When not all vampires fear the light

Scrolling down the Internet these days I’ve seen a question on a page saying If you could go back to your past and unmeet someone, who would it be? and it really got me thinking. If I could unmeet people from my life, those would be a friend and two of the men I’ve loved so far. Three different persons, but with a really important shared trait: they’re all takers.

My friend was a simple girl, wanting to have a successful life and turn into a better woman. And I tried to give her some help with it, as she asked me to. I started to share with her books, film recommendations, to try and have debates on topics that mattered to her, to help her gain clarity. And, still, she kept on doing the same mistakes and complaining about the same things year after year.

Everything till one day, when I got to understand that it was never about me not being a good enough friend to her, but about her unspoken need to be constantly in the spotlight. She wanted attention, wanted to make everything about her, and she discovered that the easiest way of getting it without having to give something in return is to be the victim of the story. But only the fact that she wasn’t willing to admit, once I got tired enough to try and fail to be helpful, that she wanted to vent and have my attention, not help, made me leave the friendship behind.

Talking about the men, there are much shorter stories to be told. One was a nice guy, you know the type, who wouldn’t take a no for an answer, no matter how often it was told. Because, obviously, he was such a nice guy that managed to always make feel guilty about saying no. The other one seemed to be the perfect man, but loving him proved to be one of the most toxic experiences I’ve got so far.

What’s the common point? They wanted to have it all. Attention, resources, affection, everything I got, and was good. But when it came to giving back? Less is more seemed to be the golden rule. They were not able to fully understand that not everything has to be around them. That one could have joys, sorrows, worries, anxieties…that has nothing to do with them. Nope, those were quickly dismissed, as the main subject was put on hold. And the main subject was also something about them.

It hurt at first, admitting to myself that I cared so much about people who’ve got such a bad influence on me. It still leaves a bitter smile on my face, but I still have a reason to smile: because of them, I’ve gained a better understanding of this kind of person.

I know it is not something they’re fully aware of. It is a painful subject to be addressed, the source of this type of behavior. I also know it is not about me, either. I did what I was able to do, with the knowledge I had at those points in my life. Truth is it wasn’t more than a sad encounter in any of the cases.

And this is how it usually happens: the giver meets the taker. It is the toxic half of the duo that one’s looking for without even knowing. And, as draining and as painful as it could be for the giver, they will meet until they learn their lesson. About how to establish and respect boundaries. There’s nothing more important when it comes to human interactions than this one aspect.

I know the narrative where saying no is making you a selfish, evil person, but it’s wrong. It is wrong and harmful. A taker wants to fill up an inner void, but they never think about how constantly taking without putting something else in place affects the giver. That they are recreating the same void they try so hard to avoid but in someone else’s life.

They don’t think about it and will make a whole tragedy if you tell them. Because, in this story, there has to be only one receiver, and it has to be them, always them. They are, always, the helpless ones, the ones that require to be taken care of. It doesn’t matter how they do it. It can be by never listening to you when you’ve got something to tell them that means a lot to you, but doesn’t affect them. It can show up like never really feeling happy for your accomplishments. It can be an attempt to convince you that your feelings are not valid. It can take a lot of forms, much more than you could possibly imagine, but in the end, it is about the same thing: about being out of the spotlight.

I remember reading some of Eric Berne’s books, and seeing something that stuck with me to this day: for children, receiving negative attention is preferable instead of being ignored. At first, I looked at the sentence a bit surprised, then read again. Now I am just as surprised as I was when I first met the idea, but because it amazes me how many adults act just the same. The father of transactional analysis was jus saying that children associate being ignored with being abandoned, which could, in older times, bring them in dangerous situations. Therefore, they did what they could to receive attention from the grown-ups. Whatever paying attention to them meant to the adults. It could’ve been as reproaches, blame, didn’t matter that much as long as it was attention, it was about them. For some people, doing something bad and being punished was, sadly, the only form of parental attention they’ve ever received, because why bother when everything works well?

