#poveste

am fost odată ca niciodată…

a fost cândva un timp

când m-am sfâșiat în mai multe

părți relativ simetrice,

dar astea n-ar trebui să se spună

la început de poveste, nu, asta nu.

am fost odată ca niciodată,

atât de demult de parcă nici n-am fost

și atât de recent de parc-aș fi, încă,

Lucy.

și știi, chiar îmi plăcea

de cea care-ajunsesem. de

cea care se privea-n oglindă și

te auzea ca prin ceață vorbindu-i;

de cea care-ți lăsa apusuri

ca-ntr-un ritual șamanic,

de Lucy care se uita peste blocurile

ce-i stăteau zid la ferestre,

care ofta așteptând să răspunzi,

care nu voia decât să-ți pese.

doar că  vremea s-a scurs, iar

azi Lucy a ajuns o umbră din trecutul ce se țese.

azi Lucy nu mai e,

s-a dizolvat în timp

cum se dizolvă sodiul în clor

și sentimentele-n uitare;

s-a rătăcit într-un hățiș

de ”ce-ar fost de-o iubeai și tu?”,

de atacuri de panică nemărturisite,

de tot ce ai binevoit în timp să-i lași

a fost o poveste frumoasă,

cu mama zmeilor și balaurul cu 7 capete

în roluri de Romeo și Julieta,

cu o ea și-un el la fel de instabili,

și totuși diferiți fundamental, ajungând la

a deveni opuși clar li diametral-

o ruptură la fel de naturală ca ploaia.

dacă ai ști că apusul a rămas

mătrăguna de fiecare zi, ”al vostru,”

că ea a luat noaptea cu singurătatea

aspră și grea ce-nlocuiește acum

atacurile de panică luate drept artificii,

că deși povestea s-a scris și ușa s-a-nchis,

încă are nopți când așteaptă să deschizi

tu ușa și Cutia Pandorei,

să-i spui ceva, deși…

știe că n-ar mai crede o iotă,

că ți-ar arunca-n ochi

o fericire simulată perfect

și dozată fix să te pună pe gânduri,

să crezi c-a trecut peste. că-i e bine,

deși fericirea aia e-nchiriată.

să se răzbune și să-ți urle mut în față:

”uite-mă, sunt bine, ce mai vrei?”

dar până atunci

Lucy stă cuminte-n viața ei,

a celei ce-ncearcă s-o ascundă cumva,

în vreun cufăr, undeva, măcar

pân-apucă să-și lingă în voie

rănile pe care cineva, cândva, nici n-a știut că i le face.

și stă fără regrete, că mama zmeilor

încă n-a murit, era nevoie

de ea să reziste-n poveste, măcar

cât să compenseze sufletul care nu mai este;

tu ai fost pe ceru-i fără nori

un fulger ce-a făcut cât o mie de sori,

un fugar a cărui lipsă o făcea să ofteze-n zori,

un capitol care nu știai c-o s-o dori,

nici că durerea-i nu va mai trece cu apusuri și flori,

că Lucy e oarbă, nu mai vede culori,

că poveștile-s singurul loc din lume în care nu mori.

de-acum, mă-ntreb, încotro mai zbori?