\
Ultima secundă din viaţa unui cartuş
Într-o după amiază cretină de mai, întregul sat dormea. Dormea dus, nu ştiu cum să vă povestesc. Ziceai că e un cimitir supradimensionat, în care mormintele au luat forma caselor, ca să nu mai aibă copiii coşmaruri cu morţi. Şi ce e mai frumos e că sătucul ăsta e fix zona de la care te aştepţi la ceva cu totul opus : un sătuc pe malul mării, mângâiat de soare şi de apă, străjuit de bungalouri şi palmieri, alături de căsuţele pescarilor. Nu-i aşa că te-ai aştepta la cu totul altceva de la un loc aşa ca asta??
La dracu’, eu abia acum observ că pipa şi lupa nu sunt lângă mine. Pe unde mama dracului le-am mai lăsat acum?
Eu nu sunt detectiv, deşi când mă vezi cu pipa şi cu lupa după mine, poţi paria c-am fost tovarăş cu Sherlock, da’ nu. N-am treabă cu astea, eu am tripu’ meu, de ce le-aş strica
pe-ale altora? Nu fumez ţigări din raţiuni estetice : mi se pare că arată dezolant. Ador graţia rotocoalelor de fum ce ies la plimbare din pipa mea veche. Şi lupa….ehee, cu aia e altă poveste. Umblu cu lupa după mine pentru că am dat de ceva magistral. Dar şt, dacă torni, ajungi întâi în canale şi-apoi în anale!
Am găsit o chestie foarte tare azi-noapte, dar cu nişte implicaţii….de-alea matusalemice! O piatră am găsit, că ştiu că v-aţi da juma’ de viaţă ca să vă zic. Da, m-am împiedicat de ditamai bolovanul, chestie nu foarte interesantă. Toată lumea ştie că mă împiedic mereu de oricine şi orice-mi iese-n cale, nu e ceva nou. Ce e nou în toată chestia e faptul că bolovanul meu provenea de la o mină. Da, da, tocmai!
Am găsit intrarea uşor, că luna lumina de parc-ar fi fost ziuă. M-am uitat în jur de 100 de ori să nu fiu ginit (e unul din piticii care-mi populează creierul, recunosc.) Nu era nimeni, aşa că am luat-o din loc încetişor, dar cu paşi mari. Tre’ să fii atent prin
părţile-astea, că pescarii au somn fragil, ca să nu-ţi spun că nu prea dorm, unii dintre ei.
Ce mândru sunt! Numele meu e Roger, dacă nu ştiţi cum să-mi ziceţi. Şi-acum, să revenim. Îţi ziceam că am ajuns, cu chiu cu vai, fofilat printre liane, la mină. O chestie foarte întunecată, care la primul pas făcut în interior mi-a dat impresia c-ar vrea să ma înghită.
“Drace, îmi zic, să vezi că-mi rămân oasele în pasmanteria asta de păţanie! N-ar fi cel mai deştept lucru pe care aş putea să-l fac.” Dar am avut noroc, imensitatea aia de piatră a vrut doar să se joace, iar ca dovadă s-a “gândit” că mi-ar plăcea să mă zguduie un pic. Mi-a prins bine, dar nu mi-a placut. Am văzut scris pe-acolo cu cărbune pe ceea ce cândva au fost pereţii. Erau nişte chestii care îmi aminteau de începutul picturii, dar dacă ei vor sa le numeasca litere, n-au decât. E treaba lor, eu nu mă bag, asta să fie clar!
Am găsit în mina aia sau ce Dumnezeu o fi fost, câteva diamante negre, vreo 4-5, şi nişte chestii ce semănau a obiecte de cult. Nu mă-ntrebaţi care cult, că am impresia că e cu desăvârşire necunoscut pentru cei care n-au trăit acolo pe vremea aia. Şi nici nu se va afla. Pietrele le-am luat cu mine, prada leului, doar nu era să m-apuce altruismele şi să le las pe-acolo, mai ales că valorează o avere. Îţi dai seama că nu-mi permiteam riscul, nu?
