Ziua 9

Picture-102

”la început a fost cuvântul”,

și numai bine n-a

fost, căci

în loc să facă punți

a făcut ziduri între noi,

în loc de uși deschise,

garduri de sârmă ghimpată,

în loc de zâmbete, frici,

în loc de încredere

carcere cu șobolani,

șerpi veninoși și igrasie

și-am început,

în loc să ne dăm mâna

în drum spre-un ”Undeva”

al tuturor, comun,

să ne sfâșiem, dar

nu animalic,

cu dinții și ghearele

ca lupul flămând, nu;

noi ne sfâșiem frumos,

civilizat, prin vorbe

caustice, aruncate

de-a valma, fără teamă

în raport cu efectul.

așa s-a ajuns ca

relațiile noastre de azi

să nu mai miroase

a mosc și iasomie,

să nu mai răspândească

zâmbete-n jurul lor, nu.

de-acum relațiile sunt

lineare, cu însuflețirea

unei cârpe aruncate

și mirosul specific

le-a devenit cel de

clor și leșie…

o adevărată rapsodie, nu?

dar asta nu-i tot,

tragic e că a ajuns

deja să ne placă

să-l despuiem pe celălalt

de bucurie cu doar

două cuvințele acide,

să umbrim frumosul

cu o singură propoziție

și, în general,

să trezim iadul

în viața celui de lângă noi

doar cu o retorică

îndelung exersată, acidă, sclipitoare

așa s-a ajuns să

ne adunăm doi câte doi

pe baza unei complementarități chimice:

tolerăm doar oameni

cu al căror acid fuzionăm,

dar nici măcar asta

nu mai ține o viață,

căci echilibrul chimic

nu-i tocmai definiția stabilității.

și uite-așa ne trezim

într-o ambivalență

uluitoare. ”Mi-ești drag!”

și ”Te urăsc, nu vreau

să te mai văd vreodată!”

se succed în câteva secunde,

doar ca să ne putem

plânge după că

ne-a fost rănit sufletul,

că Celălalt, vinovatul etern,

s-a jucat cu sentimentele

noastre firave, a mințit,

a trădat încrederea și,

în general, că a distrus

tot ce fusese frumos între noi

ca să constatăm, de fapt,

că nu mai avem ceea ce

numim suflet de mult;

s-a pierdut în proces,

bietul de el, rămânând

doar un alt cuvânt

de care ne place

să facem paradă în

discursurile noastre

de toate zilele

vorbe, avalanșe de vorbe,

și asta doar ca să

mascheze goliciuneaa

interioară a unei rase întregi.

iar azi cei ce încă simt,

așa cum vreau să cred

că mai suntem tu și cu mine,

se trezesc îngropați de vii

într-un morman de etichete

social relevante;

da,

la început a fost cuvântul poate,

dar cât e de distopică

lumea asta largă a lui!

sau, mai bine spus,

uită-te la distopia crudă,

animalică, goală în care

am ales, zi după zi,

să o prefacem…

fii sincer cu tine

și-ntreabă-te: îți place?

Advertisements

Ploaia

10536668_692070427534724_8282074189163189854_o

Ploua puternic, cu stropi reci,

Iuti, ce se cabreaza stralucind.

Se-mpletesc cu graba

Intr-o spirala ADN finita, fragmentara,
Un ultim act senzual
Inainte s-atinga, murind,
Solul.

Ploua crud, nemilos, intruziv
Cu lacrimile neplanse
Ale cine-mai-stie-carui duh morbid, nenumit.
Ploua asa cum plouam noi
Din priviri in clipe de tacere,
Asa cum parca aruncam o galeata
De vise desenate-n ulei; praf de stele
Peste un gard al Nicaieriului,
Un putred, cenusiu, smolit
Si vesnic gard; hotar hotarat.

