E toamnă. E noapte şi-i frig. Frunzele cad la foc continuu, mai ceva ca transeele sub asaltul bombardierelor. Parcă vrea să şi plouă…aiurea!
Ce-o fi geamătul ăsta, de câine bătut? Ah, e doar vântul, care urlă, ca de obicei, degeaba. Măcar de-ar mai păsa cuiva de vaietul lui trist, ascuţit şi prelung, ce tăia liniştea ca un cuţit ruginit pâinea veche, mucegăită, uscată de vreme.
Da’ chiar : o mai fi cineva treaz la ora asta? Se pare că nu, dacă stau să judec după liniştea de mormânt. Ce locuri…nici nu îţi dai seama când se tremină o stradă şi începe o alta, e un labirint ce i-ar face invidioşi chiar si pe antici!
Ehh, dar să zicem că trecem peste. Nu mă pot sătura de colindat straduţele-astea întortocheate, au un ceva care m-atrage în mod inexplicabil şi repetat. Dar, cu toate astea, nu vin decât toamna târziu aici. În rest, bântui lumea. Ia uite cât de frumos arată strada tapetată cu frunze. Parc-ar fi din alta lume.
Şi felinaru-acela chior de la capătul străduţei, care se-ncăpăţânează vehement să reziste timpului. Oare câţi oameni s-au oprit sub lumina-i chioară, câte poveşti, câte secrete ştie? Dacă era om, aş fi zis că are orgoliu, că-i egoist, egocentrist, încăpăţânat, al dracu’, că nu mai moare-odată! Dar unui obiect…ce-aş putea să-i reproşez?
Nu ştiu ce-aş putea să-i reproşez eu felinarului, da’ ştiu ce-mi veţi reproşa voi mie : că turui ca o moră stricată şi că nu-s diplomată. Aşa-i. Nu-s diplomată absolut deloc. Adică, până acum nici măcar nu ştiţi cu cine vorbiţi, cum mă cheamă. Bine, vă zic, ca să
vă-nchid pliscu’ : mă cheamă Mona. Ce hram port, vă prindeţi şi singuri…cred. Sper.
În fine. Am aflat târziu de tot că, pentru mine, nu va exista decât o singură gară : asta. Că locul unde mă-ntorc mereu e genu de loc lipsit de farmec, de şarm, dar…poate că spune despre mine ceva. Poate că încă mă caut. Da’ noo, e mult mai simplu de-atât : simt o atracţie dementă faţă de tot ceea ce-i morbid.
Or, eu loc mai mort ca ăsta încă n-am văzut. Nici măcar luna văd că nu mai răsare pe-aici, poate că s-a speriat si ea de ce-a văzut. Şi-o cred : e pustiu de parc-a lovit ciuma- nici câini pe drum, nici mâţe. de copii nici nu mai vorbesc, ar fi deja prea fantezist şi nu se cade! Cred…
Acum o cred pe bătrâna ce plângea acu’ douăzeci de ani pe aceeaşi bancă pe care stau eu când vă povestesc vouă, că şi-a încuiat viaţa într-o cuşcă. Plângeaa greu, adânc, cu patos…Drace, mă simt atât de bătrână acum!…
Dar ştiţi de ce-am plecat de-aici? Cu forţa dragii mei, că eu -nebună, vezi bine- n-aş fi vrut defel să plec! Şi-azi nu mai înţeleg de ce încă mă mai întorc aici, dup-atât amar de ani. Ah, stai că-mi amintesc de ce! Hai fie, vă zic si vouă, că prea vă uitaţi ca nişte miei care s-au adăpat cu votcă la mine, şi nu-mi place!
Eram undeva în Africa de Sud, pe ţărm. Mi-era cald, mi-era şi sete, şi-am intrat într-o tavernă. Sărăcăcioasă, întunecată, unsuroasă si împuţităă cum era, avea -culmea!- un succes nebun. Găseai acolo oameni de toate categoriile : ţigănci cu plete pân’ la călcâie, cu câte 5 plozi după ele, negri tatuaţi care acopereau uşa când intrau şi parcă umpleau toată taverna când intrau, albi crestaţi pe feţe, bătrâni acoperiţi de cicatrici şi riduri…dar ce nu era in colţu-ăla de iad!
Hangiţa era o femeie mică, fragilă şi spăşită. După aspect, părea să fie suedeză sau nemţoaică : era slabă, blondă, cu părul tuns scurt, bărbăteşte (lucru de care doamnele de viţă veche aveau oroare la vremea aceea), cu ochi albaştri, trişti, şi mereu c-o glumă deocheată pe limbă, fapt ce m-a atras teribil.
