#singular

oglinda din baie îmi spune că sunt frumoasă
acum. armistițiu accidental,
ani
de război mut la care s-a uitat
de pe o margine închipuită, atentă
să nu-i scape nimic.

ochii mei se ridică spre cer.
caută
timpul în care s-au rătăcit
de ei înșiși, privind
prea mult în exteriorul
străin și aspru. azi
văd lumea dinăuntru și oglindirea-i în afară,
suprapuneri imperfecte ale lumii lor
cu toate celelalte lumi cu care iau contact,
aborigeni într-un simulacru barbar

plăcerea, dreptul meu din naștere,
interzis prin convenții, descoperit pe furiș,
vanitatea,
păcatul pe care mi-l accept,
prințesă mulțumită de ea însăși, care iartă
azi mărunțișuri pentru care ar fi pierdut
nopți și zile în rând strălucitor.
dulceața atingerii se gustă fără vinovății sterpe,
aristocrata
s-a-ntors la ea însăși înainte
să-i poți citi pe chip ezitarea

mâinile,
partea din corp cea mai dragă, mereu
gata să dea, să primească, s-atingă, s-ofere
ajutor, hrană, atenție, plăcere,
gardieni
mereu fideli, mereu tăcuți, mereu lacomi ai tuturor
simțurilor, texturilor
cunoscute și necunoscute,
familiare și neexplorate încă

singură. drum întreg spre altceva,
atributul
de care am obosit să fug într-un maraton
fără de început și fără capăt,
azi o stare.
singură. eu cu mine. fără intervenții din afară,
necerute. liniște și abandon în propria viață

întregul bate partea. războiul
dinăuntru s-a încheiat
cu imaginea perfecțiunii. undeva
între albastrul cerului și verdele ierbii,
amândouă egal inumane,
vezi drumul. drumul tău.
drumul pe care l-ai uitat.
te-ntorci
fără s-o iei de la zero, doar
de la alt capăt, un capăt neștiut al potecii.
mergi
mai atent când nu te sperii
de ce vine dinăuntru spre tine, noaptea
și spaima nu-ți mai sună în urechi a apocalipsă,
liniștea-i căldură, nu jale,
și tu ridicând ochii spre același cer
cu trecutul, o întâmplare

#comunicare

dacă îți cer o țigară întreabă-mă
ce se întâmplă cu mine,
autodistrugerea
carapace comodă în care mă retrag
când nu mai văd decât norii
deasupra propriului apus

dacă îți spun că am încredere
în tine cât să fiu eu însămi
întreabă-mă sub câte straturi,
câte versiuni contextual acceptabile
m-am ascuns. întreabă-te
ce din tine mă atrage, mă cheamă
către sinceritate

dacă îți spun că mă doare înțelege
că durerea e mult mai veche, eu doar
am adunat în răstimp curajul
rostirii,
vorbele plutesc, parte din atmosferă
înainte să se dezintegreze

și când nu o să-ți mai spun nimic să știi
că asta e pentru că nu pot
să-ți spun tot ce aș vrea să știi.
ruptura începe mereu
cu niște cuvinte.
tăcerea
doare cel mai tare dimineața devreme

#momente

câteodată, acasă e liniștea
care te lasă să fii cum ești.
de cele mai multe ori însă, acasă e
locul unde urechile aud sunete
uneori inexistente, mesaje
subtile din alte lumi, ochii
trag mereu priviri furișe,
așteptând, alături de mâinile încleștate
să se întâmple ceva. orice. așteaptă cuminți
neprevăzutul. răbufnirea.

câteodată, în mine se naște un gol.
gol de dor.
de cele mai multe ori, însă, doar doare.
golul din mine e fundătura
ce nu-mi dă răgaz sau scăpare,
deși încă îmi spun că n-ar mai fi
gol lăsat de-un trecător oarecare.

câteodată îmi aduc aminte de ei.
de toți bărbații vieții mele
și zâmbesc cu duioșie amăruie
peste umăr.
de cele mai multe ori, însă…regret.
regret că au vrut să mă facă
dintr-o femeie, o statuie.

câteodată, gândul meu merge
agale pe drumul lui Ce-ar fi putut fi.
de cele mai multe ori, însă, se-nvârte în cerc,
și derulează aceleași câteva secvențe
masochismul nu e doar al cărnii.

câteodată, mi-e dor ca unghiile mele
să lase urme pe spatele cuiva și să-i placă. să
mă strângă de gât înapoi, să
mă domine cât timp valul mă duce
acolo unde e nevoie de mine să fiu.
de cele mai multe ori, însă, știu
că sexul n-o să cumpere uitarea
pentru mine. va cumpăra în schimb
nemurirea. pentru el.
bărbații despre care scriu nu mor.
își iau
drumul stângaci spre altceva,
spre o altă dată.

câteodată, în timp ce adorm vreau
să mă simt dominată.
dominată de un alt om,
de un om în carne, oase și instincte neîmblânzite.
de cele mai multe ori, însă, închid ochii
știind că e doar un moment pasager,
volatil, nor pe cer.
și adorm. și, temporar, mor.
îmi văd speranța fugărind nostalgii pe tavan.
azi a fost altă zi în care
n-am putut pune emoțiile mele-n palme nimănui
am căutat iar sclipiri în ochii străinului
doar ca să mă pierd în notele parfumului
de noapte de vară cu fân și stele pe cer.
e-un alt an, un alt iulie, iar eu nu mai sper.