Aventuri din Țara Paralelă. Perdeaua de fum.

rhjn jr.jpg

De la un timp, constat că ceea ce obișnuiam să fie țara mea a devenit…mai multe țări. Două țări cu mai multe provincii fiecare, mai exact. Motivul de divorț? Referendumul pentru definirea familiei. Analizând ce s-a scris până acum, în ambele tabere, pe tema asta, am ajuns la o concluzie cel puțin tristă, deși deloc neașteptată: nici una dintre țări nu vede pădurea din cauza copacilor. Așa se face că avem, într-una dintre țările-astea două, o retorică foarte interesantă, și anume retorica lui pentru copii. În mod evident, este retorica taberei conservatoare, ce susține familia tradițională. Adică formată din mamă, tată și copil. Dar eu nu sunt aici ca să clasific tipurile de familie, nici să judec opțiuni. Vin doar să ilustrez marea, enorma discrepanță dintre familia tradițională promovată de adepții Coaliției pentru familie, și toate aspectele pe care o familie pretins tradițională le implică, dar despre care, ca despre atâtea alte lucruri, alegem să nu vorbim.

Încep cu începutul, adică prin a spune că, indiferent de componența cuplului, nici o familie care are un copil cu dizabilități sau cu o boală rară nu este o familie tradițională. În acea familie, copilul nu va putea niciodată să îndeplinească cu succes rolul de ajutor în gospodărie, rolul său tradițional. Pentru că, așa cum știu de la generația mamei, a bunicii, copilul, încă de la vârste mici, ajuta prin gospodărie, cu ce se putea. Ori, un copil cu o formă de dizabilitate nu poate, în prima parte a vieții sale, să facă mare lucru. Dacă e norocos, achiziționează pe parcurs, ajutat de medici, terapeuți, familie. Dacă nu, oricât s-ar munci cu el, va rămâne undeva sub nivelul normal de dezvoltare pentru categoria sa de vârstă, depinzând mai mult sau mai puțin de cei din jur, în funcție de gradul de afectare. Ori, familia tradițională nu implică nici terapie, nici grijă pe termen nelimitat de copilul bolnav. Nu implică toate costurile pe care asigurarea unei calități a vieții decente le impune familiei copilului cu nevoi speciale.

Așa ajung la ceva ce-ar putea fi o poveste, dar e, din păcate, adevărul. Multe familii nu își permit să achite nota pe care o aduce cu sine un copil cu nevoi speciale. Astfel se ajunge la ceea ce discutam, cu nu prea multă vreme în urmă, cu un consilier de deputat- nu spui cine, persoană importantă- cum ar zice autorul. Îmi spunea că el, alături de respectivul deputat și de restul echipei, au făcut o anchetă socială în cadrul DGASPC-urilor din sudul țării și că așa au aflat că, deși numărul declarat al copiilor cu nevoi speciale instituționalizați este de 6000, cel real depășește 8000. I-am replicat că nu mă mir, ceea ce e adevărat.

Nu mă mir, pentru că știu ce face și ce nu face statul român pentru copiii săi speciali. Adică…mai nimic. De cele mai multe ori, procesul de diagnosticare, dacă vorbim despre o boală rară, e lung și anevoios, presărat cu intervenții invazive și, eventual, nenecesare. Dar afli abia după despre alternativa minim-invazivă. CNAS-ul nu decontează prea mult din medicație sau terapiile complementare- asta, firește, în cazurile fericite în care decontează, totuși, ceva. E nevoie de echipe multidisciplinare care să lucreze cu ei, pentru a le facilita evoluția și integrarea în societate. Ori specialiștii costă, și noi, după câte știm toți, deja, n-avem fonduri. Și, pe lângă toate astea, mai e o întrebare ce se cere pusă: cine, într-un stat care le oferă copiilor săi cu nevoi speciale atât de puțin din ce au nevoie pentru o viață cât mai apropiată de normal, s-ar încumeta să adopte un copil cu nevoi speciale? Sau, în același ton, să-l păstreze și să-l crească? Pentru că un copil cu nevoi speciale, și o spun din propria experiență, nu vine doar cu costurile materiale pe care diagnosticul le impune. Vine, de obicei, cu costuri emoționale ce le depășesc cu mult, și ca intensitate, și ca durată, pe cele financiare. Vine cu perioade întunecate, cu momente de deznădejde, de furie, cu momente pe care nu toți știu să le depășească, nu toți pot, și, în mod sigur, nu toți dintre părinți își pot permite să își asume că vor încerca să le treacă. Iar procesul de adopție e, așa cum știm toți deja, unul foarte dificil, nu cred că oamenii și-ar asuma, marea majoritate dintre cei ce aleg să adopte, și promisiunea, făcută prin adopție, că îi vor oferi acelui copil o viață mai bună. Sau, mai concret, îndeplinirea sa.

Și, pe lângă asta, fiindcă astea-s doar constatări empirice, care au valoare de adevăr doar privite prin lupa propriei experiențe, se ridică problema medicilor, a specialiștilor care ar trebui să formeze acele echipe multidisciplinare care să se ocupe de copiii cu nevoi speciale, fie ei instituționalizați sau nu. Se dă următorul context: două femei, o geneticiană și o biochimistă, duc în spate 11 județe plus regiunea București-Ilfov. Doar ele. Laboratorul este insuficient dotat, așa că geneticiana, chiar dacă știe ce-are de făcut, trebuie să trimită probele pentru analiză la laboratoare partenere de pe teritoriul UE. Acasă…n-avem cu ce. Că, așa cum am spus mai sus, nu sunt fonduri. Iar întrebarea mea, dincolo de revoltă sau de aprecierea și recunoștința pe care o am pentru cele două, e una simplă de tot: de ce?