Dar nu, a trecut “ieri”.
Azi nu te mai invata nimeni
Sa faci, din umbra genelor, ploi.
Privesti cu ochii tristi si goi
Banal de goi si despuiati de “Noi”
La umbra care pleaca

Chiar te gandesti de o s-o mai
Vezi vreodata aruncandu-se
In bratele tale peste prag,
Dulce singuratate-mpartasita,
Cu gust dulceag de sange, artificii si tutun.

Si fara ploaia Ei n-ai mai fi bine

Nicicand, secat si renegat definitiv

De viata, in exil. Desertul disperarii

Si moartea-ti pare azi un elixir

Cu nuante moi de curcubeu si
Alcalin, surogatul panaceului
Celui mai fin, inca nealterat
de Sublim. Eviscerarea
unui suflet gol si ruginit,
Scartaitura, Iad, Abandonare.
Lacrimi de neplans si vorbe
De nerostit vreodat’. Adunatura.

Am uitat

Image

Cred ca am uitat sa scriu.

Nu-i nici pe departe cum ai uita

Becul aprins sau apa curgand

Cand ai plecat sa urci muntii.

 

Nu, e altceva, mai rafinat,

Cum te-ai uita pe sine dupa cortina,

Pe dupa marginea lumii colturoase

A unui Alt lipsit de suflu, ingandurat

 

Am uitat pana si elementarul,

Despre cum sa-mi depan povestea

In lungul si de-a latul vremilor

Ostile, prietenoase, eu cobor

Prin ceata, intuneric, tot mai adanc

La pas prin abisul necuprinsm in mine

 

Si pare ca inca mai merg

Pasind agale peste covoare de spinim

Spre Nicaieriul desenat aiurea

De umbra genelor ce-aluneca pe glastra,

Intoarse rusinat de la fereastra

 

Insa de-as fi uitat doar asta,

Doar atat de putine,

Supliciul mi-ar fi fost infinit mai usor,

Dar te-am uitat pe tine, si lucrurile-astea dor

Azi parca mai rau ca niciodata

 

Nu te teme, nu te-am uitat subit,

A fost un proces lung, dureros,

Incestuos, din cale-afara de anevoios.

 

Ti-am uitat prima data rasul, 

Si m-am simtit ca ultima ruina.

Apoi, la un infinit de clipe dupa,

Am uitat de vocea ta ce-mi aducea

Pe fata-atatea zambete strengare.

 

Te-ai distantat din ce in ce mai tare,

Nu ti-am mai simtit gandurile, verva

Si-am fost imoral de-aproape

De-un lung si induiosator proces

De mult-hulita dezintegrare

 

Zgomotul e mult si mut,

Pare paradox, dar nu-i,

E doar ultima constanta

Din lumea haosului

 

Caci mi-e haos fara tine, trebuie sa recunosc,

Mi-ai luat radacinile si-acum sus devine jos;

Basmul suprarealist in care m-am invartit

Ca un peregrin afazic fara limita de timp,

Azi devine un cosmar pustiit de-a sa culoare;

Nici durerea nu mai doare…

 

Du-atat amar de umblet

M-am uitat spre inauntrul

Sufletului gol de tine

Cautand doar liniste

 

Insa vad, cu ochii goi

Ca-i lin de demoni fara noi,

Desi-am crezut ca lipsa ta

Imi va aduce linistea

Pierduta intr-o zi cu soare arzator

Undeva pe coclaurii natali

 

Si-asa privind meditativ in oglinda

Constat ca am uitat tot ce tinea

De fantasmagorica tar-a lui “Noi”,

Si nu stii cat de grea e-ncercarea de venit inapoi,

Mai mult taras, vlaguita de iuresul

Pestilential al unei regresii nestiute,

Desenata de-un novice in cele mai amare culori,

Otrava ce inca-mi macina durmul.

 

Iar de te voi vedea candva

In vreun colt obscur si afumat de cafenea,

Voi sti c-am reusit, ca nu halucinez,

Ca in final contextul a decis sa fie-asa,

Sa ramai tu al meu si eu a ta,

Iar uitarea-mi va ramane

Pe veci o bucla a povestii inccrustata intr-un fulg de nea,

Element ce ne-aminteste umbra-n care-am fost candva.

