Barbatul si trandafirii

man-holding-surprise-gift-of-roses-agjkm4

Ca om, imi plac relatiile, raporturile dintre mine si ceilalti, dintre ceilalti, dintre noi toti si diferite obiecte, idei, momente. Le analizez, le rumeg atent, incerc sa le inteleg. De cele mai multe ori, imi si reuseste, indiferent de cat ar dura. Cu toate astea, exista insa o relatie, mitica aproape, pe care n-am inteles-o niciodata deplin. E vorba despre relatia dintre barbat si…trandafiri. Relatie, altminteri, serioasa, de mare angajament si fidelitate. S-ar putea zice chiar ca barbatii sunt mai fideli trandafirilor decat le sunt unora dintre femeile din viata lor.

Fiind amatoare de culori aprinse, imi plac florile, si analizez fiecare florarie pe langa care trec, din graba drumului. Insa un singur lucru imi sare, mereu, in ochi- proportia dintre trandafiri si, ei bine..restul florilor. E un raport ciudat, fiind mai multi trandafiri decat alte flori, ceea ce ma face sa cred, avand in vedere ca e ceva general valabil, ca e o preferinta impamantenita. Lucrul asta se vede si din postarile de pe Facebook sau Instagram. E o ocazie mai acatari, o calcatura pe bec mai grava, sau pur si simplu vrea sa o impresioneze? Fuga la florarie dupa, ati ghicit, un buchet de trandafiri!

Dupa incantarea fetelor si femeilor implicate, as zice ca da, domnule, chiar nu exista alta floare mai floare! Dar asa sa fie oare? Sa fie un dat cultural, sau o crasa ignoranta botanica la mijloc? Candva, nasa mea mi-a spus ca ”Daca vrei alt fel de flori de la un barbat, trebuie intai sa-l inveti tu care-s alea. Ca ei nu stiu. Uite, hai sa-l intrebam pe A., ce alte flori mai stie ?” Raspunsul lui a fost invariabil ”garoafe, petunii, d’astea, cum le zice, regina noptii… ”.

Si m-am lamurit ca e, cumva, vorba si despre un cerc vicios- femeile nu se sinchisesc sa-si educe fiii privind florile (pentru ca, nu-i asa, astea-s treburi de femeie, ce nevoie are el ?) si fetele ajung sa fie condamnate la a primi iar si iar si iar…trandafiri. Pentru ca, nu-i asa, garoafele, cealalta floare cunoscuta de ei, se duce la mort, iar ele sunt caat se poate de vii.

N-am nimic cu trandafirii, sunt niste flori frumoase. Inteleg si povestea cu simbolistica, ok. Dar, oh, my, sunt niste flori ataat de comune! Nu sunt pentru o intalnire la care vrei sa impresionezi. Ia-mi un cactus, un buchetel mic de margaritar, orice, da’ lasa trandafirii aia acolo, in florarie. Tu arata ca ai personalitate, totusi.

Si daca tot vorbim de buchetele de trandafiri, care mai sunt cum mai sunt, ce nu pricep nicicum sunt buchetele uriase de trandafiri. Adica, serios? Da, stiu, dau bine pe Insta, dau bine pe orice retea sociala, dar…serios? De banii aia poti sa-i iei bijuteria aia pe care si-o dorea de mult timp. Poti sa-i iei ceva care sa ramana, sa dureze. Ceva care sa-i aminteasca de tine, nu de un cliseu obosit.

E dovada suprema de lene, zic eu. Ii trantesti un buchet de trandafiri cat juma’ de pat, mormai suav un ”Pentru tine, iubito!” si gata. E nuuumai a ta. Ce usor a fost, nu? Sau e de statut? Cu cat mai mare contul, influenta, pozitia ierarhica a domnului, cu atat mai mare buchetul de flori primit de doamna?