Omul a tăcut și după mi-a spus că, citez, da, e o întrebare puternică asta. Și, evident, m-a întrebat cum de sunt atât de bine documentată pe un subiect atât de sensibil, fiind și atât de tânără. Păi…poate fiindcă am fost eu însămi acolo? Pentru că am crescut cu o boală rară, asta însemnând să trec prin 5 biopsii pentru ca diagnosticul definitiv să îl primesc acum câțiva ani, printr-o analiză de sânge trimisă la un laborator din UE? Analiză al cărei cost, la acel moment de aproape 500€, l-am acoperit integral. Pentru familia mea nu a fost o sumă imposibilă, dar asta nu înseamnă că pentru toate familiile de copii cu boli rare situația e la fel. Am avut noroc, însă, și tot atunci am înțeles, cu adevărat, tot maldărul de ipocrizie și de nedreptate. Toate actele de injustiție socială pe care le-am trăit, dar, mai rău, probabil că alții ca mine le mai trăiesc încă. Sau, poate, pentru că prognosticul inițial era că nu trec de 4 ani sau, dacă trec, voi fi într-un stadiu avansat de retard. Una din multele ipoteze care mă bucur că nu s-a confirmat.

Și, din tot atâtea motive, nu sunt de partea nimănui în toată degringolada asta. Pentru că pe mine, ca minoritară, nu mă reprezintă nimeni. Pe mine și pe alții ca mine nu ne vedeți, suntem invizibili. Vedeți efecte, vă mirați de ele, dar atât, despre cauze, despre rădăcina problemei nu întreabă în mod real nimeni, pentru că din cauze nu se pot face nici sloganuri electorale, nici campanii de PR. Așa se ajunge la o situație absurdă, cu oameni bine pregătiți, dar supranișați, care nu văd pădurea din cauza copacilor și care vor, cu orice preț, să îți arate ce competenți sunt ei, că au descoperit vârful unui iceberg. Nu, n-ați descoperit nimic nou, doar ne-ați văzut un pic și deja v-ați speriat. N-ar trebui să ne mințim spunându-ne despre Coaliția pentru familie că n-are o agendă politică, pentru că o are. E clară, și nu aduce prea mult bine familiei. E ridicol, e trist, e revoltător, dar e cât se poate de real- sunt luate de bune doar câteva minorități mai vizibile, restul sunt băgate sub preș. Nici politicul, nici sfera religioasă, nici societatea, statul de la care cerem atâtea, nu vin cu ceva concret. Cu o soluție posibilă. Una. Nu, doar se fac descoperiri și apoi ne mirăm autosuficient de ele. Soluțiile să le găsească cine-o vrea, noi avem altele pe cap, mai importante.

Și de asta nu pot să nu vorbesc despre familie, fiindcă știu cât de mult contează și încă mă mir când văd cât de prost e abordată tema asta atât de vastă, cu implicații atât de variate.

Ca părinte de copil cu dizabilitate sau cu boală rară, trăiești cot la cot cu el totul. Stigmatul social, neînțelesul celor din jur, respingerile, tot. Și, de multe ori, doar tu vei fi cel ce conștientizează ce nedreptăți trăiește de fapt. Sunteți, așa cum mi-a zis mie mama cândva, o echipă. Luptați unul lângă celălalt, nu unul cu celălalt. Deși, uneori, parcă amândurora vă vine să vă luați câmpii.

Familiile, ajung eu să cred, sunt mult mai netradiționale decât par a fi la prima vedere. Mai particularizate, mai multe minoritare sau deviante de la normă- copii ce cresc cu un singur părinte sau cu bunicii, familii care au copii cu nevoi speciale, familii la limita sărăciei extreme, și câte altele mai sunt, dar care nu-mi vin acum în minte…

Nu spun că referendumul e bun sau rău, că una dintre tabere are dreptate și cealaltă greșește. Nu. Spun, în schimb, că referendumul e o perdea de fum ce ne ia ochii de la problemele adevărate, urgente, ce ar trebui puse pe lista de priorități. Că ne face să ne urâm unii pe alții, uitând de greutățile cu care ne întâlnim și care ne pot apropia. Că nu era necesar. E un pretext frumos, nu spun nu, ca să ne etalăm pretinsa superioritate în fața Celuilalt. Pentru că, da, noi suntem altfel!

Mai spun, însă, și că toată retorica atât de familiară a lui pentru copii e o ipocrizie sinistră. Una perpetuată de-a lungul vremii prin mai toate mediile sociale, supraviețuind în voie. Adevărul e că ceea ce am povestit mai sus n-arată ca și cum am face, ca societate, ceva pentru copii. Cât de mic, dar să fie făcut bine. Cu viziune, rațional, sustenabil. Nu. Altfel n-am avea o rată a sinuciderilor în rândul adolescenților cu vârste cuprinse între 15-19 ani de 5.64%…în contextul în care media europeană e de 4.29%, conform Eurostat. Mie asta, alături de restul experiențelor, mi se pare edificatoare privind ce facem ca societate, de fapt, pentru copii. Ce le oferim ca infrastructură medicală și educațională. Cum știm să regăsim semnele depresiei și să le oferim sprijinul de care au nevoie. Adică mai deloc.

De asta cred că n-ar trebui să facem timpul din 2018 care ne-a mai rămas nici despre Centenar, nici despre Referendum, ci despre oameni. Nu despre cât de români suntem, ci despre cât de umani suntem. Despre încercarea de a-l înțelege și integra alături de noi pe Celălalt, care poate că are și el ceva bun. Nu despre tabere, ură aruncată fără discernământ și ”întrebări puternice” cu răspuns clar, dar necăutat și soluții ce nu interesează, în mod real, pe nimeni.

 

Advertisements

”Ai grija de tine!”

130924047584060098.jpg

E o formulare pe care o auzim pe toate drumurile, marcand, de obicei, un final al discutiei cu o persoana de care ne pasa. La cat de intens e folosita, ai putea chiar crede ca, in societatea noastra contemporana, grija e o valoare fundamentala. Ceea ce este si nu este real.