 

Pitita-n spatele oglindei sumbre

Vars azi ultima lacrima

Pentru o insiruire grea de umbre

Ca-ntrun atlas enciclopedic al nemateriei

Si las incertitudinea sa ma cuprinda-n brate;

Cred c-am uitat sa scriu.

 

Pin-up Poetry

Image

E-o seara gretoasa, cu gauri adanci.

Tu zugravesti in culori niste stanci

Care sunt ele tipatoare oricum,

Nu e nevoie de fasii mai adanci

 

Deja amutita, nu spulber tacerea

Acelor umbre ciudate ce zboara ilar,

Nascute din haos si din amar,

Batrane ca tine, ca mine, ca cerul

Ce zguduie azi tot palierul

 

Poate c-ar fi o pura intamplarem

Daca dup-un zambet si-o privire

Nu ne legau atatea mici enigme-nlantuite

                                                   La umbra cea de neuitat a..      

 

Nici nu stiu cui,

Atingerea-ti ma-ngheata

Ca timpul un grafitti pe un zid,

Iar aerul sarbatoresc al saraciei

Azi nu-mi mai pare altfel, doar morbid

 

Tu le pictezi, iar eu fur ca o hoata

Nepriceputa, prinsa in flagrant

De-un animal bizar, jumate schiop, pe jumatate mort.

 

Le iau culorilor stralucirea si-o depun

Cumva ca-ntr-un ritual sacru

In cutii uitate, prafuite,

Gasite intr-un pod mi-aduc aminte,

Cand ne jucam, copii timizi, de-a viata.

 

Culorile le-am aninat de mine;

In obraji, pe buze, in par, pe la ochi.

Pe dupa castel zac doua trenuri abandonate

Iar jocu-mi pare o inventie-a omului ce minte

 

            Pe la desert am gasit o scoala,

m-am oprit.

Ca un biet si-amarat turist

Am stat, am invatat impartirea pan’ la doi

Si am pornit

Nerabdator, condus de soapte,

Pe mai departe, Peregrin cel trist.

 

Dup-o cortina de franjuri,

Undeva printre ape, stalactite si stanci

Ai incercat cumva s-arunci

In negura cu dungi de clopotel

Si cantec lin de vrabii

Deruta calm-a unei deveniri

 

Cu gri si vis se deseneaza timpul;

Ma uit la tine cum inca le pictezi si-i jale,

As scrie despre ce-ntalnesc

Prin pensuli cu miscari usoare

 

Insa..e prea multa culoare,

Si n-am nici foi, sau pix, scrisoare

Catre un dulce Nicaieri va fi

Intreaga-mi vreme langa tine, pasul

Cu ecou ce zgudui ieri cerul,

Atingerea-ti in palma rece,

Praf de stele, iluzii, cele 12 Iele

Sunt azi, din nou, in pestera pictata.

La adapost de noapte, ziua..

Le-om mai vedea vreodata?

 

Fara raspuns

Image

E teama, ura, grija ce vine

Si parca nu s-ar mai sfarsi,

Stii bine cat de putine-mi mai raman fara tine,

Iar viata insasi pare un complot

 

Fara raspuns au ramas invocarile

Amintirii pierdute, ceas de ceas

Si astazi tot ce mi-a ramas

E doar o umbra despuiata pe-un perete si..atat.

 

De-as fi eu sacru, tu ai fi

Profanul dulce, fara de-ndoiala,

Insa la cat ai tu de mers

Din mine pan’ la cer,

S-ar naste alte stele, gri spoiala

De var, cu jar si aburi, dulce nebunie!

