E ceaţă. Multă multă ceaţă. Parc-am aterizat în Londra. Bine, nu e nimic neprevăzut, neaşteptat, şi cu siguranţă nimic rău. N-am mai fost de prea multă vreme pe aici..şi nu ştiu de ce. Adică, nu am primit nici o interdicţie în ultima vreme. Şi dacă primeam, tot degeaba ar fi fost, însă ăsta-i alt capitol deja.
Aşa că plec. Îmi iau binoclul, jobenul şi aparatul de făcut poze. Nimic altceva. Dacă rezist de-o veşnicie cu fratele meu cel psihotic şi pămpălău, rezist şi o perioadă decisă de mine unde, când, cum şi în special cu cine vreau. Cu bine! Nu-i crede, nu crede pe nimeni care-ţi zice că liberul arbitru nu există, că e inventat de nişte filosofi pe jumătate beţi, pe jumătate nebuni. Iar tu eşti de-un infinit de ori mai prost ca ei doar din simplul motiv că-i crezi. Da, filosofii, acei paria ai lumii indiferent de vremuri, au descoperit liberul arbitru. L-au descoperit, nu inventat, e o diferenţă. Şi da, i-am ajutat. Am făcut-o tocmai când erau rupţi de realitate fiindcă altfel nu m-ar fi înţeles. Nu ar fi realizat că sunt cât se poate de real, cît se poate de definitoriu pentru ei. Încă nu ţi-ai dat seama cine sunt?
Nu, sincer acum- nu realizezi sau nu accepţi varianta asta? Ei bine, sunt eu. Eu, Diavolul. Dar tu poţi să-mi zici Emil. Pam-pam, hai că te-am lăsat cu traume. Uită-te bine, că n-o să mă întâlneşti de două ori în aceeaşi viaţă!
Şi-a plecat. Şi eu încă mă mai uit ciudat, cumva în gol. Cine-s eu? Ce-a fost asta? Întâlnire cu Diavolul, ah? Se vede că am luat-o razna, ba chiar mai-nainte decât îmi prezisesem.
Dar…pare că nu-i chiar aşa. Adică, uite, e el. E el şi pleacă. Cu piele palidă, ochi sticloşi, de-un negru ciudat, parcă din altă lume. Înalt, cu joben, ochelari şi jeanşi, cu aparatul foto în raniţa ce seamănă cu geanta unui poştaş din Al Doilea Război Mondial, pleacă. Merge înceet, încet, fără pic de grabă, ca şi cum ar avea tot timpul din lume. Şi, chiar îl are. Dacă nici el..cine, eu? Eu n-am. E singurul lucru care-mi lipseşte de fapt şi de drept.
M-am aşezat la masa acoperită cu clasica muşama şi, privind marea de alb ce se zărea de la fereastră şi care inundase absolutamente totul, până şi camera în care mă gândeam
să-ncep ceea ce-ar fi putut să fie scriitura vieţii mele, simţi un freamăt ciudat în casă. Am continuat să mă pregătesc, având o vagă idee despre cine şi, mai exact ce ar putea să fie, mângâind cu ochii trandafirii perdelei care, în mod ironic, era tot albă şi ea.
-Dani, Dani, unde te grăbeşti aşa? Va fi scriitura vieţii tale, e-adevărat, dar ai numai răbdare. şuieră el pe-un ton ascuţit. Vezi tu, în literatură eşti aidoma
unui croitor : tu poţi fi pricepută, ideea-n sine poate fi una genială, dar ai nevoie de material. Material pe care, de mă laşi, ţi-l voi aduce pe tavă chiar eu. Şi vezi că nu fac favoruri de genul ăsta prea des…
-Emil?! Tu ce mai cauţi p-aici? Parcă plecasei.
-Da, plecasem, însă am zis că ar trebui să-ţi spun asta înainte să plec la plimbare. Ţine minte- vei visa ceea ce fac prin alte părţi ale lumii. La final, mă-ntorc, o scriem împreună şi atunci chiar că mă duc acasă, de unde-am venit. Destul de convenabil, aşa-i?
N-am mai apucat să spun nimic. Plecase. Plecase aşa cum şi apăruse. De Nicăieri adică, lăsându-mă într-o incertitudine cu mult mai mare. Şi m-am întors, pe jumătate buimacă, la scrisul cel de toată viaţa. Între timp, el hoinărea de zor prin lume, de-ai fi crezut că e cine ştie ce personaj de vază al lumii.
