Fresca a la modernisme

 

Se zice că adevărul este una dintre coordonatele fundamentale ale progresului omenirii. O fi fost..cândva, demult. Căci Adevărul este un concept taare vechi, mai bătrân chiar și decât Antichitatea, ce azi ni se pare atât de îndepărtată în timp. Iar datorită vechimii  sale considerabile, nici numărul mutațiilor suferite de statutul de valoare a conceptului nu este unul neglijabil, acesta variind în funcție de mentalitățile epocii despre care e vorba sau de contextul politic al acesteia.

Astfel, adevărul a fost, secole de-a rândul, punctul central al  unei ierarhii valorice în continuă schimbare, în Antichitate fiind considerat, alături de Bine, Frumos și Dreptate, una dintre coordonatele sufletului uman, un ingredient  de nelipsit pentru desăvârșirea umanității, pentru aducerea acesteia la stadiul său de perfecțiune ancestrală, acum pierdută.

Sau, în orice caz, așa se pretindea, așa se dorea, așa se visa. De fapt, odată cu Evul Mediu s-a introdus în mod tacit, subversiv, o singură valoare în cugetele oamenilor : puterea. Dorința de confort și, prin asociere, de putere (o viață comodă, lejeră își permiteau doar aristocrații) a dus la o dărâmare a vechii lumi, o demolare din temelii. Și cum se poate dărâma o societate, o ordine, o  ierarhie practic, mai ușor decât prin degradarea valorilor sale?

Astfel, Adevărul în starea sa primară a rămas doar în sufletele unor nostalgici ai lumii vechi și în discursurile demagogilor, a oratorilor de ziua a 16 a, devenind un fals,  modificat în funcție atât de conjunctură, cât mai ales de interese. Și cum, în treacăt fie spus, adevărul și sinceritatea rentează din ce în ce mai puțin, pornind cu pași repezi spre ”deloc”, alegerea majorității la întrebarea ”Ce ai alege, adevărul sau minciuna?”  ar fi, fără îndoieli prea mari, minciuna. Asta, dacă eliminăm din ecuație ipocrizia, ajunsă astăzi ”un rău necesar”.

Dreptatea s-a sulemenit și ea, ajungând să fie o parodie ieftină a ceea ce era cândva, mai oarbă decât ar fi cazul, iar talerele ce-ar fi trebuit să  rămână în echilibru, nepărtinitoare, parc-au devenit subiect de…licitație! Cine dă mai mult, ăla e nevinovat!

 

Și de-ar fi ”doar” atât..parcă am mai putea să ne păzim cumva de anxietate și nevroze, dar când  vezi că din Binele de odinioară, ponosit și colectiv, din acel Bine modest, care cerea ca bunăstarea s-aparțină, echitabil, tuturor, n-a mai rămas ”decât” binele propriu, Binele MEU egocentrist, ce s-a umflat peste măsură și nici gând să pleznească n-are, ba s-a mai poleit și cu foi de aur…cum să nu te-apuce isteria de-ai mai rămas întreg la minte?

Și peste toate vine, mândru, Kitschul. Vine pășind semeț, agale, ca un stăpân incontestabil ce se află, sigur c-a luat sub stăpânire tot ce se putea lua. Iar în răstimpul ăsta, Frumosul zace la gunoi, așteptându-și moartea, îndurerat peste măsură de tortura agoniei. Căci Frumosul n-a dispărut doar ca etalon, ci și ca mod de viață, ca mentalitate. De la limbaj la suflete, de la pavaj la haine și clădiri, la lucruri  peste care suntem dispuși să trecem ca să ne vedem ajunși acolo unde-am vrea, Frumosul a murit, iar dom e Kitschul.

Frumosul a murit întâi în noi, în oameni, în fiecare, ca mai apoi să moară-n lume.

Și nimeni n-a avut curajul (sau interesul, cum vreți voi s-o luați) să-ncerce să oprească degradarea, vulgarizarea. Așadar, bun venit în modernitate, oameni dragi! Sper doar c-o să vă placă ce-ați creat, că o să spuneți cu mândrie-n glas ”Dar am contribuit și eu la asta!”

 

Scrisoare catre Dumnezeu

Doamne, daca existi, arata-Te! Vreau sa Te simt, sa ating materialul Tau divin cu

mainile-mi de profan. Am atatea intrebari sa-ti pun, incat ne va lua pe putin o eternitate. Sper doar sa-ntelegi.

Nu prea pot gasi ratiunea in virtutea careia ai lasat omul sa ajunga la ideea profanatoare  ca esti in toti si toate, ca tu ai toate cheile dimensionale si factice. Si ca esti mare, drept, bun. De ce-ai lasat omenirii spre rezolvare atatea enigme? Si de ce le-ai lasat Iadul atat de hulit in vietile lor, pline cu atrocitati de tot felul?