 

Doi trandafiri nauciti de bruma

Ce cade din destul peste ei, de veacuri,

Isi duc viata ca pe arcuri,

Expunandu-si cu relaxare

Cicatricile la soare

 

Tot ei au ramas

Singurul fel de viata

Din locul asta blestemat,

Ce-i plin de pietre, invadat

De praf si urlete si vaiet

Azi..sfarsit.

 

Numai urletul de caine

Se aude azi mergand pe dalele de piatra

Din praf doar cruci s-au mai cladit

Si-are sa vada lumea toata

Ca poti muri chiar daca n-ai trait

 

Amurgul asta pare sfant,

La fel ca ceata care vine

Dusa de fumul tare de tigara,

Nu e minut sa nu gandesc la tine.

 

 

 

 

Ieri ma gandeam prin ochii tai,

Azi vad deja un alt lung univers

Ce ma asteapta dupa coltul zgrunturos al cladirii,

Desi simt prin toti porii nevoia nemuririi

 

Doar prin tine

Pot infrunta aievea gerul, cu scancete de pui,

Si de raman al nimanui

Ce s-ar fi copt candva

Ramane bloc de gheata, mort ca stanca

Din care oameni vii faceau dantele aspre, calde.

 

Sunt multe care zac fara raspuns,

Intrebari sute mor in arhive negre

De suflet incomod, intunecos,

Scrisori pagane, vise profanate

De ale sufletului coridoare

Lungi si gri fantasme

Ce-ti infioara, iti distrug cupola

Fragila de sperante; nu-i ca-n basme.

 

Si-s soapte grele ce rasuna lin

A pecete si resemnare, a sentinta,

De te opresti in loc sa le asculti

Vezi doar sa nu distrug-a ta fiinta

 

Zi dupa zi, incet si greu se duce,

Iar azi te-ntrebi daca pacate au raspuns.

Prin ceata vremii ce s-a scurs

Nu simt c-ar fi vreo certitudine in spate

 

Amaruri dulci te-mbata azi,

Cand eu te simt usor tot mai departe.

Chiar de ti-as mai simti prin pori absenta

As incerca, cumva speriata, rezistenta,

O monotona, trista distantare

Cu miasma de lamai, exorcizare

Ce duce la cutremurarea

Si abolirea demonului din tine

 

Traiesti, respiri, visezi si zbori spre nemurire

Pe aripi de culori, simtindu-l pe “Mai Bine”,

Acel explorator timid ce locuia intine

Cu drumul fiintarii lui un semn de intrebare

Pe dupa labirintul verbului, ce-i oare,

 

 

O fi vreo gaura mai mare

Sau o simpla cutie cu soare

Aruncata la-ntamplare

Pe fereastra cu minuni?

Ce sa-ntrebi si cui sa-i spui…

Temporalitate

012

O adiere timida cu parfum de frunze moarte,

Mi te-a adus aproape in vremi de labirint,

Precedat de-un suvoi de tacere si lacrimi

Ca-n fata celui mai maret fapt de pe pamant

O pata de culoare, un ton de rosu-nchis,

Sau o picatura de gri in ceata,

Un labirint ud leoarca de roua

Celor mai noi inceputuri create,

Nascute ieri din zgomotul muteniei, laborator de viata.

Vezi tu, dragul meu fior de-nfrigurare,

Atunci cand timpul curge-n ambele sensuri

Sfarsim prin a fi Timp nediluat amandoi, cu totii,

Ca niste calde picaturi de ceara alba; e disperare.

Ca dovad-ai povestea

Nevoii-mi de tine, tot mai stringenta

Pe masura ce ma apropiam de tine,

Tot mai reala de la-nceputul vietii, tot mai pline,

Simtind o unda de necunoscut mereu in spate.

Dar stiu ca vezi, n-astept ca sa mi-o spuna nimeni,

Caci elementele primare sunt in noi,

Inradacinate de-a pururi, clipe marunte,

Iar viata pare-un labirint neintrerupt.

Clepsidra-i doar…o punte.

Si ti-as mai spune-atatea!

