#interior

întunericul e un văl, ascunde
tot ce vrei să lași la vedere.
liniștea de dinaintea furtunii,
lung culoar spre uitare

e bine să ierți, conștiința
repetă de zor nopțile.
eu îmi adun în oase culorile
ca să uit până dimineața tot
ce mi-a zis aseară

feminitatea e un pariu
pierdut cu prima înjurătură. nu-s
nimic din ce ar trebui să fie
o femeie. periferia,
primul acasă, marginea lumii,
primul loc de joacă

corpul, primul prieten și dușman,
rebeliune fizică, alungirea
distanței între două mâini,
două piepturi, două priviri.
carnea lui, cea mai complicată clepsidră

timpul
măsurat și oprit la o atingere
plăcere, vinovăție, uitare.
ciclul
de degradare a unui corp înainte
ca timpul lui viu să fie finit.
simțuri trezite, desperecheate, gata
să pună totul în prim-plan
din prea puțin. din ceva. din nimic.

viața se-ntâmplă între două
respirații, două
momente-n care afli ce-i cu tine,
cine ești.
străinul din tine știe povești
ce n-au să prindă glas niciodată
despre latura ta rămasă neconturată
pe cine iubești, când tot ce ești, ce știi
că ești devine un fundal?
pe cine iubești când nu te vede nimeni?

#reluare

luna e locul de unde
bunicile ne țin de mână peste timp
atunci când simt că ne e teamă,
nopțile
în care somnul nu-i decât un pește

pământul e un podium uriaș,
impunător, unde defilăm toți
în același timp cu poveștile noastre,
copii în corpuri prea mari pentru noi,
copii pierduți care strigă, dansează și vor
să-ți arate, fiecare din ei,
că povestea lui, a lui și doar a lui,
e cea mai mișcătoare dintre toate.

timpul e un uriaș indiferent
care se uită la noi și râde.
nu vindecă
nimic, doar ne lasă
rănile să prindă cicatrici
și aruncă peste ele ironic praf,
adevăratul praf de stele,
uitarea.

dragostea e acel ceva
de dincolo de mintea omului,
o punte-ntre aici și lună,
singurul
lucru fără de care nu se poate trăi.
putem exista fără dragoste o viață-ntreagă,
de trăit
începem doar abia când
o găsim.

#botanosfera

sub ochii mei se deschid
flori reci, transparente, petale
cu margini aspre inundă
granițele de sticlă ale scenei interioare

nuanțe de verde-mi aduc
aminte că viața pulsează
incognito,
anonimă ghidușă, pitită
în cele mai de necrezut detalii.
vara, până și coroanele copacilor
devin vitralii

într-un sertar, undeva-mi doarme
amestecul de muguri, de frunze
împletit cu parfumuri tari, industriale,
poveștile-mi de iubire
au toate parfum de cânepă arsă,
de parfum bărbătesc și tutun.
închid ușa apotecarului,
strecor între plante uscate
tot ce n-am apucat să-ți mai spun

azi mi-am strâns florile în jurul meu
și nu mai vreau buchete convalescente,
impersonale,
flori-clișeu
de la bărbații ce-mi trec pragul
din dormitor spre amintire

ninge tăcut, și zâmbesc crud,
eu nu mai vreau îmbrățișări atunci
când zăpada-mi atinge părul ud
râd interior și mă ascund
pân-o să pot să defilez între verdeață
sub o cortină amplă, bleu-ciel

mi-e dor deși n-ar trebui
de propriile decizii proaste,
gravitez
în jurul amintirilor cu noi, fluture de noapte
gonind spre becul care arde mut.
azi nu mai dori, iar singura scăpare
un neon colorat din viitor te-aruncă în uitare.
azi
chiar dacă îmi pari de necrezut
tot aș piti un joint sub pernă, poate doar
o să te aud cum râzi când mă privești
înc-un minut.