Este o afirmatie reala, si grija chiar este o valoare fundamentala, atunci cand vorbim despre grija fata de exteriorul imediat apropiat, de oamenii dragi. Este o afirmatie falsa, atunci cand raportarea se face la grija fata de propria persoana, acolo unde exista in mod evident lacune serioase. Asta se poate intampla si pentru ca nimeni, sau aproape nimeni, nu pare sa stie cum anume se traduce, in comportamente si actiuni concrete, a avea grija de tine. E ca si cum asteptam, cuminti, sa vina cineva si sa ne arate: ”Uite, ba, neispravitilor, asa se face!”. Sa ne dea reteta magica si noi sa trecem la treaba. Adaug aici si vechea, foarte vechea prejudecata ce facea din grija fata de propria persoana o forma indezirabila de egoism, si iata-ne ajunsi…unde-am ajuns.

Adica in pragul colapsului mental, in diferite grade si forme de manifestare, cei mai multi dintre noi, dar…suntem acolo. Si asta e, sau ar trebui sa fie, alarmant. Mai ales cand grija asta de sine, sau mai bine spus, reteta ei e, de fapt, ataaat de simpla. Si incepe, ca orice reteta buna, cu intelegerea.

Avem de inteles, inainte de orice, cateva treburi elementare. Si prin intelegere, ma refer si la acceptarea lor ca fapte, nu doar la aprobarea pasiva a existentei lor. Primul ar fi ca viata nu-i neaparat roz. Sau doar roz. Ca nu suntem toooot timpul bine dispusi, energici, productivi, cu chef de viata. Avem si zile cand nu vrem nimic de la nimeni, decat sa fim lasati in pace, sa nu facem nimic, sa ne izolam. Si e in regula ca ele exista, fiindca aduc un strop de echilibru. Unde s-ar ajunge daca am fi niste oameni pusi pe treaba tot timpul?

Al doilea, ar fi ca grija de sine e semn al respectului de sine, nu al egoismului. E in regula sa vrei sa ajuti, sa aduci ceva bun comunitatii, dar pentru asta trebuie sa fii in stare buna tu intai. Si asta inseamna ca nu exista nimeni care sa te invete cum sa ai grija de tine, e ceva ce descoperi personal, prin incercari multiple. Aparent, bunicii nostri stiau asta mai bine decat noi. O parte din segmentul asta al igienei mentale denumit grija de sine e constituit, zic eu, din mici placeri. Din tabieturi formate si respectate. Aici pot spune cu sinceritate ca imi respect bunica- are 84 de ani, o poveste de viata impresionanta, ca mai toti bunicii nostri, si, cu toate astea, are inca tabieturile sale de care nu se lipseste. Fie ca vorbim despre somn dupa-amiaza, citit, sau plimbari pe jos, inca le mai respecta, in masura in care fizicul o ajuta. Cred ca e cazul ca si noi sa adoptam genul asta de atitudine atunci cand vine vorba despre relatia cu noi insine.

Pentru ca grija de sine nu inseamna neaparat ca te duci la spa, la salon si la shopping. Evident, poate insemna si asta, si nu-i rau deloc, dar grija de sine, in esenta ei, se ocupa cu tot ce poate sa aduca o stare de bine si de liniste. Poate fi ziua in care te-ai uitat pentru a zecea oara la un film (si, evident, ai plans iar), sau o seara in care te pui sa dormi devreme, la fel cum poate fi ceaiul preferat baut din cea mai frumoasa cana, cu albumul tau de suflet ca fundal sonor, cartea aia pe care tot ziceai c-o citesti si fotoliul comod sau patul. Poate fi ziua din saptamana pe care ai desemnat-o ca fiind ziua ta, si-n care te ocupi linistit de toate chestiile pe care in mod normal esti prea aglomerat sa le faci- poate desenezi, poate iesi in parc sa te plimbi, poate gatesti cu prietenii sau, pur si simplu, dormi si nu faci nimic. Sau poate iti iei rucsacul si pleci o zi, doua, pe undeva. La fel de bine cum poate sa fie momentul tau cu tine de fiecare zi, si ziua aia pe care iti place sa ti-o aloci in intregime.

Toate astea sunt forme de grija fata de propria persoana, si, poate, cele mai eficiente moduri de a te dezvolta in mod real ca om. O sa sune nelalocul lui, dar pana si plansul poate fi o forma de grija fata de propria persoana, in conditiile in care ramane, din experientele mele, cea mai eficienta metoda de eliminare a surplusului emotional existenta pana in prezent. Deci e in regula, si chiar indicat, sa plangi atunci cand simti nevoia, cat timp o simti.

Grija fata de propria persoana mai implica, insa, si oameni. Si renuntare. Renuntare la acei oameni a caror prezenta in preajma noastra aduce ingrijorari, tristete, devalorizare in proprii ochi. Sau, pur si simplu, la acei oameni cu care pastram o relatie buna doar din inertie, fiindca “nu se face” sa nu mai vorbim cu ei. Cu care nu mai simtim ca am avea ceva comun. A caror prezenta in vietile noastre nu mai e aducatoare de bucurie, de calm, de bine. Sau, in cazurile extreme, dar tot mai dese, care s-au dovedit a fi toxici. Fiindca oricat de cinic suna, si legaturile umane au date de expirare. Nescrise, e adevarat, dar ele exista, si atunci cand sunt atinse, cea mai mare dovada de intelepciune, dar si de grija si respect fata de cine suntem, este sa renuntam la ele.

Iar al treilea lucru ce trebuie amintit acum si inteles, e ca exista atatea retete ale grijii fata de propria persoana, cati oameni pe lume. Ca nu exista forme superioare si inferioare ale grijii de sine. Exista, in schimb, forme reale, autentice, si surogate. Ca, uneori, diferenta intre autentic si surogat e facuta de cantitate, de grad, nu de comportament in sine. Iar atunci trebuie cautata, ca intotdeauna, cauza generatoare de dezechilibru. Pentru ca sigur exista si la fel de sigur e bine pitita pe undeva.

