi bine, le spun jucandu-ma cu parul lor. Mereu m-a lasat muta durerea altora si, de obicei, durerea celorlalti ma doare cu mult mai mult decat o face a mea.
Am stat, am vorbit, am desenat si..am plecat. Am plecat cumva daramata pe dinauntru, gandindu-ma la ce monumente sublime ale durerii sunt copilele astea doua. Norii erau un roz din cale-afara de aprins, amestecati cu cateva tuse timide de gri, care in combinatie cu albul zapezii si mirosul de lemn vechi si umed al gardurilor conturau un tablou de-a dreptul sinistru. La intoarcere, doi batrani crispati de vreme stateau la birt, de vorba, cu linistea celui care nu mai asteapta nimic de nicaieri. Trec, cu ochii pe cer si cu gandul
de-a nu ma mai intoarce vreodata, gand vechi de altfel. Mergeam cu pas intins si poate nu m-as fi oprit de n-auzeam o voce undeva in spate:
-Salut! Ce faci?
Am tras aer si i-am raspuns, desi in mintea mea se-nvalmaseau atatea.
-Bine, de la fete, tu?
-Eu cum ma stii. Sau, in orice caz, aproximativ. Dar nu prea pari nici tu schimbata.
-Ar trebui? il intreb cu-n zambet amar pe intiparit pe buze.
-Ei, Doamne, nu! Stii prea bine, noi te iubim oricum, fie ca te schimbi sau nu. Stii doar cat ne esti de draga.
-“Noi” ? “Ne” ? Care “noi”, de unde-atata?
-Cum care “noi” ? Noi, oamenii tai de-aici, pe care i-ai lasat la vatra.
-Ah. Voi..Ciudat. N-am avut niciodata impresia c-as conta pentru comunitatea asta, sau cum va place voua sa-i ziceti. Sau pentru voi oamenii conteaza si sunt pretuiti doar atunci cand pleaca sau cand mor?
-Esti rea. Doar atunci ne amintim de ei, doar ne stii firea, ne-o stii prea bine. Tu ai plecat…de tot?
-Da. N-am ce mai cauta aici, nu mi-e locul. Si da, v-o cunosc prea bine, dar n-am
inteles-o niciodata.
-Pacat, erai…altfel.
-Stiu prea bine, de-asta si plec. Hai c-am ajuns la poarta. Poate mai vorbim. Pa!
-Bine, pa! Cu siguranta mai vorbim.
-Daca zici..
Am deschis poarta si-am intrat. Am luat scrisoarea ce se gasea-n cutia postala si-am inceput sa urc ulita jilava cu pasul sigur al omului care stie ce-are de facut de la acel moment incolo.
Cand am ajuns, deja se-ntunecase. Am aruncat o ultima privire satului de case pitite printre dealuri si-am inceput sa ma gandesc. M-asculti?
-Da, n-am pierdut nimic, continua.
Ma gandeam la omul cu care m-am intalnit in drum spre casa. La cat l-am iubit, la cat
l-am dorit, la cat l-am plans. As fi dat orice sa nu mai stiu nimic, dar parca-mi e mai bine. Parca-mi pare bine sa-i vad degradarea aflata-n plin apogeu, sa il privesc in fata acum insexpresiva. Mangai scrisoarea si-ncerc s-o deschid fara sunet. Reusesc s-o deschid, reusesc s-o citesc.
Imi spune ca e norocos sa ma aiba, ca sunt de neinlocuit si ca o sa-mi fie mereu alaturi. Nu-mi venea sa cred ca pot fi, pentru cineva, de neinlocuit, indispensabila.
Stii, n-am inteles niciodata de ce se sperie oamenii de intuneric. De intuneric si de noapte in general. De ce le asociaza intotdeauna cu Raul. Nu s-or fi plictisit de cliseul asta rasuflat? Mie-mi place noaptea, as putea spune ca e anotimpul meu preferat chiar.
Ador linistea aia specifica noptilor tarzii, e-atat de..de naturala, de fireasca! Si-ntunericul e, intotdeauna, un val din cale-afara de moale, ce invaluie si cucereste totul in jur. Merg incet prin casa, pe dibuite, sa nu m-auda nimeni. Intreaga casa si, in general, intreaga asezare era invaluita-n negura si calm.
Ma gandeam la ce-avea sa urmeze, plimbandu-ma prin casa, mangaind intunericul cu podul palmei si cu varfurile degetelor.
-Am sa plec. Departe, de tot.
-Da, insa e asta o idee buna?
-De ce n-ar fi, ce sa fac aici? Sa mor? Sa ajung si eu ca astia, cu privirea goala si cu fruntea-ncruntata? Lumea mea nu-i nici pe departe o lume gri, sau o lume a portilor inchise cu lacat, nu. Mie mi-e sete de culori, de viata, de realitate, nu pot trai altfel, nu pot trai asa! Nu..o sa plec. O sa plec si-o sa-mi gasesc lumea care sa ma adopte, o lume care sa ma primeasca si care poate chiar sa ma iubeasca, intr-un final.
-Bun. Si daca n-o vei gasi? Atunci ce?
-Atunci o s-o creez eu, din nimic, de la 0. O iau de la geneza, oriunde dar nu aici. Va fi o lume cruda, vie, colorata si carnavelesca, o lume cum asta n-o sa fie niciodata. Da, va fi o lume frumoasa, stralucitoare in cruzimea ei, una ce nu va cunoaste nici pic de linearitate.
-E bine ca speri. Tu fa ce vrei, ce crezi de cuviinta, insa nu vei putea spune ca nu te-am avertizat. Ramai cu bine!
La capatul acestui acestui sfasietor monolog interior, m-am gasit in curte, plangand, tremurand, mangaind zapada. Inalt ochii sa mai vad o data Cerul, acel Cer care m-a tinut captiva-n lumea asta lineara, si pentru prima oara dup-atatia ani, am simtit un fior rece strabatandu-ma- erau toate fricile mele care, desi captive-ntr-un sipet, reusisera sa evadeze, si-acum se razbunau ruinand si ultimul boltar de liniste ramasa. Asa ca mi-am luat palaria gri din cui si-am plecat. Stii de ce te-am ales tocmai pe tine sa-ti spun?
-N-am nici o idee. Chiar, de ce?
-Fiindca esti la fel de linear si de gol ca ei. Stii, uneori e reconfortant. E ca o intoarcere la geneza, sau cum vrei tu sa-i zici.
-Aha. Inteleg, ii zisei eu, uitandu-ma spre ea. Nu pot spune c-ai facut o alegere buna sau nu, doar timpul va putea decide. Si?
-Si-am plecat. Dus-am fost! Am plecat, asa cum ma vezi. M-am dus, ca mai toti tinerii generatiei mele, in capitala, sa-mi caut viitorul.
-Si?
-Si l-am gasit. Era chiar dupa colt, la iesirea din metrou, parca ma astepta. Un viitor inalt, brunet, cu ochii violeti.
O priveam, cu ochi mari, cum statea cu mainile-n poala si-mi povestea toate astea la lumina unui bec mai chior si cea care se revarsa alene pe fereastra. Eram terapeutul cu cel mai saracacios si mai indepartat cabinet si mi se parea totul atat de bizar, atat de multa incertitudine era-n alcatuirea ei..si eu, un vlajgan cu pielea palida, stateam, pentru prima si cel mai probabil ultima data confuz in fata unei paciente. Si poate m-as mai fi gandit la multe, daca nu-mi destrama visele cu glasu-i de cristal.
-Dar n-a durat. Nici nu ar fi avut cum, eram prea diferiti. Si-n plus, la mine totu-i facut ca sa fie, mai devreme sau mai tarziu, distrus.
-Nu as spune asta dac-as fi tu, dar continua, ii spusei cu voce tremuranda, cumva aproape temator cand am vazut insusi Soarele oglindit in ochii ei. Dar nu era un soare banal, rotund si fierbinte, ci linear si efemer, ca focurile de-artificii ce luminau ades orasul.
-Lumea..Lumea am gasit-o. Nu fizic insa. Am gasit locul unde un asemenea demers ar putea nu doar prinde contur, ci fiinta de-a dreptul. Asa ca, m-am pus pe creat. Ce-a iesit, iti povestesc in alt context, alta data.
Si-a plecat. A plecat lasand usa-ntredeschisa, ca o promisiune a ce-avea sa urmeze. Iar eu..eu am ramas acolo, ascultandu-i cuminte cadenta pasilor pe trepte si gandindu-ma la cate comori mai avea de scos la lumina creatura asta, atat de frumoasa in ciudatenia ei remarcabila. Si-am realizat ca, in marea ei poveste, nu-s nici mai mult, nici mai putin decat un biet paragraf. Un paragraf mic si amarat ce-asteapta sperand cuminte sa il mai mangaie o data cu privirea, pentru ultima oara.