De obiectele-alea ciudate nici nu m-am încumetat să mă apropii. Ultima dată când am făcut-o, m-am trezit în Papua Noua Guinee, legat, într-o chestie ce aducea a ceaun, pus la foc. M-a trezit o babă cu două palme, ca să aflu că eu alergam pe insulă strigând cât puteam. De fapt, atinsesem nişte vase antice, care erau protejate de o substanţă halucinogenă ce pătrundea în corp prin piele. Mda, foarte ingenioşi anticii ăştia, ceva de speriat!
Ideea e că n-am de gând să mai las pe nimeni să afle. Până la urmă, de ce-aş face asta? Ca să-mi dau dracu’ liniştea “în folosul umanităţii”? Aiurea! Ce-a făcut umanitatea asta pentru mine ca să-mi sacrific pentru ea liniştea pe care-o caut de-o viaţă? Nimic. Tocmai asta voi face şi eu : nimic.
Ce ma priveşti aşa? N-am chef de turme de arheologi frustraţi care să mişune pe-aici, nici de jurnalişti care să spună lumii ce mănâncă Descoperitoru’ lu’ Peşte la prânz şi că bântui noaptea insula ca un bătrân alienat. Nu vreau şi gata! De ce te uiţi fix la mine puştiule? Să nu-mi spui că tu crezi că asta e povestea mea, că mor aici cât mă vezi de-n fire!
Aş fi vrut eu să fie, dar n-am avut eu aşa noroc. Povestea asta mi-a zis-o un bătrân acum cinci ani, tot pe-aici.
Mă plimbam într-o noapte, după cum îmi era obiceiul, când am dat de o bărcuţă mică, de pescar, legată la mal. Asta n-ar fi fost nimic, dar dinspre bărcuţă se auzea un geamăt surd. Aşa că m-am dus să văd ce vietate se vaită în halu’ ăla. Şi, tre să recunosc, chiar dacă am văzut destule, tot m-am cutremurat la vederea peisajului.
Ce să-ţi zic, era mai mult decât mişcător : un moşneag zăcea, legat de barcă. Avea părul şi barba până aproape de călcâie. Mâinile le ţinea în poală, împreunate rugător. La lumina scânteietoare a lunii am zărit la mâinile sale o lucire metalică, însă atât de ascunsă, încât abia o vedeai, camuflată de ceea ce părea să fie…o liană. M-am dus spre el, ghidat de auzirea tot mai clară a respiraţiei sale sacadate.
Când am ajuns lângă el, am văzut în ochii lui cum implora cruţare. Privirea sa era aceeaşi cu a unei căprioare pe moarte, sticloasă şi caldă, cerând îndurare şi clemenţă cu nişte ochi sfredelitori şi curioşi, dar care păreau un izvor de blândeţe şi dragoste. N-am putut să mă uit în ochii lui, căci atenţia îmi fu distrasă, în repetate rânduri, de mâinile sale. Cătuşele ruginiseră, ca mărturie a timpului petrecut încleştate în mâinile bătrânului, dar şi-aşa ruginite cum erau, tot se mai întrezărea câte-o pată de metal alb, neoxidat. Şi, ca şi cum asta n-ar fi fost de-ajuns, cătuşele-i erau acoperite de liane care, dacă mai creşteau, ar fi părut nişte mangrove ce vampirizau o ruină. O singură mână o ţinea strânsă, ca şi cum ar fi vrut să ascundă ceva.
De cine? În pustiul ăla, nici el nu ştia prea bine. Pentru că, trebuie să-ţi spun că insula asta e aidoma Lunii : are o parte cunoscută, locuită, şi o parte ştiută, unde nu se avântă nimeni. Eu pe partea aia ştiută umblu, şi aşa se face că l-am găsit zăcând acolo. Pură întâmplare.