Ne-am împrietenit repede. Îmi povesti că o chema Linda, că era nemţoaică şi că abia ajunsese aici. Evadase. O băgaseră la mititica pentru furt -după ea, trebuia să aibă grijă de ceilalţi fraţi ai săi, patru la număr. Aşa că, a furat.
Într-o noapte, s-a dus la sipetul argintat al bătrânei de care-ngrijea, a luat din el bijuteria cea mai dragă şi-a plecat. Era un pandantiv făcut dintr-o bucată de safir negru, în formă de lacrimă. L-a vândut pe bani grei, după care-a venit aici. Aici, la capăt de lume. De banii luaţi le-a asigurat alor ei traiul. A fost prinsă şi a evadat de patru ori. N-ai zice, când o vezi, că e în stare să rupă gratiile unei celule. Până la urmă, gaborii au renunţat la ea.
-Au înţeles şi ei până la urmă că nu au de ce să mă salte. Eu mai degrabă mor decât să
mă-ngroape nişte fătălăi de vie!
Mda, frumoase vorbe din partea uneia ce pare ruptă de la pension şi adusă aici cu forţa. Sau cum înşeală aparenţele. Ehh, da’ hai mai bine să revenim la gara noastră.
Pe masa la care stăteam cu ea de vorbă, era un glob. Unul din acele globuri de sticlă pe care doamnele din lumea bună le colecţionează ca pe-un moft drăguţ şi-n care nomadele cu bani pe coadele negre vând viitorul naivilor. Şi asta doar ca să-l prindă şi pe “mâine” ăsta de coadă.
Mi-au sărit dracii, că prea eram scârbită de duhoarea de cloaca-n care simţeam că m-afund tot mai adânc cu fiecare pas făcut pe piatra umedă şi rece. Şi nu era loc de-ntors, nu atunci. L-am spart.
Am dat cu el de pământ ca şi cum aş fi vrut să sugrum de vie toată omenirea, să nu mai rămână picior de om de-aici până la poli. Toată ura pe care-o ascundeam de ani de zile chiar şi faţă de mine s-a întors împotriva mea cu puterea unui aborigean iscusit.
Pentru-o secundă, am crezut că toată taverna a-mpietrit : toţi se uitau muţi de spaimă ţi înlemniţi de disperare la mine, aşteptând ceea ce părea să fie sfârşitul. N-am putut zice nimic, am aruncat doar o înjurătură şuierată :
-Ei drăcia dracului! Voi la ce vă uitaţi aşa?
La un momentdat, ţiganca pe care-o văzusem acum câtva timp (cât eram acolo pierdusem complet noţiunea timpului), se pune-n genunchi în mijlocul tavernei şi-ncepu să plângă amarnic.
Pielea-i smeadă se umezise, păru-i albise, ochii îi străluceau într-un mod straniu, demonic, pe care nu-l mai văzusem până atunci şi pe care n-aveam să-l mai văd vreodată. Buzele i se învineţiseră şi tremura spasmodic. Plângea cu sughiţuri, un plânset teribil, scheunat, cu vorbe-abia îngăimate, bolborosite aparent fără şir, rost sau logică. Din celălalt capăt al magherniţei veni spre mine un bătrân la care nu luasem seama până atunci.
Era uscăţiv, înalt şi cocoşat, cu o privire sumbră, dar magnetică şi plete lungi şi albe. Parcă era un preot rupt din cartea-mi cu poveşti de-acasă.
-Ştii ce-ai făcut, nu?îmi zise el mustrător.
-Păi…am spart globul ăla! Nu?
Vezi tu, indolenta tot indolentă! Rânjeam de parcă aşteptam să mă decoreze careva. Acum, privind în urmă, constat că am asta în sânge. Patologic.
-Deci nu ştii…păi, hai să-ţi povestesc atunci! zise el un pic mai liniştit.
Bucuroasă că nu mai e aşa înflăcărat (dacă n-avea anii ăia, aş fi aşteptat să-mi sară la gât), am acceptat! Proastă alegere!
Se puse-n faţa mea la masă şi privindu-mă în ochi îmi însiră o poveste care-mi făcu pielea de găină. Era vorba despre un blestem vechi ce zicea că finalul comunităţii lor va veni într-o zi de joi, după luna roşie, pe apă. Sfârşitul…eram eu. Asta m-a făcut să mă cutremur cât eram de mare.
M-am întors spre Linda. Voiam să o întreb dacă e-adevărat, dar ochii săi şi bocetele sfâşietoare ce împânzeau locul mi-au răspuns înainte ca eu să-ntreb. Aşa era.