This means that the people that received more attention when they misbehaved, even if it was negative, taking the shape of slurs or quarrels, become grown-ups acting the same due to their wounds. They prefer to start an argument with you, rather than not talking at all. Why? Because that’s how they were taught it works. And any lesson about emotions that we’ve learned as children will be painfully difficult to be unlearned as adults.

But, and this is a huge one. It is not your job to heal them, it’s theirs. You can only support them and be there for them. Of course, they will not do it, because it is painful, uncomfortable, and a losing move for them. If they heal, they will have to reciprocate, to give in return exactly what they pretend to receive. And that means a whole other journey of learning how to open up and give. To actually give to other people meaningful parts of who you are.

Your job, however, is to take good care of yourself. To understand that being picky with who you’re giving access to your resources won’t make you a bad person. Will only help you preserve those resources and your sanity for people that deserve having access to them, to people that will give you other things in return. Your job is to look in the mirror, see what you’re truly being made of, and not letting anyone else suck the spirit out of you, no matter how helpless they seem to be.

Because being selfish, being self-absorbed, is not the same as being a person that is going through dark times. There is a difference, and that difference, the moment when you can accurately spot it, is the game-changing point. And the sooner you’ll find it, the better your life will be. Vampires will always be around, ready to take every good thing you could give, while they’re ready to put your dark side in the spotlight and demonize you, but they don’t fear sunlight anymore. They fear boundaries, so state yours clearly, and make sure everyone, including yourself, is respecting them. What you have to offer is good, important, and necessary to many, so choose those that really deserve it.

”Ai grija de tine!”


E o formulare pe care o auzim pe toate drumurile, marcand, de obicei, un final al discutiei cu o persoana de care ne pasa. La cat de intens e folosita, ai putea chiar crede ca, in societatea noastra contemporana, grija e o valoare fundamentala. Ceea ce este si nu este real.

Este o afirmatie reala, si grija chiar este o valoare fundamentala, atunci cand vorbim despre grija fata de exteriorul imediat apropiat, de oamenii dragi. Este o afirmatie falsa, atunci cand raportarea se face la grija fata de propria persoana, acolo unde exista in mod evident lacune serioase. Asta se poate intampla si pentru ca nimeni, sau aproape nimeni, nu pare sa stie cum anume se traduce, in comportamente si actiuni concrete, a avea grija de tine. E ca si cum asteptam, cuminti, sa vina cineva si sa ne arate: ”Uite, ba, neispravitilor, asa se face!”. Sa ne dea reteta magica si noi sa trecem la treaba. Adaug aici si vechea, foarte vechea prejudecata ce facea din grija fata de propria persoana o forma indezirabila de egoism, si iata-ne ajunsi…unde-am ajuns.

Adica in pragul colapsului mental, in diferite grade si forme de manifestare, cei mai multi dintre noi, dar…suntem acolo. Si asta e, sau ar trebui sa fie, alarmant. Mai ales cand grija asta de sine, sau mai bine spus, reteta ei e, de fapt, ataaat de simpla. Si incepe, ca orice reteta buna, cu intelegerea.

Avem de inteles, inainte de orice, cateva treburi elementare. Si prin intelegere, ma refer si la acceptarea lor ca fapte, nu doar la aprobarea pasiva a existentei lor. Primul ar fi ca viata nu-i neaparat roz. Sau doar roz. Ca nu suntem toooot timpul bine dispusi, energici, productivi, cu chef de viata. Avem si zile cand nu vrem nimic de la nimeni, decat sa fim lasati in pace, sa nu facem nimic, sa ne izolam. Si e in regula ca ele exista, fiindca aduc un strop de echilibru. Unde s-ar ajunge daca am fi niste oameni pusi pe treaba tot timpul?