Uite, asta chiar nu stiu, cum va hotarati voi, barbatii, ca trebuie sa va prezentati la usa ei cu ditamai buchetul. Imi trec prin cap tot felul de idei, care mai de care mai crete, dar n-am, inca, raspuns. Mi-ar placea nespus ca, la un moment dat, sa ma lumineze si pe mine careva mai milostiv cum e cu buchetele astea mamut…promit ca pricep repede, sa stiti! Cu ce e mai breaz un buchet din asta de trandafiri fata de unul mic de margaritar sau de albastrele? Bujorii nu-s trendy, fata? Sau, care-i treaba? Pana atunci, o sa incerc sa explic nestiutorilor ca, daca nu esti un superficial uniformizat social, exista si ale flori pe pamantul asta mare, si ca atata timp cat le duci din obligatie, ca asa se face, sau din cine stie ce motiv ce nu tine de relatia ta cu persoana respectiva, e degeaba. Oricat de multi trandafiri ar contine si oricat de impunator ar arata.

Articol semnat de o novice selectiva care nu stie sa primeasca flori, dar s-a saturat paaana peste cap de vesnicele buchete de trandafiri. Hai, salut, si fuga la atlasul de botanica! Promit ca o sa gasiti chestii interesante acolo…

 

Bilanț. Sau despre cum au oamenii nevoie de alți oameni

shutterstock_212287204

Azi a fost ultima zi de vară. Și ce altceva mai bun de făcut într-o ultimă zi, nu contează a ce, decât un bilanț, o socoteală? Vai, cât de clișeic! Și, cu toate astea, ăsta nu-i un bilanț standard, cu cifre reci ce te privesc amenințător dintre hârțoage, nu. Ăsta-i un bilanț mai special, unul despre oameni.
E despre toți oamenii cu care-am vrut să păstrez contactul direct cândva, dar…nu s-a putut. Că n-au vrut-o ei, că n-am vrut eu, că am vrut amândoi dar nu era vremea potrivită, ideea e, dincolo de posibilele motive, că…nu s-a putut. Și am fi vrut, poate, din tot sufletul să se poată. Cine zice că n-are nevoie de oameni, minte. Nimic nu îți dă cu o mai mare acuratețe adevărata măsură a schimbării tale ca revederea cu trecutul. Cu o anume bucată bipedă de trecut. Abia atunci realizezi aplicabilitatea unor enunțuri altminteri golite de sens, cum ar fi ăla că fiecare om cu care ai avut o relație va spune veșnic ceva despre tine lumii. Și aici nu e vorba, cum greșit se-nțelege, doar despre relațiile romantice. O relație e, simplu și direct, orice schimb dintre două persoane. Ai o relație cu poștașul, cu vecinul, cu învățătoarea copiilor tăi, cu cel mai bun prieten, cu rudele. Ai o relație chiar și cu necunoscuții cu care ai schimbat priviri în metrou și care te-au lăsat, poate, cu întrebări despre viețile lor. Atât e de simplu.
Suntem, de bine, de rău, suma oamenilor pe care îi știm, a oamenilor care au însemnat măcar cât o furnică pentru noi la un moment dat. Chiar dacă suntem egocentrici și ne e frică să recunoaștem asta, o admitem de fiecare dată când ne surprindem gândindu-ne ”Dar ce-o mai fi făcând oare Icsulescu? N-am mai auzit de el de atâta vreme…” în serile fără somn. Suntem toți oamenii din viața noastră și încă ceva în plus, doar că uneori trebuie să dăm, accidental, peste oameni. Să dăm peste ei din cea mai pură întâmplare. Și doar atunci realizăm și noi, nu doar apropiații, că ”Te-ai schimbat!” auzit atât de des din gurile celor dragi, e un adevăr mai mult decât e un reproș. În clipele scurte și luminoase când ne revedem cu un om ce ne povestește tăcut despre vechea noastră versiune. Fără oameni, sufletele ne-ar fi albe, sau negre, sau gri. Oamenii din viața noastră ne colorează sufletele, doar că, în timp, se transformă și ei, ca și noi. Devin, din culori neon, culori pastelate, mai cuminți, dar nu ne părăsesc niciodată. Nici măcar cei care ne declară sus și tare că o fac, nu pleacă din viețile noastre. Rămân cu noi așa cum noi rămânem cu ei, sub forma unor pasteluri inconsistente si ireproductibile, amprente ce stau mărturie unui alt timp, unui alt om. Atât, dar până și asta e mai mult decât destul ca să ne definească unicitatea ca ființe în lumea asta mare, să ne dea un sens.