Singurul lucru ce ramane de spus e ca primul pas spre o lume, o societate mai buna, e un numar mai mare de oameni ce se ingrijesc sa le fie bine- fizic si psihic. O societate in care indivizii inteleg ca timpul in care nu fac nimic productiv, sau in care nu dau la fel de mult randament, e la fel de important in echilibrul macro al propriilor sisteme existentiale ca cel in care functioneaza la capacitate maxima. Ca diferenta intre un om cu tabieturi si unul care alearga de zor sa ii ajute pe toti poate ca nu se vede acum, dar se va vedea, cu siguranta, peste zece ani. Si ca trebuie sa ne preocupe binele nostru de azi in egala masura in care ne preocupa contributia la binele celor ce vor veni dupa noi. Altfel e doar o minciuna, una in spatele careia vom sti mereu ca se ascunde adevarul unei propozitii scurte: nu e, de fapt, bine pentru nimeni. Asa ca hai sa avem, fiecare, grija de noi insine, o grija reala de noi insine si, poate, atunci vom fi indreptatiti sa speram ca o sa fie bine pentru toti.

#poveste

nostalgia_02-800x1200

am fost odată ca niciodată…

a fost cândva un timp

când m-am sfâșiat în mai multe

părți relativ simetrice,

dar astea n-ar trebui să se spună

la început de poveste, nu, asta nu.

am fost odată ca niciodată,

atât de demult de parcă nici n-am fost

și atât de recent de parc-aș fi, încă,

Lucy.

și știi, chiar îmi plăcea

de cea care-ajunsesem. de

cea care se privea-n oglindă și

te auzea ca prin ceață vorbindu-i;

de cea care-ți lăsa apusuri

ca-ntr-un ritual șamanic,

de Lucy care se uita peste blocurile

ce-i stăteau zid la ferestre,

care ofta așteptând să răspunzi,

care nu voia decât să-ți pese.

doar că  vremea s-a scurs, iar

azi Lucy a ajuns o umbră din trecutul ce se țese.

azi Lucy nu mai e,

s-a dizolvat în timp

cum se dizolvă sodiul în clor

și sentimentele-n uitare;

s-a rătăcit într-un hățiș

de ”ce-ar fost de-o iubeai și tu?”,

de atacuri de panică nemărturisite,

de tot ce ai binevoit în timp să-i lași

a fost o poveste frumoasă,

cu mama zmeilor și balaurul cu 7 capete

în roluri de Romeo și Julieta,

cu o ea și-un el la fel de instabili,

și totuși diferiți fundamental, ajungând la

a deveni opuși clar li diametral-

o ruptură la fel de naturală ca ploaia.

dacă ai ști că apusul a rămas

mătrăguna de fiecare zi, ”al vostru,”

că ea a luat noaptea cu singurătatea

aspră și grea ce-nlocuiește acum

atacurile de panică luate drept artificii,

că deși povestea s-a scris și ușa s-a-nchis,

încă are nopți când așteaptă să deschizi

tu ușa și Cutia Pandorei,

să-i spui ceva, deși…

știe că n-ar mai crede o iotă,

că ți-ar arunca-n ochi

o fericire simulată perfect

și dozată fix să te pună pe gânduri,

să crezi c-a trecut peste. că-i e bine,

deși fericirea aia e-nchiriată.

să se răzbune și să-ți urle mut în față:

”uite-mă, sunt bine, ce mai vrei?”

dar până atunci

Lucy stă cuminte-n viața ei,

a celei ce-ncearcă s-o ascundă cumva,

în vreun cufăr, undeva, măcar

pân-apucă să-și lingă în voie

rănile pe care cineva, cândva, nici n-a știut că i le face.

și stă fără regrete, că mama zmeilor

încă n-a murit, era nevoie

de ea să reziste-n poveste, măcar

cât să compenseze sufletul care nu mai este;

tu ai fost pe ceru-i fără nori

un fulger ce-a făcut cât o mie de sori,

un fugar a cărui lipsă o făcea să ofteze-n zori,

un capitol care nu știai c-o s-o dori,

nici că durerea-i nu va mai trece cu apusuri și flori,

că Lucy e oarbă, nu mai vede culori,

că poveștile-s singurul loc din lume în care nu mori.

de-acum, mă-ntreb, încotro mai zbori?

eșec relațional

Favim.com-anorexia-bampw-black-black-and-white-611679

 

”Îmbrățișează-mă, sunt un eșec!”

e refrenul nespus al atâtor zile, nopți,

momente ce trec unul după altul, la infinit,

fraza pe care-aș repeta-o, urlând a neputință, mereu,

doar că…

n-am cui. în jurul meu

e avalanșă de oameni ce fug

care-ncotro, cu ochi goi, niciodată

la pas și niciodată cu sens,

așa că rămân cu mine,

captivă-n galeria de aproape artă

a propriilor trăiri.

înnebunesc și nici măcar nu-mi pasă;

prin mine trec miliarde

de gânduri, trăiri, amintiri și senzații.

mă chircesc pe podea ca și cum ar fi ultima

care mă poate-nțelege, asculta, alina,

trag o inspirație de veșnicie și-ncep

pe dată să tremur lumesc

gândindu-mă că tocmai am pierdut tot.

tot ce trece prin mine fără să pot întreba

de unde vine, pe cine caută sau încotro,

singura șansă de-acces spre tot ce iubesc

și-n timpul ăsta nedefinit mă golesc;

 mă golesc de rost, de simțiri, de dorință,

sclipirea din ochi ia sfârșit. gata,

de-acum o să fiu ca oamenii de la metrou

cu ochi goi, nostalgici aproape

după cine știe ce. or fi după zile ca asta?

cine mai știe? știu doar că din mine

pleacă așa, ca stolurile migratoare, rând pe rând,

cu râs isteric și crud, mort de viu

tot ce cândva am fost.

azi stau chircită pe podea,

tremur nervos și-o voce mă cheamă.

aș da orice să fie reală, știu că nu e,

dar vocea aia cu amintiri de porțelan

și textură de cărămidă nearsă

e unul din cele mai adânci secrete,

ultimul lucru la care renunț cu voia mea,

căci nu-i nici un secret deja:

vocea aia-i vocea ta. tu și secretul meu

purtați același nume,

dar nu ești aici,

iar eu fac autopsia celui mai dur atac de panică din lume

disecând anatomia unui eșec relațional.

o fi blestem sau o fi dar?