Al doilea, ar fi ca grija de sine e semn al respectului de sine, nu al egoismului. E in regula sa vrei sa ajuti, sa aduci ceva bun comunitatii, dar pentru asta trebuie sa fii in stare buna tu intai. Si asta inseamna ca nu exista nimeni care sa te invete cum sa ai grija de tine, e ceva ce descoperi personal, prin incercari multiple. Aparent, bunicii nostri stiau asta mai bine decat noi. O parte din segmentul asta al igienei mentale denumit grija de sine e constituit, zic eu, din mici placeri. Din tabieturi formate si respectate. Aici pot spune cu sinceritate ca imi respect bunica- are 84 de ani, o poveste de viata impresionanta, ca mai toti bunicii nostri, si, cu toate astea, are inca tabieturile sale de care nu se lipseste. Fie ca vorbim despre somn dupa-amiaza, citit, sau plimbari pe jos, inca le mai respecta, in masura in care fizicul o ajuta. Cred ca e cazul ca si noi sa adoptam genul asta de atitudine atunci cand vine vorba despre relatia cu noi insine.

Pentru ca grija de sine nu inseamna neaparat ca te duci la spa, la salon si la shopping. Evident, poate insemna si asta, si nu-i rau deloc, dar grija de sine, in esenta ei, se ocupa cu tot ce poate sa aduca o stare de bine si de liniste. Poate fi ziua in care te-ai uitat pentru a zecea oara la un film (si, evident, ai plans iar), sau o seara in care te pui sa dormi devreme, la fel cum poate fi ceaiul preferat baut din cea mai frumoasa cana, cu albumul tau de suflet ca fundal sonor, cartea aia pe care tot ziceai c-o citesti si fotoliul comod sau patul. Poate fi ziua din saptamana pe care ai desemnat-o ca fiind ziua ta, si-n care te ocupi linistit de toate chestiile pe care in mod normal esti prea aglomerat sa le faci- poate desenezi, poate iesi in parc sa te plimbi, poate gatesti cu prietenii sau, pur si simplu, dormi si nu faci nimic. Sau poate iti iei rucsacul si pleci o zi, doua, pe undeva. La fel de bine cum poate sa fie momentul tau cu tine de fiecare zi, si ziua aia pe care iti place sa ti-o aloci in intregime.

Toate astea sunt forme de grija fata de propria persoana, si, poate, cele mai eficiente moduri de a te dezvolta in mod real ca om. O sa sune nelalocul lui, dar pana si plansul poate fi o forma de grija fata de propria persoana, in conditiile in care ramane, din experientele mele, cea mai eficienta metoda de eliminare a surplusului emotional existenta pana in prezent. Deci e in regula, si chiar indicat, sa plangi atunci cand simti nevoia, cat timp o simti.

Grija fata de propria persoana mai implica, insa, si oameni. Si renuntare. Renuntare la acei oameni a caror prezenta in preajma noastra aduce ingrijorari, tristete, devalorizare in proprii ochi. Sau, pur si simplu, la acei oameni cu care pastram o relatie buna doar din inertie, fiindca “nu se face” sa nu mai vorbim cu ei. Cu care nu mai simtim ca am avea ceva comun. A caror prezenta in vietile noastre nu mai e aducatoare de bucurie, de calm, de bine. Sau, in cazurile extreme, dar tot mai dese, care s-au dovedit a fi toxici. Fiindca oricat de cinic suna, si legaturile umane au date de expirare. Nescrise, e adevarat, dar ele exista, si atunci cand sunt atinse, cea mai mare dovada de intelepciune, dar si de grija si respect fata de cine suntem, este sa renuntam la ele.

Iar al treilea lucru ce trebuie amintit acum si inteles, e ca exista atatea retete ale grijii fata de propria persoana, cati oameni pe lume. Ca nu exista forme superioare si inferioare ale grijii de sine. Exista, in schimb, forme reale, autentice, si surogate. Ca, uneori, diferenta intre autentic si surogat e facuta de cantitate, de grad, nu de comportament in sine. Iar atunci trebuie cautata, ca intotdeauna, cauza generatoare de dezechilibru. Pentru ca sigur exista si la fel de sigur e bine pitita pe undeva.