După vreo două ore de muncă, am reuşit să-l dezleg, fără să-l rănesc, pentru că era nu doar încătuşat, ci şi legat fedeleş. Funia era într-o stare incredibilă, dacă părul şi barba lui nu ar fi crescut haotic, împletindu-se cu frânghia într-o încâlceală greu de descris. Într-un final, când am reuşit să-l dezleg, constat că ne împrietenisem bine de tot. Sau, mă rog, el cu mine. Mie îmi era doar extrem de milă. Atât. Aşa că mi-am continuat opera de caritate şi l-am luat la mine. Putea fi cel mai mare tâlhar al omenirii, cea mai mare jigodie, nu îmi păsa, pentru mine rămânea un nenorocit cu care viaţa jucase murdar. Oricum, n-aveam ce pierde. Viaţa? Ha! Oricum nu dă nimeni pe ea doi bani, deci ce? L-am luat, l-am pus la murat în cadă, l-am tuns, iar apoi, când semăna
într-un final a om, i-am tratat rănile ce i le lăsaseră ca amintire catuşele, cu un unguent a cărui reţetă era mai veche până şi ca el.
Metalul pătrunsese dincolo de piele şi începuse a-i roade carnea, aidoma unui vierme nesătul, ce vrea să devoreze întreaga lume, ca pe un măr copt şi dulce. În două zile l-am vindecat, rămânând în urmă doar două cicatrici circulare.
Da, l-am ţinut destul de mult la mine, cam toată iarna. Ştiu, voi n-aţi fi zăbovit nici măcar două minute asupra unui bătrân bastard al destinului. Dar mai ştiu şi că eu nu-s ca voi, deci… Mda, am stat cu el la poveşti câteva luni, vreme în care eram mai mereu luaţi. Că nu e la fel când eşti treaz. Aşa că, mai mereu eram cu sticluţa de tărie în buzunar..
Da’ chiar, voi n-aţi observat ce tip de treabă devenisem în vremea aia? Nu? Mă gândeam eu…momâilor! Dar hai să vă spun, că am pe urmă timp să vă judec…berechet! Aşa că, bucuraţi-vă cât mai aveţi motiv!
Omu’ avea o sticluţă de metal la el, goală ce-i drept, de felul căreia nu aveau decât militarii în război şi marinarii. Deci, erau multe ce-şi aşteptau răbdătoare rândul la ieşit din temniţa trecutului.
Mi-a povestit cu un calm siderant cum îşi ucisese vreo doi superiori, din raţiuni pur ideologice. Oi fi eu senil, dar nu mă văd omorând pentru că nu-mi aprobă ăia ideile. Nici măcar în cele mai proaste zile.
-Tinere, un om fără idei e un om mort. Da’ nu idei băgate în cap de alţii cu pâlnia, că atunci eşti bou, larvă, ce dracu vrei tu, dar om nu te mai poţi numi. Tre’ să ai ideile TALE, care să-ţi servească de rădăcini când eşti hoinar şi de combustibil motivaţional când simţi că cedezi. Dar fi atent, că dacă ai ideile tale, asta nu înseamnă că tocmai ce ai dat naştere unei ideologii. Nu, ideologia e instanţa supremă a ideii, momentul ăla de geniu când oamenii sunt dispuşi să moară pentru materializarea ideilor tale. AIA e o ideologie, dar dobitocii ăştia nu mai fac distincţia nici între stânga şi dreapta, dă-i dracu de lepre! Mi-e scârbă de fandosiţii ăştia, cărora dacă le tragi una zdravănă-n meclă, le-ai distrus juma’ de viaţă!