Undeva în Amsterdam, face prima victimă. E o copilă de nici 13 ani, însă e de-nţeles. Mignonă, dar voluptuoasă, cu buze mari şi ochi aprinşi, îşi leagănă agale şoldurile pe care-i atârnă neglijent câteva bucle negre. Ea, seducătoare înnăscută, o vezi numai după cum trage din ţigara rulată cu doar câteva momente înainte, iscodind atent, din ochi, ca o adevărată profesionistă, tot ce-ar fi putut avea de oferit dugheana aia. Şi, evident, l-a ochit. Cum să nu bagi de seamă un joben într-un pub? E, poate, printre cele mai excentrice asocieri. Îl şi văd- zâmbeşte larg, şarmant, o ia de braţ şi-i şopteşte că e cea mai frumoasă de pe planetă. O minte frumos, cu stil, zicându-i că e CEO la un lanţ de galerii de artă australian. Ştie că vrea să fie o pictoriţă faimoasă, aşa că plusează. Îi zice că, dacă îl ajută şi-l susţine, va deschide o filială şi-n Amsterdam. Mereu a iubit Europa, chiar are potenţial. Ar putea, la o adică, domina întreaga lume de n-ar avea un aşa orgoliu.
Nu i-a luat mult, iar acum uite-l. Pleacă râzând cu o satisfacţie dementă, cu ea la braţ, lăsând în urma-i o mulţime de bărbaţi geloşi şi de femei frustrate. De-aici, totul e clar. O va duce la acel hotel pe lângă care a trecut de-atâtea ori privind cu jind, curioasă să ştie cum e acolo, o să i-o tragă aşa cum nimeni n-a mai făcut-o şi n-are s-o mai facă, iar apoi, la ţigara de după, între două poze nud şi-o idee anarhistă implantată adânc într-o văgăună a cortexului, îi va spune cine e, şi va pleca nepăsător, dar cu toate astea mulţumit c-a mai dezlănţuit un fragment de iad pe undeva.
Şi-aşa a şi fost. S-a lăsat cu război civil în Olanda cea relaxată, iar cotidianele titrau în disperare c-avea să fie unul fără sfârşit. Valul de adepţi al fetei ajunsese să fie mai bine de jumătate din populaţie, câştigată de combinaţia efervescentă dintre discurs, volubilitate şi nuditate. Muultă nuditate.
N-a trecut mult până să-mi scrie :
„Ştiu la ce te gândeşti. Ştiu că ştii după ce scenariu a decurs totul, şi-mi place. Îmi place că ştii, că te incită în loc să te intrige, să-ti repugne. Şi-mi place că ştii cum să taci. Nu-mi pierd vremea întrebându-te ce faci, pentru că ştiu, la fel cum n-o să-ţi spun să ai grijă de tine, fiindcă ştiu că eşti în regulă cel puţin la fel de bine cum ştiu şi că-ţi place să te autodistrugi. Îţi spun doar atât- următoarea oprire, Cambodgia. Niciodată al tău, Emil.”.
Mi-a dat fiori. Cambodgia? Oare ce mai plănuieşte şi-acum? Mă uit pe geam şi parcă-l văd- a dat jobenul pe-o beretă, şi-a luat binoclul de unde-l agăţase-n cui la somn, iar hainele îl fac să pară un soldat jerpelit.
În capitală, vremea pare să fi stat locului. Sunt aceleaşi drumuri de ţară, aceiaşi vânzători de flori ce se bat cu maimuţele pe apă, aceiaşi copii mai mult goi decât îmbrăcaţi. De undeva se-aude un dangăt de clopot, fapt ce-l face să-şi aducă aminte că mai sunt lucruri care pur şi simplu sunt la fel în orice loc, limbă sau epocă. Iar el şi dangătul de clopot sunt doar două dintre ele.
Templul e pe-un mal de apă, aşezat strategic. Zici că-i o poveste frumoasă, dar el e prea bătrân ca să-şi permită să mai creadă în ele sau măcar să le asculte atent. La un kilometru de templu, pe-acelaşi curs paşnic de apă, e un bătrân. Meditează. Are barba albă şi lungă, privirea senină şi caldă, de copil fericit.
-Ce faci aici, ai timp şi de mine?
-N-am timp. Nimeni nu e atât de mare încât să se poată lăda c-ar fi el acela care deţine timpul. Dar stai mai bine lângă mine, îl pofti bătrânul.