Singurul lucru ce ramane de spus e ca primul pas spre o lume, o societate mai buna, e un numar mai mare de oameni ce se ingrijesc sa le fie bine- fizic si psihic. O societate in care indivizii inteleg ca timpul in care nu fac nimic productiv, sau in care nu dau la fel de mult randament, e la fel de important in echilibrul macro al propriilor sisteme existentiale ca cel in care functioneaza la capacitate maxima. Ca diferenta intre un om cu tabieturi si unul care alearga de zor sa ii ajute pe toti poate ca nu se vede acum, dar se va vedea, cu siguranta, peste zece ani. Si ca trebuie sa ne preocupe binele nostru de azi in egala masura in care ne preocupa contributia la binele celor ce vor veni dupa noi. Altfel e doar o minciuna, una in spatele careia vom sti mereu ca se ascunde adevarul unei propozitii scurte: nu e, de fapt, bine pentru nimeni. Asa ca hai sa avem, fiecare, grija de noi insine, o grija reala de noi insine si, poate, atunci vom fi indreptatiti sa speram ca o sa fie bine pentru toti.

Bypass cu miros de izma


  Am palmele ude si reci. Iar. Nu stiu cand a inceput sa fie asa, cu atat mai putin de ce. La inceput, mi-am zis ca-s sarit, dar nu..de fapt, eu am ramas singurul normal. Ma dedublez constant, e parte a rutinei cotidiene. Nu te teme si nu-ti fa procese de constiinta, aievea, nu esti tu cauza. Tu esti, cel mult, parte din efect.

Restul…restul sunt soapte afumate de alcov. Eu sunt Eric, de ma mai tii tu minte.

 Statea in fata mea ca un stalp, asa cum nu-l cunoscusem niciodata. Eric pe care mi-l aminteam eu, eu care ma simt acum atat de batrana cand il revad, era..altfel. Era viu, jovial, vesnic un zambet si un adevarat cuceritor. Azi e tot in fata mea, dar nu ca atunci, cand noi, Eric si Vera eram, parca, fetele unei monezi, nu. Nu ma mai priveste ca pe o gluma din eter, nu mai rade de mine, nu il mai smulg din relatia-i aparte avuta cu fereastra.

Acum nu ma mai misca la el nimic. E ars de soare, ridat si trist. I-a palit zambetul pe care i-l invatasem pe de rost si, in general, a disparut cu totul. Acum are probleme cu el insusi. Se dedubleaza constant, e un scut, o tehnica nitel cam dubioasa de supravietuire, tre’ s-o admit.      

 Ne-am revazut, intamplator, pe strada. Noroc chior, s-a intamplat sa ma recunoasca pe strada din atata lume, intr-o seara cetoasa.

-Vera? Tu esti?

M-am intors instantaneu, recunoscand parca dintr-o mie acea voce ragusita de la mult prea multe tigari innodate la miezul noptii, in timp ce rumega cine stie ce teorie abstractionist-fantasmagorica, privind in contemplare cand tavanul, cand usa, cand geamul, cand negrul paclos din camera.

  Poate ca, asa cum imi spuse acum, mi-au sticlit ochii cand i-am auzit glasul in spatele meu. Poate ca, pe undeva, am sperat sa recuperez macar unu la suta din feeria lui “Altadata”, mai stii? Chiar daca nu mai sunt aceeasi, sau poate ca tocmai de-aia, iti spun tare si raspicat, ca nu trebuie sa iei oamenii pe seama. Niciodata! Pe nimeni! Iar pe tine, cu atat mai putin. Indiferent de circumstante.

-Stii, nu mai sunt Vera. Ma vezi, am mai crescut. Acum fac si eu filosofie, ca tine in zilele geroase cand ne incuiam in mansarda ostentativ, complex, inimitabil.