It takes two to tango

086d58f1be04066277ca24ddc4b9c845--tango-dance-dance-dance-dance
De cele mai multe ori, viața ne curge lin și fără incidente, dar din când în când, parcă tocmai pentru a ne arăta că suntem vii, vine o vreme despre care s-a vorbit și se va mai vorbi- vremea bilanțului. Dacă ar fi îmi fac socoteala, aș zice că cel mai important lucru aflat, sau, mai în clar, lucrul pe care-l simt ca fiind cel mai important din tot ceea ce știu, e reciprocitatea în interacțiune. Sau, cum zic anglofilii, it takes two to tango. Pentru că nici în tango, nici în viața cea de zi cu zi, mult mai lipsită de spectaculos, nu se poate întâmpla nimic bun fără reciprocitate. Iar de asta nu te convinge nimic așa cum o face o ruptură, indiferent de natura legăturii respective. Pentru că, și aici apare o problemă majoră ce ține de educația populației, relație nu are și nu trebuie să aibă doar o conotație amoroasă. Nu. Ai foarte multe relații cu foarte mulți oameni- cu tanti de la chioșc, care te anunță când au mai adus snacks-urile tale favorite sau îți oprește pâinea, cu poștașul, cu colegii de muncă, familia, persoana dragă, societatea. Alea toate-s relații și funcționează, cu mici variațiuni pe-aceeași temă, după aceleași resorturi.
Dacă aș găsi un fir roșu ce leagă toate rupturile din lumea asta, acela ar fi neprevăzutul. Nimeni, chiar dacă uneori simte că lucrurile nu mai merg așa cum obișnuiau s-o facă, nu va crede că acea relație va fi un eșec. Nu, a altora, poate, dar a lui ? În nici un caz! Asta le și face să fie evenimente dureroase fără excepție, indiferent de tipul de relație aflat în discuție, gândul că nu, nu ți se va întâmpla tocmai ție. Dar…
Pentru indiferent ce relație e nevoie de doi oameni. De doi oameni care să contribuie egal. Care să dea și să primească în aceeași măsură timp, energie, resurse, afecțiune, încredere, respect, grijă. Dezechilibrul apare atunci când cei doi își împart rolurile- doar unul dă și doar unul primește. Așa se ajunge la finaluri dramatice, presărate cu ranchiună și vorbe grele, de multe ori regretate ulterior. Prin împărțirea rolurilor. Pentru că, odată cu ea, apar alte două elemente- sentimentul de ”mi se cuvine” și sentimentul de ”așa trebuie/ e cel mai bine,” ambele la fel de sinistre și toxice pe termen lung. Dar, pare-se, e inflație de super-eroi, fiindcă văd tot mai mulți oameni care se avântă în legături unilaterale, oferind tot ce pot da la momentele respective, fără să privească sau să țină cont și de disponibilitatea celeilalte persoane, convinși că, prin generozitatea lor sufletească, vor face diferența. Ei cad primii în spinoasa capcană a relațiilor toxice, unde singurul deziderat al celuilalt e să profite de ceea ce oameni ca ei au de dat. Și, evident, sunt ultimii care aleg să renunțe la relația respectivă.
De multe ori e muncă de Sisif să-ncerci să te prinzi care-i cine. Până la urma urmei, și drumul spre iad e pavat cu intenții bune, deci de ce ne-ar mai mira viața? Cu toate astea, atunci când rămâi unul pe-un drum de doi, primele lucruri care te izbesc sunt speranțele. Sau, mai degrabă, ecoul lor asemănător cu cel al vaselor sparte. Pentru că ruptura nu e despre celălalt mai niciodată. Ne place sau nu, e despre noi, despre investiția noastră care-a falimentat. Despre cum credeam că vom fi mereu ca atunci când ne era bine, cum celălalt, acum parcă la ani-lumină de noi. Despre cum credeam că totul o să decurgă lin și la bătrânețe ne vom povesti nepoților la un ceai (ok, ok, poate dres cu o urmă de cognac, de dragul tinereții cândva sălbatice!) gafele și aventurile noastre, cu detașarea și nostalgia aduse de timpul ce-a trecut. Despre cum vom fi martori fericiți ai tuturor momentelor importante din viața celuilalt, cu sprijin necondiționat în caz de bucurie gălăgioasă și întristare mută. Nu mai rămâne decât furia născută din înșelare în urma rupturii, și ceva amintiri pe care, tot din furie și revoltă, le punem inițial în borcanul cu balast emoțional. Deși pe nedrept, pentru că vorbim de ceva diferit. Dar, din câte se poate băga de seamă, celălalt, partenerul de tango relațional, n-are nici pe departe un rol activ aici. Nu, el are doar o vină. Restul e doar al nostru. Speranțele, dorințele, așteptările, credințele noastre despre ce-ar fi trebuit să fie relația aia. Singura lui vină e că ne-a abandonat, sau, mai rațional vorbind, că a ales să plece atunci când a sesizat că o continuare a acelei legături i-ar face mai mult rău decât bine. Practic, îl învinovățim că a ales propria fericire în detrimentul confortului nostru. Sună ridicol și irațional, dar emoțiile sunt departe de sfera rațiunii umane, și e bine așa cum e. Ce ne-am face dacă și emoțiile am putea să ni le planificăm rațional? E drept însă că le putem gestiona rațional, ceea ce e normal și de dorit, dar e în același timp un proces anevoios, pentru că implică și impune renunțarea la ideea de trădare. Pentru că, inevitabil, se ajunge la un punct în care cel ce-a ales să plece este trădătorul, vinovatul, persona non-grata a vieții noastre, neglijând tot ce-a fost bun. Asta aparține acum trecutului, prezentul e dominat de dezamăgirea generată de gândului că n-am fost destul de…cumva încât să ne aleagă pe noi în detrimentul propriei vieți. Nu ne convine ideea că prieteniile, colaborările, relațiile amoroase au, de bine, de rău, o dată de expirare. Foarte bine, să aibă, dar nu ale noastre! Ale noastre trebuie să fie musai frumoase, armonioase, și să se termine, eheeee…undeva la bătrânețe, de preferat! Ceea ce pune reflectorul pe principalul vinovat din poveste (și, în treacăt spus, singurul real) : așteptările iraționale. Pentru că, în treacăt fiind spus, alergând după fericirea de inspirație hollywoodiană, uităm esențialul de clasele primare- timpul trece, oamenii se schimbă, ceea ce ne făcea bine ieri se poate să ne facă rău poimâine. Nimic nu e permanent, cu atât mai puțin relațiile interumane, și, cu toate astea, le trăim ca și cum ar fi, doar ca să cădem liber de pe norișorul pufos al iluziei că sunt statice, de neclintit în timp, că se vor transforma perpetuu fără să se rupă.
Așa ajungem să sfârșim posomorâți, cu un maldăr de sentimente negative la finalul fiecărei legături, cu starea naturală că nu așa trebuia să se întâmple de fapt și că nici unul dintre momentele bune împărțite de voi n-a fost mai mult decât o altă cărămidă pusă la zidul minciunilor celor multe. Nu zic că finalurile implică neapărat iertare, acceptare, pentru că eu însămi nu cred în asta. Ideea nu cred că e să uiți ce a fost sau să ierți persoana aia, cât în primul rând să accepți că ”Da, domne, s-a terminat, mergem mai departe !”. Cu asta pot veni și iertarea, uitarea, și tot ce mai vrei tu să vină, dar primul lucru de înțeles e că nimic din ce există nu e făcut ca să rămână. Nu există ”definitiv” decât în instanță și ficțiune. Oriunde altundeva e o minciună sfruntată, numai bună de aburit fraierii cu ea. Și n-o să fim niciodată bine cât timp nu pricepem că nu există un trebuie în interacțiunile cu ceilalți, că tot ce începe e menit să aibă un final și că oamenii nu-s pânze cuminți pe care să ne proiectăm noi filmele din cap și suflet. Abia atunci vom putea vorbi despre finaluri line, în detrimentul rupturilor bruște și dureroase cu care suntem, vai, atââât de obișnuiți. Deocamdată, însă, e nevoie de doi pentru un tango, dar suntem prea egoiști să-l mai vedem cu adevărat pe celălalt, iar când pleacă, din nevoia de a fi văzut, de a fi confirmat ca ființă, ei bine…tot noi suntem cei ce se supără. Curat egoism, monșer, dar vezi tu, oamenii sunt diferiți, există diferențe de grad, nu de natură, între eu cel de-acum și cel de acum 3 luni, între tu cel de-acum și tu cel de acum 3 luni. Cât despre diferențele de grad, nu de natură, dintre eu și tu, mai putem spune ceva, nu-s evidente ? Păi, în cazul ăsta, cred că e cazul să tratăm și relațiile dintre oameni ca fiind exact ceea ce sunt- hibrizii dinamici a două entități la fel de dinamice și instabile, fără să le punem în spate atribute ce nu le-au aparținut niciodată. Atunci și abia atunci când vom reuși asta, vom putea să spunem că, uman vorbind, suntem niște ființe evoluate. Până atunci însă nu suntem nici mai mult, nici mai puțin decât victimele propriei slăbiciuni, ale furiei ce ne roade când cel de lângă noi pleacă, și al așteptărilor ce nu vibrează cu natura și firescul lucrurilor, așteptări fabricate de om care se-ntorc, acum, împotriva lui. Ca întotdeauna în lunga noastră istorie, de fapt. Și atunci, de ce ne mai mirăm că monștrii de sub pat din copilărie au crescut cu noi odată și s-au transformat și ei în teama de singurătate, de abandon și de respingere? E doar mersul firesc al vieții…nu?