Nu-i asa, Doamne, ca fiecare fiinta poate sa devina Dumnezeu? De ce, cu “bunatatea-Ti suprema” ii lasi pe oameni sa renege si sa uite concepte uitate, esentiale evolutiv?

De unde vine egoismu-ti fara margini, cotropitor ca o sleahta de vandali, dorinta de a fi SINGURUL Dumnezeu? Si de ce mereu trebuie sa ai cu Tine un animal de companie care sa Iti conduca Iadul, aplice raul, ca un judecator hain?
TU esti Raul, neputinta,durerea, chinul, moartea. Daca esti toate astea, de ce nu Te autodistrugi? Ca doar te condamni prin definitie.

La cat sange s-a varsat pentru Tine,i n voile-Ti, nici n-ar conta, nici n-ar fi sesizat. Lasa-ne fara grija-Ti de batran nebun, putem fiinta si fara tine, chiar daca nu-Ti place.

Pana la urma, nimanui nu-i place sa fie inutil, nu?

Ce ma uimeste pe mine e cum de poti fi atat de uman, de mizer si de las. Doamne, esti o canalie! Tu chiar n-auzi urletele cosmice ale disperatilor infiniti? Esti infect Doamne, in toata goliciunea poleirii-Ti cu aur, esti ca o buba enorma, plina de puroi si supuratii. De ce nu dispari odata, cat ne mai vinzi iluzii?

Esti mare Doamne, mare genocid, infama lepra!

Timpul Ucide

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 E vara…una de-o caldura ametitoare, aproape halucinanta. Si mai e ceva…un loc pustiu la margine de drum . Pe acolo nu trece nimeni, niciodata. Parca ar fi un blestem cumplit, nestiut de nimeni, dar simtit de toti. E un loc frumos, ce inspira armonie si dragoste.O casuta cocheta, o curte larga, plina de flori, cu un raulet de munte ca o cicatrice, ce curge repede, salbatic, spre alte zari.

  Un soim alb veghea luna, in timp ce o bufnita neagra pazea cu strasnicie soarele. Pe covorul de ametiste putrezite zacea un pui de caprioara cu ochii ca doua migdale de safir atintiti la suvoiul despletit de apa.

 La un moment dat, soimul, distras de zgomotele dulci ale padurii, intoarese capul, cu nostalgia dorului de-acasa si luna o zbughi pe cer, transformandu-l intr-o panza tesuta cu cerneala, pe care un vant zburdalnic pictase cu nisip un infinit de puncte albe, stralucitoare.

  Soimul vazu si planse cu lacrimi de plumb topit pana cand incepu sa se transforme, devenind, parca,o statuie din cioburi albe ,rosii, vinetii si negre, ofranda de lut si de fala, trofeu uitat.

Din casuta aparu un sarpe lung, stacojiu, cu o toga purpurie azvarlita pe pelea-i de gheata la intamplare. Se duse la statuie sub privirea disperata a bufnitei ce cauta nauca scaparea lumii ei, a padurii, a corbilor ce pazeau cu indarjire raul, nelasand nici macar un nor sa treaca de pe malul cel gri si monoton pe cerul lor de catifea cu stele de nisip. Era ultima supravietuitoare si vroia cu tot dinadinsul sa scape locul ala, de sub cupola de clestar, mozaic de lumini stinse si culori aprinse, locul pe care il iubea si de care se simtea legata, ca pamantul de cer.

  Incerca sa ii scoata ochii sarpelui, dar era prea tare si ramase fara cioc. Vru sa il raneasca cu ghearele-i ascutite ca lama unui cutit, insa pielea lui era prea groasa si ghearele-i ramasera infipte in el,ca o dovada a dragostei imense purtata de ea acelui taram.

 Invinsa si umilita de sarpe, bufnita se duse plangand langa puiul de caprioara in timp ce din ochi ii cazura doua rubine mari, asteptand supusa finalul.

 Sarpele se tari mandru, victorios, spre cadavrul soimului, care zacea la picioarele statuii, si ii lua cele mai frumoase pene, de un azuriu livid, indescriptibile.

  In acel moment cupola se sparse, raul seca, griul si tristetea navalira ca o hoarda barbara, casuta se prabusi fara sunet, iar in vazduh, sub indrumarea vigilenta a sarpelui cu pene, un pui de fluture verde invata sa zboare. Acum nu mai era nimic din splendoarea

de-altadata, doar statuia soimului de sticla ramasese amintire, totul se stinsese ca o lumanare veche.

   Caci da, timpul ucide. Ucide vise, suflete, sperante, temeri. Cu fiecare secunda ce trece saracim mai tare, inca un ciob aluneca in abis. Si inca unul, si inca unul…la infinit.