Nici nu stii

Cat e de-abstracta alianta mea cu tine,

Trecand furis liniile “Rau” si “Bine”,

Taras, in zbor, sau cum s-o mai putea.

Doar uita-te in spate acum.

Suntem doar noi, si tu, si eu, si-o strada goala

Retraind frenetic prima oara,

Ca doi nebuni ce s-au blocat

In clipele trecute, au-innoptat

Pe malurile-n panta ale unui

Trecut taios, si dur, si rece,

Dar de-o franchete infioratoare.

Indepartarea de noi mereu doare,

Chiar daca nu o recunoastem,

Doi orbi ce-s pusi pe glume, aparati de mare,

Al carui simplu alter-ego e Uitare.

Un alter-ego sumbru si nimicitor

            Ce devasteaz-aidoma noptii fara luna

Momentul dulce-amarui cand tot ceea ce se simte

E o nevoie, un dor care te doare

Si singura dorinta-mi e sa simt

Atingerea de neuitat a pielii tale

Si vocea-ti ce ma-mbata cu soapte orbitoare.

…Cand am ajuns in stadiul asta oare?

Inconfundabil

Image

O spun soptit, cu voce-aproape murmuranda

Cu licar de spaima in ochi

Si toata indoiala din lumea suferinda;

Mi-e teama.

 

Nu mi-e teama de oameni sau lucruri,

Ci doar de trecerea timpului peste noi,

Doi renegati repudiati pe vesnicie, goi,

Aflati acolo unde-atatea lucruri se termina

 

Mi-e teama in schimb

Ca nu te voi mai putea vedea zambind,

C-o sa ramana doar amintiri palide, anemice

Si ca totul se va termina neprevazut,

Vaduvindu-ma de Inconfundabilul din tine,

Neprevazuta calamitate-a fiintei marginite

 

Si dac-am o secunda de maxima sinceritate

E doar pentru ca mai apoi

Sa-mi inchipui o criza de identitate

Abil declansata de demitizarea

A tot ce-am avut pretios timp de-o viata

 

Si parca te vad cu lacrimi de gheata,

Dand libertate suspinelor ca vantul de iarna

Ce ma loveste insistent in orice dimineata,

Vrand parca sa-mi spuna c-am o alta viata

 

Dar fara tine nu exista viata,

E doar pustiu, disperare si-amar

Iar eu imi inec sufletul iar

In mlastina de apocalips a suferintei

 

Nici eu nu stiu, de m-ai putea crede,

Cu ce motiv iti las ce scriu acum,

Un fel de od-a spaimei negre, tot mai mute,

Ce ma-nsoteste zi de zi pe drum

Alaturi de privirea-ti calda si zambetul strengar,

Odoare-ale unei existente zbuciumate,

Dominate de ideea lui “in alta parte”.

 

M-ar prinde luna

Gonind pe poteci, spunand vorbe seci,

Cautandu-te-n toti, sperand sa te-ntorci, ca nebuna.

Patanie ca asta..nu cred ca mai e vreuna!

 

 

 

 

Pudra de stele

Image

 

Stii, ai aparut

Din strafundul unei lumi rancede

Ca un fior de fericire nefasta,

Surasul unui om care-ar ucide

Doar pentr-un pumn de putregai,

De patimi inselate, dor statut

                                                                                

Ai venit sa ma smulgi

Din dulce-amaruia monotonie a lui “mereu”

Cum ia Septembrie frunzele din pomi,

Cu vant apasator si rece, bici de iad.

 

Si…m-ai smuls,

M-ai luat cu tine

Pe aripi ascutite de otel cristalin,

Ducandu-ma in neant, far’ sa

Te uiti macar de curios ‘napoi

 

Am mers in urma ta,

Orbita oarecum de stele

Ce se perindau alene

Prin fata noastra, ca un vis,

Lasand in urma praf si fum si stralucire.

 

N-am sa regret niciodata

Ziua-n care am dat peste tine,

O ciocnire fioroasa, brutala,

Ce purta-n sine lupta

Final-a ultimei sclipiri de bine.

