#absorbție

prima iubire, coala de hârtie.
albă. dreaptă. curată. goală.
fidelă.
mă privește fără să mă știe,
fără să știe că e
duhovnicul perfect. mereu
egală și identică cu ea însăși,
preotul
orb, surd, mut, duhovnicul
care-mi primește confesiunea
rând cu rând, fără să
judece sau să caute
să afle ce înseamnă. sensuri. simboluri.
îmi absoarbe cuminte fiecare literă,
doar ca să plec apoi până la o dată
incert-viitoare.

fiecare rând și poem e magie,
o incantație ce-mi iese prin
buricele degetelor, ca mângâierea.
numai că asta e o vrajă a trecutului,
în timp ce mângâindu-ți pielea fac
de fapt o vrajă ca să suspend
prezentul.
mereu
același dublu sens amintire-plăcere

poemele sunt incantații pe tăcute pentru
cei pentru care-am plâns.
n-o să uit vreodată
cum s-a simțit când am fost
sfâșiată.
înc-odată, și-nc-odată…

strâng cu mine pietricele.
le pun cu grijă-n buzunarele
adânci, de hoață de momente.
nu-s
doar pietre. sunt
povești cristalizate unde
fiecare pietricică are un miros,
un loc al ei de unde vine, și un om.
le port cu mine
și încă n-am putut să le arunc
pe drum pe cele de la tine,
să le găsească-ntr-o răscruce altcineva.

apusu-mi pune pe foi muzica
unui buzunar de inimă în care
adun zi de zi câte ceva la păstrare,
cronică roz-portocalie a preaplinului
ce-și caută, întâi de toate, loc.
coala, casa mea mereu primitoare, fără chei..

când o să mă fac mare
vreau
să mă transform într-o magnolie. arbore
cu rădăcini serioase, cu flori
suave, lacome, ce înghit
pe nerăsuflate tot soarele și vântul,
cu parfum pe care nu-l descoperi decât
dacă te-apropii și-adulmeci și stai.

dar până atunci absorb și port cu mine
povești și amintiri în locul soarelui și brizei,
căci rădăcinile-mi mă duc mereu
spre înăuntru, dar
viața, viața cea mare e-n afara mea,
uite,
trece pe lângă mine viața cea mare,
și eu nu pot decât să mă joc
cu pietrele vrăjite din buzunare,
rozariu al penitenței de pe coli
căci rădăcinile-mi mă duc și mă scufundă
într-un botez fără de voie sau final.
doar viața-mi dinăuntru-mi mai rămâne,
dar e pândită veșnic de banal.

#degeaba

 

de n-as sti mai bine,

as zice ca pe lumea asta

nimic nu-i degeaba.

ca au toate un rost al lor,

smechereste codat undeva;

dar mi s-a terminat praful

de zane. n-am acces la povesti,

asa ca nu stiu decat lumea asta.

pe lumea asta, doar vremea

nu-i degeaba. orice rost

e-o poleiala stangace, sinistra

care sa faca golul mai usor

de inghitit. mai fara nod, doar ca

tot ce-i pe lumea asta

e degeaba,

iar eu pe lume-ailalta n-am ajuns inca…

degeaba exista chirurgi pe lume,

ca tot nu si-a extirpat nimeni sentimentele,

nu si-a amanetat regretele

si chiar n-am auzit de om

sa intre-n sala de operatii…bine,

iar cand iese, sa nu mai tresara

la auzul unui simplu nume.

degeaba-s drumuri

prin viata asta mare,

ca tot stam la departare

noi de noi, si fiecare pas

facut pe drumul asta doare

cand gresesti drumul si-ncurci alteritatile

fiindca n-ai rezistat, te-ai incurcat

cu toate banalitatile.

degeaba exista Celalat,

ne-am pierdut de mult

in propriile hatisuri de nevoi

si nu-l mai vedem, pititi pe dupa foi.

ne temem de el, impartim la doi

si tot cu rest searbad,

cu iz de iluzii sparte,

de sentinta definitiva, da

Celalalt e barbarul, eroii, noi!

degeaba exista chiar viata,

comedie absurda, jucarie

de extraterestru-copil azvarlita,

la voia-ntamplarii, unde s-o nimeri.

uita-te la noi doar:

o tinem in maini, dar

ce facem cu ea, stii?

nu, ca n-avem instructiuni

ne jucam si noi la voia-ntamplarii,

asa cum am gasit-o

si cum stim mai bine,

pana apar instructiunile, speram ca tine;

fiindca la sfarsit de partida,

doar vremea si speranta n-au fost degeaba.

noi ne nastem murind si traim

pe caiet, in timp ce ne facem in liniste treaba,

amibe agitate ce nu s-au prins ca sunt degeaba.