Îi venea să râdă, ştiind cine e de fapt, însă a reuşit să se controleze exemplar. Îi acceptă propunerea înţeleptului, vizibil curios de ceea ce-ar putea avea acesta de zis. „Poate-mi spune ceva ce eu nu ştiu.” gândi. „Dar n-are cum, până la urmă eu sunt Dracu’ pe pământ” îşi zise, şi-l întrebă răbdător :
– Ce e toată lumea asta? Mi se pare o harababură mult prea mare mecanismul ei de funcţionare pentru o singură minte. Şi vremea-i aşa un iureş…
– Se vede că eşti tânăr. Cheia de boltă a tot ce respiră pe pământul ăsta e relaţia mai mult decât banală, elementară dintre ceea ce dai şi ceea ce te aştepţi să primeşti. Raportează asta la amplitudinea de nemăsurat a unicităţii lumii, a unicităţii ei şi-a fiecărui individ
ce-o compune, la toată vremea care-a trecut peste ea şi va mai trece, şi-ai să înţelegi tot.
– Aşa-i, sunt tânăr, şuieră Emil cu un zâmbet căutând să-i înflorească-n colţul gurii. Dar ce te faci cu naturile rele?
– Nu există. Răul, Binele, Timpul, Viaţa, Moartea şi Fericirea nu sunt altceva decât nişte tablouri frumos conturate, nişte iluzii inteligent construite de un imaginar colectiv niţeluş cam absurd. Nu există Rău sau Bun când vine vorba de oameni. Oamenii sunt doar oameni, şi orice altceva e-o poveste.
– Şi dacă-ţi spun că există? Dacă-ţi spun cine sunt? Tot asta vei mai spune?
– Te-am întrebat eu? Ştiu cine eşti. Dar, ţine minte, nu există nimic să nu fi fost vreodată tributar întâmplării. Nici măcar tu. Adio.
Şi-am rămas acolo, nedumerit, cu picioarele-n apa râului şi mâncând de zor o rodie. Imaginează-ţi numai- un demon confuz. N-am mai stat mult şi am plecat. Am luat Asia la picior ca să mă mai opresc fix în Africa Neagră. Am nimerit într-un trib, dar nu-mi pare rău. De fapt, mai bine de-atât n-aş fi putut aranja-o nici măcar eu. M-au pus să stau alături de şamanul lor, să-mi aleg o fată. Am luat-o pe cea mai frumoasă- o negresă înaltă şi expresivă. Ca să nu se panicheze am luat-o de-o parte, i-am rulat o ţigară cu ce mai rămăsese din Amsterdam şi i-am dat să vadă un film motivaţional cu Naomi Campbell, deşi tare mi-e că nu am mai avut cui, fiindcă intrase într-un soi de transă ciudată.
Tremura, gesticula şi tot bolborosea ceva ce eu unul n-am avut cum pricepe. Şamanul
mi-a explicat că, datorită a ceea ce i-am dat eu, acum fata stă la taclale cu sufletul ei. M-a mirat un pic, aşa dedublare de mult n-am mai văzut!
– Şi, până la urmă ce i-ai dat?
– Cannabis şi praf de stele. Am reţetele mele, ca orice vraci adevărat, nu?
Cert e că atunci când s-a trezit, era noapte. Tribul mi-a împins-o în braţe şi-am ştiut ce am de făcut- Am întins-o pe pământul crăpat şi am făcut-o acolo, lângă foc, cu toţi de faţă, privindu-ne insistent. Însă adevăratul spectacol a-nceput abia după, când totul s-a transformat într-o uriaşă baie de sânge, de ziceai că-i Noaptea Sfântului Bartolomeu, un remake primitiv. Şi, după ce şi-a ucis tribul, a ucis încă alte patru triburi. Asta doar aşa, că „asta i-a zis ei sufletul că are de făcut.” Îţi dai seama ce unealtă ar fi fost fătuca asta în Occidentul hipertehnologizat? Oftă el dus pe gânduri.
A ucis fără milă 5 triburi cu o amărâtă de suliţă. I-am mai tras-o o dată, i-am dat sărutul morţii şi-am venit din nou agale la tine. Ţi-am promis că-ţi aduc material? Uite-l. Asta o să fie cea mai avangardistă dintre poveşti.
Îl priveam constrernată cu coada ochiului cum stă pe capul patului lângă mine şi mă priveşte cum scriu. Mă aşteptam să mă mângâie, să mă sugrume, să nu ştiu ce să facă, dar nu. El doar mă contempla tăcut, făcând tot albul camerei de cămin să roşească.
– Ştii, va fi cea mai bună dintre poveştile ce-au bântuit vreodată căminul ăsta uitat de lume, mergând în paşi de vals pe la subsol, ca o adiere.
Am terminat de scris, el a plecat. Acum stau întinsă-n pat cu mâinile sub cap în întunericul camerei obscure, privind la umbrele ce-mi intră pe fereastră şi gândindu-mă de-a fost aievea sau dacă atâtea ore de stat într-o gară în completă nemişcare nu m-or fi lăsat cu halucinaţii. Pentru că, ştii şi tu, iarna e mai mereu anotimpul minunilor.
Lumea Lucretiei 