fiecare dintre noi pierde
sau a pierdut, candva, ceva de pret:
eu mi-am pierdut Steaua Polara
pe cand incercam sa zbor dincolo de soare,
cand inca visam c-o sa ma nasc din culoare
si ca numai valatucii de fum facuti fuioare
si fluturii, tablouri zburatoare,
vor putea sa ma priveasca, sa ma masoare
el si-a pierdut radacinile,
copac suspendat intre-un sol ostil si vantul schimbarii
si-a uitat limba, visele, amintirile,
nu-se-stie-unde; si cu ele
pe-acelasi raft si-a lasat si curajul
de-a o lua de la capat cu intrebarile,
cu descoperirea de la zero absolut.
traieste dator la el insusi si habar n-are cine e
construieste de zor in mintea lui ca olaru-n lut
identitate dupa identitate, viata dupa viata;
sarman copac parasit intre munti de cuvinte,
ce minte cum respira, ca-i e frica de ce simte.
ea si-a pierdut stralucirea
pe vremea cand isi cauta nemurirea
in ochii lui de-o blandete nepamanteana;
lumea i s-a sfasiat la prima bataie de geana.
se zvoneste ca nu si-a mai revenit de atunci,
ca a devenit supusa, c-asculta porunci,
ca ar fi mai calma, ca nu-i pasa unde te duci,
dar nu si-a pierdut totul, inca mai are
pe sub bluza o carare
ce duce spre cutia de chibrite unde doar unu-i aprins,
pentru ca focul din ea e departe sa se fi stins.
ai pierdut si tu, doar ca nu stii
ca azi doar oamenii-copii mai vand povesti,
ceilalti se multumesc cu ce simti cand le traiesti;
iau starea, o transforma si-o impart.
dar azi nici toate transformarile chimice
nu-ti vor inapoia sentimentul pe care un peste
il are cand cineva-i zambeste sperand
ca dorinta-i implineste, fara veste.
ti-ai pierdut drumul spre binele din tine
intr-o noapte cu cer gri din orasul ce te ignora razand,
cand binele ti-a luat tramvaiul si-a plecat
iar tu ai ramas locului, nemiscat, nestiind ce tocmai s-a intamplat.
daca mi-am pierdut Steaua Polara
e clar c-o s-o regasesc intr-o zi, intr-o gara.
nu vezi padurea din cauza copacilor, mi se pare ilar,
dar din fundul rapei totul se vede clar.
am dat sa zbor, am cazut, nimic rar,
si cu toate astea, ridic ochii spre cer,
macar bulinele-stele ma hranesc cu eter.
mi s-a pierdut obisnuinta sa sper
alaturi de alte cateva vechituri,
dar ce-am gasit nou imi creste aripi
de os alb, granulat, tesute cu vene oxidate,
aripi maiastre, interioare, gata sa zbor in orice noapte,
aripile-mi de zana recastigate, candva uitate,
suvenir cu miros de lapte
ce-mi spune ca toate-s vechi si noua-s toate
iar in viata-ncap de-a valma toate, cum se poate.
vezi tu, toti am pierdut ceva de pret candva,
si pe toti la vremea aia ne durea.
toti suntem niste loseri in povestea cuiva
si cu toate detaliile-astea dantelate
nimeni nu s-a gandit ca ce-am pierdut nu ne mai trebuia
reactionam bezmetic, parc-am fi altceva
decat niste fire de nisip pe talpa obosit-a cuiva
strain de noi, despre care nu stim
cine e, ce radacini are, unde ne duce sau ce devenim.
ne luptam intre noi in pierderi, pierzand si dreptul sa mai fim
vreodata la fel de complecsi pe cat bravam ca ne stim,
roi de buburuze confuze, adormite pe-o jacheta de jeans.
Lumea Lucretiei 