 

Si totusi, inca-mi pare-un vis,

Felu-n care ma duceai de mana

Prin bazarul cu sentimente prafuite,

 

Vechi si anoste, imbibate

Din belsug cu-miasme funeste,

Iesite azi la suprafata

Din iadul amintirilor ivite.

 

 

 

 

 

 

Si-mi amintesc parc-a fost ieri

Cum umblam prin bazarul cat o tara

Tinandu-ne de mana si lasand

In spate urme mici de praf de stele,

Ca doi copii in al toamnei Versailles,

Bantuind cam intr-o doara

In cautarea oglinzilor

 

 Dar, oricat mi-am dorit sa nu,

Povestea pasilor pudrati de stele

S-a terminat, pierzandu-se in cele

Care, zice-se, n-au moarte,

Insa doar amintirea le cara mai departe,

Prin straturi de monotonie, zi si noapte

 

Si de-aici..pe mai departe,

Tot cu tine, tot in soapte

De pian si lacrimi scurse

Pe obraji in miez de noapte,

Fiindca acum sunt moarte toate−

 

Amintirile, visele, pasii si tacerile

Azi s-au scurs usor la vale,

De n-a mai ramas nici macar

Urma mangaierii tale.

Si-mi era atat de draga..

Exploratorul

Image

 

Intr-una din lungile tale peregrinari

M-ai gasit.

Nimic mai spontan, mai necunoscut

Si-n ultima instanta mai gresit

N-ar fi putut sa fie.

 

Te-ai apropiat zambind,

Parca-ti mai vad si-acum ochii lucind

Si mana-ti cand m-a mangaiat

In toata viata-ti, pentru prima data

Murmurand ca nimic grav nu s-a-ntamplat

 

Ba da, nici nu stii

Ca m-ai domesticit

Cu-n simplu “Va fi bine!”

Iar acum doi fluturi anosti

Ma bantuie

 

Te-am crezut si te-am lasat

Sa-mi agati podoaba de gat

Cheia de bolt-a universului;

Si-atunci m-am cutremurat toata.

 

Anotimpuri s-au dus,

Iar tu odata cu ele

Pe cand eu de dupa ferestre

Udate cu lacrimi dulci de ploaie priveam

La drumul plin de praf

Cum pleci.

 

Dar marea mea-ntrebare e

Cum de-am picat, de ce

Tocmai bratele tale

Topindu-ma, torcand,

Aidoma unei pisici ranite

 

De ce m-am lasat

Imblanzita doar de-un explorator,

Ratacit, sperios dar viclean vrajita

 

 

 

 

 

 

Si-acum vad cum luna

Padurea din juru-mi o-agita,

Ma-ntreb de ce tocmai

Acum am ajuns sa zac

Tolanita, toropita, o felina lenevita

Intr-o casa atent pitita

De la margine de lume

 

 

Insa acum nu mai pun intrebari.

Simt totusi tacerea cum ma cuprinde

Si-ncep sa vad cum imi curgi printre degete,

Fara ca eu sa-ncep sa plang, dau repede

O fuga in interioru-mi cel mai salbaticit,

Al oglinzilor labirint, doar ca sa

Redescopar in rasu-ti cristalin

Insusi glasul de clopotel salvator al Sperantei.

 

Da, ma uit retrospectiv

Cu-n zambet tamp, numit

Suav de catre unii,

Si vad in clar ca dimineata

Cum eram cea mai ne-mblanzita fiinta,

Dar mi-ai spintecat scutul cu-n zambet,

Mi-ai dat rasete sincere ca garantie

Si m-ai imblanzit− poate-asa a fost sa fie.

 

Iar ploaia s-a oprit,

Pe caldaramul prafuit

Cu stele si cu note muzicale

Si-acum…doare.

 

Da, doare.