-Observ. Si, crede-ma, nu stiu daca e bine c-ai devenit..alta.

  Ma privea, dar nu ma vedea. Nici pe ei, pe oamenii de la ferestre si care tot treceau prin scara unde intraseram sa mai vorbim. Altadata, ar fi vazut si retinut tot- fiecare rictus, fiecare expresie, fiecare detaliu.

-Sa-ti spun ca ai fost de ajutor cand ai plecat?

-Cum? ma intreba el brusc, cu pupilele dilatate si un tremur bizar in glas. Acum semana cu o parodie kitschoasa a lui, dar incepeam, cat de cat, sa-l recunosc.

-Pai, n-as fi plecat. N-as fi parasit rue d’Allemagne, n-as fi trait cu samanii, si cu siguranta nu deveneam chirurg. Si cu atat mai putin psihiatru. Deci, multumesc.

-Psihiatru? Chirurg? Tu? Singura parte pe care o cred e aia cu samanii, stiu cat iti placeau primitivii.

-Inca-mi mai plac, acum mai mult decat atunci, fiindca-i inteleg si ii cunosc mai bine. Am avut noroc.

-Dar chirurgii sunt..


-Cei mai sinistri oameni. Criminalii in serie dirijati de societate sa faca bine. Stiu, nu puteam nici macar sa vad un om in cosciug, dar sa am de-a face cu moartea asa, sa fie mereu langa mine, “partenerul meu de afaceri”, cum imi place sa-i spun la un pahar de gin. Da, dar vezi tu, vremea trece, oamenii se schimba, iar fericirea nu dureaza mai mult decat o face un balon de sapun. Si, pana la urma, nici tu nu te dedublai cand nu te-am mai gasit.

-Sincer? E ceva relativ recent. Nu stiu daca esti in masura sa ma judeci. Uite.

  Se opri, isi scoase manusile din piele neagra pe care le purta, si scoase din buzunar  ceva ce semana cu o tabachera, din argint, ornamentat discret. Nu era, era o oglinda. M-am uitat atent la mine, prima oara dupa multa vreme. Parul meu era acum mult mai scurt, saten inchis, ca pamantul pe care dormisem atata vreme, afland cum ariciul a tesut pamantul si ce se poate face cu izma de pe santurile noastre natale, de pe fiecare maidan.

-Iti place de tine?

 N-am zis nimic, ma pusese in incurcatura dupa multa vreme si pe mine cineva. Zambea si-mi intinse cu un gest larg o fotografie veche. Era rupta la colturi, decolorata, dar o recunosteam. Era facuta de batranul nostru amic de pe alee. Era expresia materiala a intalnirii clandestine dintre trecut, inocenta si fericire. Ma uit la el, la mine, la poza.

Nici nu-mi vine sa cred ca aia eram noi. Ca a fost un timp cand eu radeam cu-o gura pana la urechi, purtam jeansi rupti si tricouri cu mesaje anarhiste. Si, cumva, doare.

  Dar nu doar c-a fost candva o asa perioada, cat doare ca..am sters-o din mine. Definitiv si cu totul. Azi port tocuri, haine “cu schepsis”, de birou, cu pretentii, haine de om mare.

-Da, o recunosti. Si te intrebi ce s-a intamplat cu acei Eric si Vera. Stiu eu. Au murit. Eu am plecat, tu m-ai ars pe rug si-am murit. Si-apoi, apoi ai plecat si tu.

  L-am luat de mana si l-am scos in graba din casa scarii de bloc unde statusem pe scari atata timp. Se uita ciudat la mine, dar s-a lasat, o data in plus, pe mana mea. Am luat-o la fuga pe tocurile mele de 15, in gang. Gangul pe care-l treceam in fiecare zi, cu lumina lui ciudata si localurile micute, in contrast cu arcada-i larga si caldaramul de piatra cubica. Era pustiu. Pustiu gangul, pustie strada, parca tot orasul murise ca sa le faca loc lor, originarilor.