#colecționara

 

75749_175947279088678_133317106685029_608342_7952516_n

ea colecționa traume

așa cum alte fete colecționau pantofi.

le purta ca pe niște cercei somptuoși,

obosită cumva; vânătoarea nu-i

pentru toți, în final. și totuși…

le găsea parcă după miros în haosul vieții,

le căuta-n talciocurile ce erau

sufletele oamenilor dimprejur,

ca târgoveții,

și le iubea, și le ghicea, și le trăia

pe toate de parc-ar fi fost ale ei,

le citea în ochii goi de pe alei

și nu se speria, căci la sigur știa

că trauma nouă o vindecă p’aia veche,

cum că le-ar plăcea să umble-n pereche,

că traumele fatidice-s pe cale de dispariție

și să treci de ele e-o chestiune de ambiție

și-așa ajunsese să-și facă boccelele

colindând singuratică toate sufletele,

umblând în miez de iarnă cu mânecile suflecate,

adunându-și din drum amintirile, visele, spaimele.

oare mai poate?

era doar ea, colecționara de traume,

iar de-o întâlnești ia-i un ceai, n-o întreba de-i e bine,

căci poartă desagi cu povești pline,

și cu toate astea, secretele le ține pentru sine

cromatica vieții

17792404_1367810443257966_1797769081_n

ne visăm oameni liberi, dar

suntem prizonierii culorii din jur.

așa ajungem să:

scriem gânduri gri, sau chiar negre

pe hârtie roz-pudrat;

poate-poate ne contaminează cu râs.

ne selectăm între noi după culoarea pielii,

ridicând ochii spre albastrul de sus

pentru a reînvăța modestia.

și totuși…

am uitat glasul sângelui roșu.

am uitat că sufletul n-are culoare,

că viața are o cromatică neaprobată Pantone;

că movuliul vinovăției sau

roșul obrajilor rușinați

sunt perfect umane, acceptabile, de înțeles.

sunt, totuși, ale noastre…

dar le renegăm asiduu, și-așa ajungem să:

ne colorăm nopțile de plâns în bejul banalității,

ne colorăm zilele-n griul nemulțumit al rutinei,

ne colorăm viețile-n portocaliul așteptărilor exterioare nouă,

uitând cât de amplă și imperceptibilă-i cromatica vieții;

una fabricată de fiecare, după chip, suflet și asemănare.

și oricât ne-am teme, nu putem forța

cromatica amplă a vieților noastre.

