#anti

împotriva unei mame
n-are rost să lupți.
mai ales că mama asta
vine tocmai din est,
din locul unde vânturile
bat mai aspru, viața curge
mai tăios, când nu încremenește
în țurțure prin care reflectă
lumina din privirile oamenilor
ce încă n-au cedat pe câmpurile locului
de spaima vieții ce nu se mai sfârșește

dar fiecare mamă are o fiică
undeva, care i se opune
dintr-un reflex necondiționat, fără căpătâi
sau fără început închipuibil.
fiica mamei de la est sunt eu,
cea care sunt, exist și, ca atare, mă opun.
eu vin din sud, unde vremurile sunt altfel.
unde noaptea e mai scurtă ca timp,
dar mai intensă ca emoționalitate,
unde singurul vânt ce bate e vântul schimbării.

acolo, în locul de unde vin,
absurdul se ascunde în fiecare
moleculă de oxigen din aer,
impulsivitatea e o bălărie ce creste pe șanț
și cu care nu-și bate nimeni capul
s-o stârpească sau să-i facă ceva
și zilele curg la fel de leneșe,
baloane de săpun suspendate
între crâșmă, câmp și biserică,
prea strânsă împletire a nepăsării cu opulența

și-n tot vidul constant al locului
în care niciodată nu se întâmplă nimic
care să merite luat în seamă mai mult
de cinci minute în care te plictisești,
eu sunt, exist și mă opun, din principiu,
față de orice face notă discordantă
cu cea care știu că sunt atunci
când privirile celorlalți nu se abat spre mine

așa e, împotriva mamei n-are rost să lupți,
mai ales când tu vii din afară și ea din est.
dar matematicile se schimbă și regulile
se dau într-o parte când îi ești fiică.
atunci opoziția ta devine datorie,
căci tu esti singura care mai poate
opri explozia de irațional ce o paște,
dar pentru asta trebuie să descoperi
și să exploatezi orice fisură i-ai găsi,
indiferent de costuri
căci drumurile vechi nu te vor duce-n locuri noi
și asta nu-i doar o poveste despre voi.

nu sunt oricare fată, eu
sunt fiica ce își poartă
aripile de demon pe interior,
chiar dacă vârfurile lor îi înțeapă inima.
sunt cea care a avut curaj să ridice ochii,
să se rupă de regula nescris-a ascultării,
să pună întrebări și să ceară ce știe
că e de drept al său, fără să mai accepte
compromisuri croite din sferturi de măsură

sunt cea care își poartă nebunia fățiș,
la vedere, așa cum altele poartă
bijuterii primite de la te-miri-cine.
cea care s-a născut din haos,
care simte mirosul dezastrului
de la km distanță, si se lasa purtată de el
încotro o va duce vântul schimbării,
singurul vânt care bate prin părțile ei de lume
și pe care îl acceptă drept complement direct.

singura
care i-a spus vreodata temutei mame din est
că, înainte să îi fie ei fiică, ea e a ei însăși
și că identitatea-i nu-i o miză de jucat
la poker sau zaruri, că nimeni
n-o va face altceva decât este și se arată,
și care a văzut-o destrămându-se, gata să cadă,
jubilând la fiecare fisură găsită, căci ea se regenera
încă o dată, și încă o dată, și încă o dată…

căci mama de la est, atât de aprigă și temută,
e pe ducă. se vede încolțită, aproape învinsă,
căci din interior și cea mai grea ușă poate fi deschisă,
lăsând vulnerabilitatea sechestrată să iasă,
să vină cu noi la joacă,
iar atunci controlul mamei se evaporă ca ploaia de vară

era simbiozei externalizate, alienante,
s-a sfârșit când a început degradarea,
când opoziția a deprins corporalitatea
și a renunțat să-și concilieze natura cu moralitatea,
când fiica răzvrătită și-a însușit anomia
existențială ce-i dă dreptul la regenerare,
odată ce-a înțeles că natura-i e emoția
cea mai singulară, pură, iar emoția
nu-i decât cealaltă jumătate a haosului,
deci căutarea ordinii s-a clasat
pentru o temporalitate profund viitoare.