Am uitat

Cred ca am uitat sa scriu.

Nu-i nici pe departe cum ai uita

Becul aprins sau apa curgand

Cand ai plecat sa urci muntii.

 

Nu, e altceva, mai rafinat,

Cum te-ai uita pe sine dupa cortina,

Pe dupa marginea lumii colturoase

A unui Alt lipsit de suflu, ingandurat

 

Am uitat pana si elementarul,

Despre cum sa-mi depan povestea

In lungul si de-a latul vremilor

Ostile, prietenoase, eu cobor

Prin ceata, intuneric, tot mai adanc

La pas prin abisul necuprinsm in mine

 

Si pare ca inca mai merg

Pasind agale peste covoare de spinim

Spre Nicaieriul desenat aiurea

De umbra genelor ce-aluneca pe glastra,

Intoarse rusinat de la fereastra

 

Insa de-as fi uitat doar asta,

Doar atat de putine,

Supliciul mi-ar fi fost infinit mai usor,

Dar te-am uitat pe tine, si lucrurile-astea dor

Azi parca mai rau ca niciodata

 

Nu te teme, nu te-am uitat subit,

A fost un proces lung, dureros,

Incestuos, din cale-afara de anevoios.

 

Ti-am uitat prima data rasul, 

Si m-am simtit ca ultima ruina.

Apoi, la un infinit de clipe dupa,

Am uitat de vocea ta ce-mi aducea

Pe fata-atatea zambete strengare.

 

Te-ai distantat din ce in ce mai tare,

Nu ti-am mai simtit gandurile, verva

Si-am fost imoral de-aproape

De-un lung si induiosator proces

De mult-hulita dezintegrare

 

Zgomotul e mult si mut,

Pare paradox, dar nu-i,

E doar ultima constanta

Din lumea haosului

 

Caci mi-e haos fara tine, trebuie sa recunosc,

Mi-ai luat radacinile si-acum sus devine jos;

Basmul suprarealist in care m-am invartit

Ca un peregrin afazic fara limita de timp,

Azi devine un cosmar pustiit de-a sa culoare;

Nici durerea nu mai doare…

 

Du-atat amar de umblet

M-am uitat spre inauntrul

Sufletului gol de tine

Cautand doar liniste

 

Insa vad, cu ochii goi

Ca-i lin de demoni fara noi,

Desi-am crezut ca lipsa ta

Imi va aduce linistea

Pierduta intr-o zi cu soare arzator

Undeva pe coclaurii natali

 

Si-asa privind meditativ in oglinda

Constat ca am uitat tot ce tinea

De fantasmagorica tar-a lui “Noi”,

Si nu stii cat de grea e-ncercarea de venit inapoi,

Mai mult taras, vlaguita de iuresul

Pestilential al unei regresii nestiute,

Desenata de-un novice in cele mai amare culori,

Otrava ce inca-mi macina durmul.

 

Iar de te voi vedea candva

In vreun colt obscur si afumat de cafenea,

Voi sti c-am reusit, ca nu halucinez,

Ca in final contextul a decis sa fie-asa,

Sa ramai tu al meu si eu a ta,

Iar uitarea-mi va ramane

Pe veci o bucla a povestii inccrustata intr-un fulg de nea,

Element ce ne-aminteste umbra-n care-am fost candva.

 

Pitita-n spatele oglindei sumbre

Vars azi ultima lacrima

Pentru o insiruire grea de umbre

Ca-ntrun atlas enciclopedic al nemateriei

Si las incertitudinea sa ma cuprinda-n brate;

Cred c-am uitat sa scriu.