Nu sunt “cea mai”

sex-love-life-2013-07-34-happy-woman-main

Sa ne-ntelegem: n-am fost niciodata o sustinatoare infocata a mesajelor motivationale scrise pe frigider, oglinda din baie sau mai stiu eu ce colt al casei. Pot functiona, nu spun ca nu, dar personal nu ma regasesc in metoda asta. Si, totusi, cred cu tarie ca ceva ar trebui sa aiba orice fata la vedere- un ”Nu sunt cea mai…” maaare cat casa.
Am ajuns la concluzia asta cu greu, poate mai greu decat sunt dispusa s-accept, dar nu, eu nu sunt ”cea mai”. Nu sunt cea mai frumoasa, cea mai desteapta, cea mai atragatoare, cea mai bogata, cea mai fericita sau dracu’ mai stie cum se mai poarta acum sa fim. Si, ce sa vezi…concluzia asta m-a usurat teribil! Da domne, asa e, nu sunt. Dar nici nu trebuie sa fiu! Sunt eu si-atat. Ah, si ce bine mai e!
Cu toate astea, presiunea e mare. Trebuie sa vrei sa fii ”cea mai”, sa incerci, sa te lupti, sa te bantuie gandul ca nu esti tu ”cea mai”. Asa, si daca nu sunt…ce? Stii ce? Nimic. Nu se intampla absolut nimic. Timpul va curge la fel. Oamenii vor veni si vor pleca. Uneori o sa fii tu vinovata intr-o proportie mai mare decat sunt ei. O sa doara si-o sa treaca. O sa fie frumos si-o sa doara iar. Si-o sa mai si inveti niste lucruri : despre ei, despre tine, despre relatiile dintre voi. Mare lucru asta cu invatatul, sa stii!
Si ce mi se pare mie inspaimantator nu e faptul ca vrem sa fim ”cele mai”, ci…ca e firesc. Crestem cu ”oglinda-oglinjoara, cine-i cea mai frumoasa din tara?”, cu mame si bunici care si ele au vrut sa fie, si in momente disparate ale vietilor lor chiar au fost ”cele mai”, si invatam ca…asa trebuie sa fie. Ca asa a fost dintotdeauna. Cu ”cea mai”…cumva. Suntem generatii intregi de femei care simt uneori ca s-au ratat doar pentru ca n-am fost ”cele mai”. Lucru ce dateaza din vremuri cumva nestiute, din vremuri pe care nu putem pune degetul. Si chiar daca tine de-atunci, tot n-a fost luat in seama. Dovada? Distinctia facuta intre mama perfecta si cea suficient de buna mi se pare, din acest punct de vedere, graitoare, mai ales privit prin prisma faptului ca a fost facuta cu niste decade in urma.
Daaar…exista un dar. Unul mare si deloc de neglijat: putem fi cum vrem. Vrei sa ai parul lung sau scurt, sa te vopsesti sau nu, sa ai un carnetel in care-ti notezi cuceririle sau, din contra, sa ai relatii putine si stabile, nu exista un standard. Standardul e ce te face pe tine sa-ti fie bine, ce-ti ofera confortul necesar sa continui sa-ti implinesti visele. In ordine, in dezordine, e irelevant, faci cum stii tu mai bine. Nu cum zice mama, vecina, matusa, catelul, vedetele lu’ peste. Cum zici tu, ca doar tu contezi. Pentru ca nu esti ”cea mai”, si nici n-ai nevoie de asta ca sa iti fie bine. O sa-ti spun un secret. Eu, asta de scriu acum, numai ”cea mai” nu sunt. Si cat de reconfortant e! Ma bucur nespus ca n-am avut ”sansa” de a fi eu ”cea mai” cumva. Mi-a dat libertatea de care-am nevoie ca sa fiu. Cum sa fiu? Oricum. Asa ca, da-ti voie sa fii tu. Cum vrei tu. Ca ”cea mai” e doar o lesa cu paiete roz..
Vrem sa fim fericite? Pai…hai sa fim atunci. Fiecare cum se pricepe, pe limba ei.

De ce nu e “cool” sa te proclami nebun pe Internet

woman-3d-model-chris-nichols-ayco

Mare-i Internetul si multi au acces la el in toata splendoarea, as putea spune. Mai ales ca, de la un timp, privesc cu ingrijorare si-un vag sentiment de neputinta spre un trend internautic extrem de ilogic : toate meme-urile prin care oamenii se auto-eticheteaza ca ”psycho”, ”crazy”, in care cuvinte ca ”anxiety” capata o lejeritate, well…nefireasca. Si stiti de ce e ingrijorator ? Pentru ca din vechea stare de fapt, in care tulburarile psihice erau stigmatizate, blamate, bagate sub pres, am trecut intr-una mai grava cu mult- nu li se mai acorda importanta. Nu cea meritata. Azi suntem toti niste depresivi nebuni si anxiosi, cu tendinte psihopate si vocatie de criminali in serie. Sau nu suntem ?

Ei, hai sa va zic ceva. Suntem toate astea, insa doar in capetele noastre seci. Psihopatia afecteaza 2% din populatia globala. Anxietatea nu e doar neliniste. Depresia nu e tristete. Iar toate astea, adunate, nu duc la nebunie. Imi pare rau sa va zic, dar nu sunteti ”misto” daca va auto-etichetati astfel, marea majoritate lipsit de temei. Sunteti doar niste egoisti iresponsabili. Niste hoti. De ce? Pentru ca le furati depresivilor si suferinzilor de tulburari de anxietate ceva cu o importanta cruciala- credibilitatea.

Fiindca anxietatea nu-nseamna ce credeti voi. E o neliniste, corect, dar una care se-ntampla organic, cu gol in stomac ce se strange si urca pana spre stern, cu fata si palmele arzande, cu o vigilenta nenaturala, cu ganduri si scenarii de-un rau fundamental si ireparabil, cu impresia ca timpul sta-n loc si cu tahicardie. Acum parca nu mai suna atat de ”trendy” sa te declari anxios, nu ?

Restul exemplelor, cu ”paranoid”, ”schizo”, ”depressive”, ”psycho” sunt mult mai ample si mai grave. Simplul fapt ca nu ati cunoscut, majoritatea autosuficientilor ce se proclama singuri astfel, nici macar un pacient de care sa poti spune ca are un astfel de diagnostic, denota ca vorbiti si mult, si prost, si fara rost.