Old Castle, New Town

Old Castle, New Town

Alta masa a tacerii

Alta masa a tacerii

Empty Places

Empty Places

Lily Allen- Littlest Things

Serenitate

Image

Te-am intalnit intr-o dimineata greoaie,

Cand dezmierdai caldaramul cu pasii tai firavi.

Am trecut drept pe langa, si-am privit

Cum coada ochiului meu stang

Ti s-a oprit pe umar

 

Tu, ca un veritabil don juan,

Mi-ai dat o urma de parfum si-un zambet larg.

N-a fost de-ajuns, te-am cautat si alta seara

Prin gloata cu miros de scortisoara,

Care tocmai atunci se raspandea

care-ncotro.

 

N-am plans in perna injurand toti sfintii,

Dar nici nopti linistite n-am avut

Asteptand sa vina dinspre tine

O prima veste, ca un inceput

 

Si poate o mai asteptam si azi,

Capriciu de moment al vesniciei mele,

Cu zambet suspendat de fumul de tigara

Si ochii vii, scaldati de un apus.

 

Vorbesc cu demonii din mine si ma tem

Ca nu prea stiu pe unde te-am mai pus,

Naluca mitica, taina de nepatruns,

Ce azi imi defineste existenta

 

Mai existi?

Caci fiintez in nestire,

Fara macar sa ma gandesc la izbavire,

Inca recunoscandu-ti cadenta aparte

a pasilor in clape de pian, pe strune de vioara,

Mai simt si astazi cum ma infioara

Gandul ca tu ai putea fi aici, aproape,

Si vocea ta ca un varf de stilou

In care se-oglindeste acum o lume

Apusa azi, gonind spre nicaieri.

 

 

 

 

 

 

 

iar amintirea-i tot ce-a mai ramas,

Ecoul fad al unui pas, un biet acord de vals

Si e pierduta in uitare pe veci cheia

Spre mireasma-ti de tentatie si pacat,

Ascunsa dup-un paravan opac, o umbra de budoir

ce ma cheama la tine iar si iar..