Retrospectivă. 2019 în trei titluri

2019 a fost un an complicat, dar printre toate câte s-au întâmplat, am reușit să bag și timp pentru lecturi. Nu cât aș fi vrut, dar tot e mai bine decât deloc. Și oricâte aș vrea să rămână în 2019, cărțile lui nu-s printre ce mi-aș dori să las în urmă, așa că voi face aici o retrospectivă sumară.

Scena9

Știu, nu-i propriu-zis o carte, ci o revistă. O revistă care, o dată pe an, adună tot ce a fost bun în cultura contemporană, în arte, în societate, le împachetează frumos, în hârtie bună, frumos desenată, și le dă drumul în lume. Așa am descoperit artiști vii, apropiați de mine, oameni care bat țara în lung și-n lat ca să-i afle durerile, dar și oameni care pun în culori cele mai expresive imagini.

Cumva, cred că peisajul românesc avea nevoie de revista asta, pe de-o parte ca să nu uite că, ușurel și cu metodă, facem totuși și lucruri bune, și pe de altă parte ca să i se amintească faptul că, nu, cultura română n-a murit odată cu Grigorescu, Slavici, Alecsandri și Eminescu. Doar că, așa cum se întâmplă mai mereu, s-a schimbat la față, iar noi suntem datori să acceptăm și să încercăm să cunoaștem mai bine schimbarea asta.

Un bărbat pe nume Ove

O să încep prin a spune că acest roman e un cadou ce n-a mai ajuns să fie făcut, iar atunci când am înțeles că, într-adevăr, viața chiar e ce se-ntâmplă în timp ce-ți faci planuri, am decis să-l citesc.

Auzisem multe voci care-l lăudau pe Fredrik Backman, și nu știam dacă să le dau sau nu crezare, așa că am zis să încerc, să mă conving. Și m-am convins. Un bărbat pe nume Ove spune povestea bătrânului Ove care, exact ca-n zicala românească, vrea să moară, dar nu-i lăsat. Mereu apare altceva, altcineva, altă treabă de care meticulosul și tipicarul Ove trebuie să se ocupe, și sinuciderea e mereu când amânată, când eșuată. Un roman scris fără prea mari împopoțonări, cu un limbaj viu, dinamic și actual, care aduce în prim-plan personaje complexe, dar și teme mari, cum ar fi iubirea, relațiile interetnice, prietenia, și chiar viața. O carte despre pierderi, dar și despre refuzul de a pierde ce ți-a mai rămas, un roman scris nu ca să țină o predică, ci ca să spună o poveste. Și, trebuie să recunosc, o carte al cărei film e la fel de bun pe cât e romanul, ceea ce nu pot spune prea des.

Mojar și alte poeme care nu există

Vorbeam mai sus despre cultura română contemporană. Dacă e un autor contemporan pe care să-l consider cel mai bun, el e Valeriu Mircea Popa. Dincolo de povestea demnă de-un scenariu de film a vieții sale, e, după mine, cel mai bun poet al nostru. Poemele sale au darul de a-ți vorbi, de a trezi în tine emoție, drag, mirare.

Recunosc, l-am descoperit târziu, vara trecută, și eram ușor circumspectă. Dar volumul de mai sus m-a convins că eram doar o altă ignorantă, care ar fi vorbit înainte să știe. E un volum scris cu nerv, cu suflet, o lectură la finalul căreia regreți că nu poți îmbrățișa autorul, dar și cu speranța că poate mai pregătește ceva.

Recomand volumul lui oricui are înclinație spre poezie, ca autor sau cititor, dar și celor care se plâng de starea deplorabilă în care a ajuns cultura română astăzi. Nu, domnilor, n-a ajuns deloc într-o stare atât de proastă, doar că despre diamantele contemporane cu noi se vorbește prea puțin. Iar în loc de concluzie, sau de argument final care să convingă, o să las aici unul dintre poemele mele cele mai dragi din volum.

uneori

uneori

puținul se multiplică

și devine într-atâta de greu

încât abia îl poți duce

și puținul este acest

un cântec rusesc

redepănat în minte

o înghițitură de votcă

plutind sub cerul gurii

și mesteceni

prin suflet

Pentru mine una, așa a arătat ”topul” celor mai dragi tipărituri citite în anul ce s-a dus. Poate nu sunt cele mai bune, obiectiv vorbind, dar uneori obiectivitatea e în plus. Sper ca anul ce tocmai a început să aducă titluri la fel de bune, și, de ce nu, recomandări care să mă ajute să descopăr mai mult din lumea în care trăiesc.

Despre empatie..cu drag!

Image

 

Empatia reprezinta, conform definitiei, “Forma de cunoastere a altuia, in special a eului social sau a ceva, apropiata de intuitie, interpretarea eului altora dupa propriul nostru eu” (DN 1986). O definitie scurta, dar care enunta intr-un mod clar, lipsit de pretiozitati inutile, calitatea definitorie a omului ca fiinta superioara. O calitate ce trebuia cultivata, educata, insusita. Da, trebuia- pentru ca acum, in 2013, a devenit nici mai mult, nici mai putin decat un alt cuvant golit de sens.

