cromatica vieții

ne visăm oameni liberi, dar

suntem prizonierii culorii din jur.

așa ajungem să:

scriem gânduri gri, sau chiar negre

pe hârtie roz-pudrat;

poate-poate ne contaminează cu râs.

ne selectăm între noi după culoarea pielii,

ridicând ochii spre albastrul de sus

pentru a reînvăța modestia.

și totuși…

am uitat glasul sângelui roșu.

am uitat că sufletul n-are culoare,

că viața are o cromatică neaprobată Pantone;

că movuliul vinovăției sau

roșul obrajilor rușinați

sunt perfect umane, acceptabile, de înțeles.

sunt, totuși, ale noastre…

dar le renegăm asiduu, și-așa ajungem să:

ne colorăm nopțile de plâns în bejul banalității,

ne colorăm zilele-n griul nemulțumit al rutinei,

ne colorăm viețile-n portocaliul așteptărilor exterioare nouă,

uitând cât de amplă și imperceptibilă-i cromatica vieții;

una fabricată de fiecare, după chip, suflet și asemănare.

și oricât ne-am teme, nu putem forța

cromatica amplă a vieților noastre.