da, mama mea din est,
ruptura doare, de-aia
trebuie întâi să zgârii,
să fisurezi, să înveți
durerile constant, treptat,
să le vezi, să le simți cu
toate intensitățile, în toate celulele
și în toate formele lor. de asta
sunt eu, acum, aici. ca să
te obișnuiesc cu durerea, cu
înfrângerea unei voințe obișnuite
să i se întâmple toate după voia sa.
să-ți subliniez ca pe caiet neputința
și să-ți pun constant sub ochi degradarea
căci altfel, mamă de la est,
n-o sa știi niciodată cum se simte ușurarea,
fiind prea legată de ce crezi că știi. învață uitarea
înainte să ajungi să te inunde disperarea

asta ar putea fi despre oricine
dar, cumva, s-a nimerit sa fie
doar despre mine și despre tine,
o lebădă albă și una neagră
ce stau în aceeași cadă,
una prea speriata să sară,
alta ce tocmai a prins curaj să spună
ce tocmai a început să vadă,
aritmetica silabisită a unei simbioze
atipice, bazată pe contrast fundamental,
ce își privește apusul când mândria
își ascute dinții pe bancheta
din spatele unei dacii vechi, bleu-ciel
sau ce se întâmplă când devine uliu bietul miel

Nebuloasa de argint

Era un inceput de vara torid, undeva in lume. O eleva se plimba, cu pasi marunti, lenti, prin orasul ce intra parca in putrefactie. Avea “o fereastra”…si-o luase singura de fapt.

 Si acum cutreiera prin arsita de iunie viteaz, nestingherita, gandindu-se la tot felul de lucruri, iar, pe nesimtitite, a ajuns pe stradutele pavate ale parcului, parcul atat de pomenit de toti liceenii…fie mai mari, mai mici sau de-o varsta cu ea.

  Simtea cum o moleseala ii cuprinde corpul pe secunda ce trece, ca fiecare pas pe dalele parcului o infiorau. Era ceva bizar, parca ar fi pasit pe amintiri, pe sticla fierbinte si taioasa, pe ceva sfant.

   Se stia depasita de ceea ce simtea, asa ca se aseza pe o banca, la umbra unei salcii, sperand ca va trece repede…n-avea timp de pierdut.

Incerca sa ramana treaza, dar fu peste puterile sale. Bau o inghititura din sticla cu apa pe care o purta mereu la ea si, fara sa vrea, inchise ochii.

 Apoi, simti subit un val de racoare. Deschise laarg ochii sa vada ce e si se trezi in alta lume, una de vis…

Banca si parcul disparusera, iar ea statea pe pamant. Sau pe cer, nu era sigura inca.

 Era…alta lume. Una frumoasa, dar de o frumusete rece, moarta…Totul in jur era diafan, stralucitor si opulent. Si pentru prima data se trezi in ea instinctul : intai vazu cat e de mica si se temu. Apoi ,manata de curiozitate, se duse sa vada ce ascund faldurile mari. Si gasi, intr-adevar, un sevalet uitat parca de un pictor ce voia sa deseneze acolo.

    Cauta prin buzunare si gasi un creion. Cam tocit, dar..

 Incepu prin a desena o pisica. Si mata vargata, rosu cu mov, aparu langa ea, mieunand suav. Apoi urmara un stilou, o floare, un lac. Si, ca prin miracol, au aparut, pe rand, toate.

Acum ea devenise ce si-a dorit, ce a visat in secret…era Dumnezeul propriei lumi.

 Se simtea coplesita si singura ; singurul suflet din faldurile alea mari, de argint. Desena o usita si reveni in parc, mai bucuroasa ca oricand.

 Avea acum o a doua casa, o lume unde avea drept de viata si de moarte, care ii dadea aripi.

Lasase in locul ei, ca paznic loial, un catel visiniu si usa intredeschisa…ca sa se intoarca acolo, pe nebuloasa ei, oricand.

   Si pleca spre liceu zambind..acum intelesese care era magia parcului.