Unii, o considera de-a dreptul un defect, un element negativ ce trebuie inlaturat cat mai repede cu putinta. “Auzi la el, empatie! Ce-mi tre’ mie sa fiu empatic cu cersetorul de la colt daca stiu ca iar raman cu burta goala?? Sa stea asa, ca el a vrut-o!” e replica auzita din ce in ce mai des, pe toate tonurile posibile, variind de la indignare la repulsie, la orice colt de strada. Ni se pare ca, daca dam dovada de empatie, dam dovada de slabiciune, iar slabiciunea ajunge sa ne coste traiul bun pe care ni-l dorim cu atata ardoare. Poate-i de vina educatia primita, intr-o lume dominata de paradigma lui “castigatorul ia totul”, sau poate ca, in goana spre mai bine am saracit nu neaparat material, cat sufleteste. Nu mai stim sa dam, sa primim, sa ne bucuram. Nu conteaza neaparat ce anume dai, doar fa-o! Un zambet, o vorba calda, o privire fugara, orice! Dar da din suflet, nu fiindca sistemul, comunitatea sau familia te invata ca “asa e bine”, “asa trebuie”, “asa se cade”, nu. Fa-o din spirit de solidaritate, din umanitate, caci, departe de a fi o buruiana, ceva ce trebuie starpit din natura omului, empatia este esenta si totodata radacina a tot ce-i bun, nobil si frumos in fiecare dintre noi.

    Am ajuns sa fim niste strigoi, perfect intregi anatomic vorbind, dar goi, cu desavarsire goi pe dinauntru, aidoma unui apartament parasit. Si-asa ne ducem, zi de zi, viata. Sau, in orice caz, surogatul anemic cu care-am inlocuit-o, incet dar sigur, pana si pe ea, Irepetabilul din fiecare. Nu, dragul meu cititor, slabiciunea nu sta in ascunderea emotiilor, in reprimarea lor agresiva, nascuta din teama c-ai putea gasi un om care sa nu-nteleaga sau, mai josnic de-atat, sa profite. Exteriorizeaza-te asa cum simti, departe de conventiile si tabuurile unei societati ce trage sa moara- plangi, razi, zambeste, complimenteaza, bucura-te. Fii liber sa fii viu, sa dai celor din jur ceea ce ti-ai fi dorit, poate, sa primesti in alte randuri de la ei, sa fii uman.

Ne lasam tot mai constransi de vremuri, de idei care nici macar nu sunt ale noastre, de mirajul unor experiente inaccesibile, de vieti traite frugal, fara un motiv plauzibil, doar fiindca..trebuie! Suntem caricaturile celor ce-am putea fi, portrete schimonosite de ura sau de absenta oricarui sentiment, niste biete creaturi din care a disparut, fara adresa, tot frumosul atat de cautat.  Avem crize de identitate si frustrari fiindca nu mai putem comunica cu cei ce ne-nconjoara, devenind niste animale carora libertatea de a-si exterioriza trairile ne-a fost nu doar luata, ci furata, nemailasandu-ne vreme nici macar sa observam ca ne lipseste, c-ar trebui sa o avem.

Asa ca plangi pe strada daca simti nevoia, daca stii si vezi ca nu mai poti sa duci. Nu-ti fie jena sa fii sincer cu tine, ca om, nu-ti fie teama sa fii om. Plangi daca vezi lucruri in fata carora nu poti ramane impietrit, razi daca gasesti macar cel mai mic motiv de bucurie si da lumii cu glas tare, increzator, toate gandurile bune pe care le ai.

   Poate c-a venit timpul sa reabilitam notiunile de “empatie”, “nobil”, “demn” sau “sinceritate”, sa intelegem ca demnitatea nu se naste din rigiditate si ca un caracter nobil, un om nobil, este cel care, la curent fiind cu efuziunile-i emotionale si le accepta si elibereaza, fara teama unor eventuale represalii. Hai sa redevenim ce-am fost candva, oameni. Oameni liberi, cu spirit de solidaritate, oameni frumosi, cu suflete vii si colorate. Macar atata mostenire sa lasam, ca amintire, celor ce ne vor urma. Caci ca natie, daca

n-ai un minim de emotie privitor la cei ce te-nconjoara..mori. Ramai blocat in noroi, fara posibilitatea unei iesiri, prada unei capcane careia, nevazandu-i toate fatetele, i-ai cedat. Fii sincer cu tine, cu ceilalti, cu cerul ce te-acopera. Fii liber. Simte, gandeste, imparte. Direct, nemijlocit, necenzurat, neinteresat. Doar fiindca simti atunci sa spui niste vorbe, sa faci o fapta, sa oferi un zambet.

  Asa, poate vom avea curajul sa speram intr-o lume mai buna, o lume din care strigoii ambulanti si lacomi vor disparea sau, macar, vor fi minoritari, izolati, o lume in care, cu toate complicatiile uzuale ale vietii, vei putea zambi sincer tuturor, fara sa te vada ca pe un nebun. Ce zici…incerci?