-Vrei sa-ti spun ceva? Dupa plecarea ta, am gasit o tigara. Am fumat-o, am ars scrisoarea si, de fapt, am ars tot- mansarda, blocul, copacul cel batran. Nu m-a oprit nimeni, asa ca am privit totul, tot spectacolul de la inceput pana la final. De asta ce mai zici?

  S-a asezat pe caldaramul jilav si s-a uitat la mine. Nu putea sa ma creada, parea ca traieste un cosmar, sau un hibrid bizar intre cosmar, halucinatie si o idila mutilata, in parte vie si pasionala, in parte moarta si-ngropata.

-Da. Nu mai aveau rost fara tine. Batranii plecasera si ei. Unde stai tu acum, a fost copacul ala mare, care strajuia aleea si pe care-mi placea atat de mult sa-l imbratisez. Dar nu regret, nici povestea “noastra”, nici distrugerea postuma. Mai bine hai cu mine. Mai e doar un pic.

  L-am dus spre hotelul numit chiar asa, Rue d’Allemagne. Era, inca, nauc, sub cine stie ce vraja. A fost, insa, cooperant. Am mers la subsolul hotelului, unde aranjasem o versiune mai intunecata si indraznesc sa spun, chiar mai rece, mai ostila a mansardei. Doar asa au avut cum sa construiasca noul oras, pe sacrificiul celui vechi si cu voia unei zeite derutate.


   Reeditam trecutul cu fiecare haina ce cadea in uitare, cu fiecare sunet scos, primele sunete sincere, cu adevarat sincere din toata seara aia magico-ciudata.

Mie, mi-a placut. Uitasem cum e sa ii zgarii spatele, sa-l musc de gat si sa urlu de placere fara pic de pudism sau cenzura. El parea ca se naste iar din lut, faina si praf de stele. Un animal eliberat de restrictiile unei societati perfide, care-l tinea de ani de zile la dieta, pe antidepresive, tranchilizante si minciuni.

Da, reeditam trecutul. Pacatuiam iar, intr-un mod flagrant, nepermis. Tribul meu din Australia, caci pe-acolo am seninat incercand sa uit de el, m-ar fi linsat fara dileme. Pacatul originar, mi-a spus batranul saman, trebuie ocolit cu fiecare ocazie si cu orice sacrificii ar presupune asta. O data repetat, esti terminat tu, ca esenta. Mor, te evapori, nu mai e loc de intors.

-Nu credeam ca, desi te-am uitat, iti mai stiu trupul pe de rost. Sincer.

-Eu eram convins. N-avea cum sa fie altfel. Ritmul meu e parte din muzica ta, dar esti egoista si-l renegi, crezand ca e mai bine asa. Ei bine, nu e. Stii cum ma simt? De parca m-ai supus unui bypass.

-Da, sigur. Unul cu miros de izma, sau ce?

-Nu. Unul cu miros de tu. Parca-ti duceam dorul asa, cumva.

     Si dadu sa-si striveasca buzele de-ale mele, dar nu. Am plecat. De data asta eu, Vera. De data asta definitiv. Pentru ca, desi i-am lasat un ravas si-o ramurica de izma, nu puteam ramane. Desi am lacrimat un pic. Desi mi-ar fi placut sa raman. Dar nu.

  Ravasul e o sarada, ca stiu prea bine ca dedublarea a fost o problema temporara. Cand il va descifra, ne vom revedea. Zice asa:

De unde stii ca nu sunt o carte veche, ramasa

intr-un anticariat pustiit? Arde intreaga lume la festivalul ciresilor pentru un calator sub umbrela si-un cocor cu pene albastre.

 Poate, candva…Ramane de ghicit in praful de stele picurat in desert, la intamplare, stii.. La intamplare, asa cum ai arunca cu praf de aur intr-o papusa. N-ai de unde sti ce iese pana nu e terminata.