D-aia am dezertat eu din armată : nu mai suportam să stau lângă nişte cretini în prima linie, care cică „mureau pentru ţară”, ca şi cum asta era ceva de onoare, iar viermii ce ne erau superiori îşi aranjau neamul de lepre pe viaţă. Eu eram gata să mor pentru acele idei de la care plecase, în fapt, toată piesa aia prost regizată pe nume „război”. Până când m-am trezit într+o dimineaţă că pot să veghez la realizarea acelei ideologii în carne şi oase. Aşa că am acţionat în consecinţă : am dezertat. Toată legenda cu militarul plin de demnitate, care îşi poartă în raniţă bastonul de mareşal am fumat-o zece ani ca pe-o ţigară proastă. Când a fost vorba să mă „avanseze”, m-am cam tirat. N-aveam chef să devin încă un vierme burtos şi lache. Am pelcat şi-am fost tocmai la 4 ani, în Argentina, paradisul fugarilor de-atunci. Mă trădase o târfă se pare. „Din dragoste” o făcuse. Să nu ai încredere în bani şi-n
femei : sunt doar nişte târfe migratoare. Şi „viaţa” asta pe care se zice că tre’ s-o iubeşti, tot o târfă e, că doar e de gen feminin.
La beci am ruginit mental 20 de săptămâni. N-am avut eu chef de stat mai mult. Am fugit cu cătuşele la mâini, chiar în timpul unei verificări. Un tovarăş a tras cu un revolver micuţ, pe care mi l-a lăsat apoi în gheată, ca amintire, încărcat cu un singur cartuş, un singur fier. Am ajuns pe insulă după ce am naufragiat cu vasul cu care plecasem spre ruşi. Am plutit în derivă o săptămână, vreme în care am supravieţuit doar cu frunzele de coca purtate la gât şi cu tăria de la închisoare. Aici, un pescar care era de vârsta ta m-a ajutat până a murit. Şi ştii care e ironia? Că la trei zile după ce a mierlit omu’ meu, ai apărut tu. Am deja 70 de ani, cât mai am de trăit, te ajut pe tine. Dacă mă laşi. O să îţi las ţie cartea cu Ideologia, revolverul cu acel fier, sticla şi diamantele, tu dă-mi doar speranţa că eu şi visele mele vom trăi prin tine.
Vorbea cu atâta nonşalanţă, încât eu am rămas pierdut, consternat în faţa acelui munte de tenacitate şi geniu răzvrătit. Nu mai eram nic eu acelaşi, brusc devenisem mai mizantrop decât fusesem de-o viaţă. Era un sentiment ciudat, al neputinţei şi-al amorului nebun ce mă învăluia la gândul că pot şi voi schimba lumea asta.
Numai ochii ce fulgerau şi pumnii încleştaţi îl trădau că i-ar fi omorât pe toţi ca pe generalii ăia doi. Şi, într-o dimineaţă roşie de martie, am găsit un răvaş pe masă- „Puştiule, eu unul mi-am cam făcut norma. Ţi-am lăsat tot, iar dorinţa mea e să-ţi păzeşti zdravăn visele. Ca pe cel mai de preţ lucru din lume. Cât despre oameni, dă-i dracu’, o să rămână veşnic nişte momâi slugarnice şi leproase. Lasă-i să se căsăpească până mor toţi. Oricum sunt nişte nimicuri.
Semnat, Jerôme.”
L-am găsit ascuns după cedrul din curte, cu un bisturiu în mână. Îşi tăiase arterele la gât perfect, de parcă le-ar fi desenat pe-o hârtie. A fost singurul moment când am plâns. I-am promis că atunci când nu voi mai avea de ce să lupt, când o să simt că totul se va fi sfârşit, voi folosi acel ultim plumb. Drace, e mai vechi ca mine. Bisturiul însângerat îl păstrez o veşnicie, nu mai mult.
Hai, pleacă, ţi-am zis tot. Ce te uiţi ca un idiot? Avea dreptate : viermi, lepre şi rozătoare, altceva n-aţi fost şi nu veţi fi niciodată.
Punct. Şi da, mâine mă sinucid. Mi-a venit şi mie vremea, ce dracu’! Pa!