Asa se intampla decredibilizarea unor elemente ce-ar trebui tratate pe cat se poate de responsabil si uman. Un furt prin aplatizarea ideii ca oamenii aia traiesc o suferinta reala si imposibil de negat. Si e pacat. E pacat fiindca putem face altfel. Putem face mai bine. Pentru ei, suferinzii de aproape, si pentru noi.

E mai dezirabil sa ii lasam sa ne spuna ce-i face sa sufere, sa gasim un dialect comun si-o agora in care sa se expuna fara teama stigmatului judecatii atarandu-le deasupra capului.  E preferabil sa citim despre patologiile mintii umane, sa-nvatam sa le recunoastem. Nu sa ni le arogam cum ne dicteaza ”mood-ul”, fara cunostinta lor traita nemijlocit. Asta nu spune despre noi nici c-am fi misto, nici deschisi la minte, nici destepti sau la moda. Spune doar ca sntem niste oameni care vorbesc fara discernamant sau responsabilitate. Care nu stiu ca-s responsabili de ce scot pe gura. Si ca toate campaniile de constientizare or sa fie zero.

Pentru ca cei ce realizeaza magnitudinea problemei nu o sa se descrie niciodata ca segment al ei, iar inconstientii care o vad ca p-un trend nu se vor arata dispusi la schimbarea de optica.

Asa ca hai sa vorbim asumat si responsabil. Si sa ne gandim ca pentru fiecare individ care se descrie ca ”psycho” exista un om, undeva, care se intreaba cum o fi sa ai emotii. Pentru fiecare ”depresiv de chat” e undeva, cineva, un om care se-ntreaba ce rost mai are viata. Pentru fiecare ”feeling anxious” e pe undeva o persoana ale carei batai de inima o iau razna si care simte cum timpul si spatiul o strang. Inchipuie-ti. Incearca sa simti ca ei. Sa vezi viata prin emotiile lor. Si-apoi vorbeste-ne tuturor despre. Cu calm. Cu suflet brut. Cu intelegere, simt de raspundere si asumare. Hai ca nu-i greu! Sau…e? Asta, cititor drag, tu sa-ti spui…

Fleacuri de suflet

vs2

Hai sa va spun ceva: traim intr-o lume a inutilitatilor mascate. Deghizate abil in cutume sociale. N-ai zice ? Atunci lasa-ma, scepticule de serviciu, sa-ti povestesc un pic, atat cat ma pricep si eu…

Nu stim din capul locului cine suntem si ce vrem. Trebuie sa testam, sa trecem prin faze una mai dubioasa ca alta, pana sa putem pune degetul pe un punct unde sa putem spune ca suntem noi, oricum am fi. Stam pe langa oameni care nu ne fac nici mai buni, nici mai frumosi, nici mai destepti, ce sa mai zicem despre a ne face mai intelepti sau mai siguri pe noi. Si asta doar fiindca nu vrem sa fim singuri. Asa s-a nascut compromisul- stai pe langa oameni in preajma carora nu poti fi tu insuti doar pentru ca e preferabil situatiei in care stai tu cu tine. Ca n-ai de ales, practic. Cam psihotic, nu ti se pare?

A, si sa nu uit: cumparam, fratilor! Multe, de toate, cu sau fara rost. Bluza aia ca e la moda, de mancare ”sa fie”, si, in general, fara un scop clar. Shopping-ul, cum i se zice mai nou, a devenit terapie, activitate recreativa, a devenit saracu’ de toate, numai valoarea lui utilitara s-a pierdut undeva in proces. Pentru ca, sincer vorbind, cumparam chestii care ne aduc (sau, mai clar, ni se pare ca ne-ar aduce) un anume statut, un beneficiu cat de marunt, nu care ne-ar trebui in mod clar.

Pentru ca dupa asta tanjim: dupa bine. Vrem sa ne fie bine, dar nu mai stim cum sa facem asta. Ca nu ne pricepem. Asa ca ne-am apucat de cautat surogate, care pe unde. Si tot nu-ntelegem ca nu obiectele conteaza, ci sufletul pe care li-l dam. Momentele pe care le reprezinta. Artefactele emotionale care merg cu noi pe drumul nostru, chiar daca persoanele de care ne leaga simbolic au ales alta carare fata de-a noastra. Abia alea au valoare si imbogatesc, insufletesc o casa, facand-o „acasa”. Fie ca e cana de la prietena din copilarie care a incercat sa te faca sa-ti placa ceaiul si tie, mintindu-te ca are un gust mai bun daca-l bei din cana aia, bijuteriile de familie, scrisoarea si martisorul de la colega zurlie de facultate, biletelul de la colega de banca din liceu, numai bun de citit (si scris expre pentru) atunci cand simti ca esti gata-gata s-o iei pe aratura, sau domnu’ cu mila mai stie ce. Alea-s lucrurile demne de ingrijit si pastrat cat mai mult posibil. Ele-ti arata firul rosu pe care-ai mers in timp, facandu-te sa fii mandru de tine si sa-ti constientizezi postura si evolutia fireasca. Si tot alea-s lucrurile pe care o sa le pretuiesti cu adevarat- o sa plangi daca scapi si spargi cana aia, la fel si daca ai pierdut scrisoarea, si asta chiar daca, financiar, ele nu-nseamna cine stie ce. Pentru ca mai au un alt fel de valoare a lor, intrinseca- valoarea amintirii pe care-o poarta cu ele.

Nu pot spune ca satisfacerea unui capriciu de moment e fundamental rea, ar fi ipocrit. Dar pot, si-o voi face, sa spun ca viata nu e un adunat de capricii materiale. Din contra, daca e sa fie, e mai degraba o adunare atenta de obiecte cu valoare adaugata, afectiva. Si pe-alea le alegem atent cand le lasam noi, dar si mai atent alegem oamenii care ne pot lasa un astfel de obiect-artefact. Si-abia in asta consta frumusetea vietii, de fapt. Si-abia atunci vom fi vecini cu fericirea. Chiar daca nu pare.