Ţiganca a venit drept la mine, iar după ce mi-a pus în mână o hârtie cretată, pe care era scris ceva, şi un ban ciudat, găurit, a dispărut. Apoi, m-au scos pe uşă afară, au aprins opaiţele ; au tras zăvoarele şi-au aşteptat, cuminţi, să moară.
Recunosc, nici azi nu le-am putut înţelege atitudinea. Adică, hai să fim serioşi, hai să fim sinceri : voi aţi putea aştepta cu atâta calm…să vă duceţi dracului, să daţi colţu’, să…în fine, să muriţi?!
Eu una, nu aş putea. M-am dus cât mai departe de locul ăla, într-o colibă părăsită de pescari şi m-am pus pe citit biletul. Pe descifrat, de fapt. Şi azi regret că am făcut-o.
Îmi spunea cum aveam să mor : în vremea când pomii sunt mai mult goi, am să primesc, la uşă, un buchet de crini. Albi. Poate 20, poate 40. Nu mai mulţi, nici mai puţini. Vor fi aduşi de un străin superb(sunt fascinată de tot ce-nseamnă risc şi necunoscut), însoţit de-o mâţă nici gri, nici neagră- ceva între, un fel de hibrid. Aveam să mor de tânără, zicea acolo. La 37 sau la 50 de ani, depindea de mine. Dacă găseam şi cealaltă inscripţie a monedei, aveam şansa alegerii- 37 sau 50, cât vroiam eu.
M-am cutremurat încă odată. Cât sadism să ai ca să-i spui unei persoane cum va muri, în detaliu, iar apoi…s-i spui că poate alege ea vârsta la care se va curăţa. Cam cât de cinic să fii?
Am continuat să citesc. Pupilele mi se micşorau pe măsură ce-l parcurgeam. Am mai aflat că oriunde voi merge, voi reveni la locul pe care-l detest cel mai tare. Cam ilogic, gândeam eu, ce-aş avea să revin acasă? Exact. Niciun motiv.
Dar, uite…n-a fost tocmai cum mă gândeam eu la vremea aia. Acum mă întorc mereu aici, la cloaca asta născătoare de canalii. Deh, eram tânără. Acum simt că ar trebui să îţi arăt ceva, ceva ce nu va mai şti nimeni după mine, nimeni după tine.
“Nu mai pot. Eşti păcatul meu de căpătâi, primordialul. Sunt plină de tine. De mirosul tău când fugeam noaptea prin ganguri în vreme ce-afară ploua cu găleata, beţi de fericire. De şoaptele pe care le auzeam ca prin vis când tu nu erai. De ideile ce mi le-ai lăsat înrădăcinate la plecare. De nopţile geroase când stăteam goi-puşcă la fereastră, cu toate luminile aprinse, adulmecând gerul cu nesaţ, ca doi ogari lacomi. Eşti păcatul meu violet, crima atâtor nopţi târzii. Nu mai are rost. E un joc ciudat. E ca un sentiment magic, revelaţia faptului că suntem peste legi. Peste orice barieră. E atracţie. Dorinţă demonică. E…ca un fel de putere neţărmuită la care nu ajung decât prin şi pentru tine. Ca un drog, o dependenţă. Un sentiment animalic. E pasiune, vină, sălbăticie. La fel ca un joc în care eu încalc orice regulă doar ca să te-ating, să te simt, să te am. Ţi-am dat tot ce-am putut simţi, dar m-ai golit pe dinăuntru. Ăsta e unul din acele jocuri fără final. Dar nu va continua cu mine, chiar dacă tu eşti etern.
Adio!”
Mâine nu voi mai fi aici, iar felinarul se va stinge. Vino să-l vezi pentru ultima oară, străino. Vezi, am făcut ce era-n bilet. Acum mă duc, trebuie să-l aştept.
Şi-a plecat. A doua zi, felinarul s-a stins. Pe veci, aşa cum zisese Ea. Şi mă gândesc : dacă felinarul ăla a mai auzit măcar încă o poveste ca asta, păi a aflat mai multe decât toată rasa umană, cu civilizaţia ei de gips cu tot.
Nu vă uitaţi urât pe mine, că nu glumesc. Ce, credeaţi că eu o să mă duc să dau colţul aşteptându-mi cuminţică musafirul etern? Nu dragilor, Mona mai rămâne un timp cu voi. Şi vă va spune poveşti şi după moarte, în vis. Pe bătrână o chema Yolanda, apropo.
Deşi, dacă mă gândesc mai bine, poate că ceasul retragerii mi-a sunat şi mie! Ar fi o idee bună, nu? Şleahtă de netoţi ce sunteţi…ne-om mai vedea noi şi-altă dată, acum valea!
Like this:
Like Loading...
Lumea Lucretiei 