Doare ca nu ma mai vad

Fara tine, ca un orb

Ce si-a pierdut calauza;

Si doare chiar tare,

Ca pe-un pictor pe care l-a abandonat muza,

Caci imi vad neputinta oglindita-n

Felul in care nu mi te pot inchipui

Ramas la vatra, pierdut,

Confuz, ratacit de tot ce-am avut.

 

 

 

 

Dar vremea trecuta

Lang-exploratoru-mi siret

M-a indarjit la modu’ concret.

Tin de tine cu dintii, trag aer in piept

Si ma multumesc zambind s-astept

O zi fictiva, niciodata petrecuta,

Stiind prea bine ca n-are sa vie curand.

 

De-asta zambesc si ma revezi dansand;

Salbaticiunea pe care-o iubesti a venit acasa

In sufletu-ti gol, nu-i chip sa mai iasa.

Nedefinitul

Image

Ai aparut.

Nu stiu de unde, sau cum,

Cu-atat mai putin cand

Si ceva-mi spune-acum

Ca  nici n-ar conta prea mult

 

M-ai dus pe aripi grele ca de plumb

Intr-un caleidoscop de lumi ca un vis greu

Si nici macar nu erau ale mele;

Mi-ai rapit lumea-mi de clestar

Ca s-o izolezi unde nu stiu, dar caut mereu

 

Apoi m-ai izolat si pe mine−

M-ai strans in brate pline de vigoarea indoielii,

Si m-ai incarcerat candva, nu se stie,

Departe de lumea mea in patru culori,

Intr-un cub sucit de metal,

Ale carui usi duceau doar de tine

                                                                                            

In lumea mea calma, cu-al ei zbucium

Abia murmurat de cele patru culori soptite

Pe pereti; a dat naval-o nepoftita, o a cincea,

Ce izvora din corpul tau ca un semn de-ntrebare

 

Nedefinitul esti tu, dar nu

Acel Nedefinit in ochii caruia

Ma vad pe mine ca-ntr-o oglinda,

Netezindu-mi drumul prin cotloane nestiute

Din labirintul ascuns, enigma fiecaruia,

 

Nu. tu esti demonul ce-mi erodeaza existenta,

Cautand turbat esenta,

Nedefinitul ce-i sperie pe copii la umbre,

Acea neliniste sumbra a clapelor de pian

Si-a insomniacului ce-si plimba ochii pe tavan.

 

Si totusi…atragi de la o posta

Ce ce-nca au suflet te simt

Duhnind a indoiala si pofte,

A patimi si pericole,

Ca un duh renegat ce bantuie la raspantie,

Iar cei ce te-ntalnesc te sfasie

 

 

 

Ar ramane langa suflarea-ti de iad

Daca nu le-ar fi teama sa moara,

Insa eu am stiut de prima oara

Ca viata-mi nu e altceva

Decat un nesfarsit tango cu moartea,

Un pact cu diavolii din mine.

 

Si asta-i tot, ce-ai vrea ca sa mai fie?

Pan’ la apus intoarce-m-oi

La acel drag Nedefinit din mine,

Si-atunci te voi uita ca pe-o stihie

Cazuta-n plata exorcistului, stafie.

 

O voi lua din loc spre vechea-mi stafie,

Regasirea locului din lume ce mi l-am vazut

Pentr-o clipa pierdut, pentr-un ceas naruit,

Ca sa aflu ca mi-a ramas mereu,

Dar ca trebuie sa-l caut eu,

Aidoma puilor pierduti de haita;

 

Asa c-o sa te las pe altadata,

De fapt, cel mai sigur, pe niciodata,

Dupa ce ma voi fi transformat inc-odata

Ca sa-mi pot lua zborul ca un balon

Umplut cu aer cald, un fluture deasupra lor,

A noptilor si a stihiilor,

O aripa-s eu cea reala, crutata,

Si-alta parte Realul, schingiuitul,

Adevaratul Nedefinit din mine,

Infinitul regasirii, intregirii