#poveste

am fost odată ca niciodată…

a fost cândva un timp

când m-am sfâșiat în mai multe

părți relativ simetrice,

dar astea n-ar trebui să se spună

la început de poveste, nu, asta nu.

am fost odată ca niciodată,

atât de demult de parcă nici n-am fost

și atât de recent de parc-aș fi, încă,

Lucy.

și știi, chiar îmi plăcea

de cea care-ajunsesem. de

cea care se privea-n oglindă și

te auzea ca prin ceață vorbindu-i;

de cea care-ți lăsa apusuri

ca-ntr-un ritual șamanic,

de Lucy care se uita peste blocurile

ce-i stăteau zid la ferestre,

care ofta așteptând să răspunzi,

care nu voia decât să-ți pese.

doar că  vremea s-a scurs, iar

azi Lucy a ajuns o umbră din trecutul ce se țese.

azi Lucy nu mai e,

s-a dizolvat în timp

cum se dizolvă sodiul în clor

și sentimentele-n uitare;

s-a rătăcit într-un hățiș

de ”ce-ar fost de-o iubeai și tu?”,

de atacuri de panică nemărturisite,

de tot ce ai binevoit în timp să-i lași

a fost o poveste frumoasă,

cu mama zmeilor și balaurul cu 7 capete

în roluri de Romeo și Julieta,

cu o ea și-un el la fel de instabili,

și totuși diferiți fundamental, ajungând la

a deveni opuși clar li diametral-

o ruptură la fel de naturală ca ploaia.

dacă ai ști că apusul a rămas

mătrăguna de fiecare zi, ”al vostru,”

că ea a luat noaptea cu singurătatea

aspră și grea ce-nlocuiește acum

atacurile de panică luate drept artificii,

că deși povestea s-a scris și ușa s-a-nchis,

încă are nopți când așteaptă să deschizi

tu ușa și Cutia Pandorei,

să-i spui ceva, deși…

știe că n-ar mai crede o iotă,

că ți-ar arunca-n ochi

o fericire simulată perfect

și dozată fix să te pună pe gânduri,

să crezi c-a trecut peste. că-i e bine,

deși fericirea aia e-nchiriată.

să se răzbune și să-ți urle mut în față:

”uite-mă, sunt bine, ce mai vrei?”

dar până atunci

Lucy stă cuminte-n viața ei,

a celei ce-ncearcă s-o ascundă cumva,

în vreun cufăr, undeva, măcar

pân-apucă să-și lingă în voie

rănile pe care cineva, cândva, nici n-a știut că i le face.

și stă fără regrete, că mama zmeilor

încă n-a murit, era nevoie

de ea să reziste-n poveste, măcar

cât să compenseze sufletul care nu mai este;

tu ai fost pe ceru-i fără nori

un fulger ce-a făcut cât o mie de sori,

un fugar a cărui lipsă o făcea să ofteze-n zori,

un capitol care nu știai c-o s-o dori,

nici că durerea-i nu va mai trece cu apusuri și flori,

că Lucy e oarbă, nu mai vede culori,

că poveștile-s singurul loc din lume în care nu mori.

de-acum, mă-ntreb, încotro mai zbori?

eșec relațional

 

”Îmbrățișează-mă, sunt un eșec!”

e refrenul nespus al atâtor zile, nopți,

momente ce trec unul după altul, la infinit,

fraza pe care-aș repeta-o, urlând a neputință, mereu,

doar că…

n-am cui. în jurul meu

e avalanșă de oameni ce fug

care-ncotro, cu ochi goi, niciodată

la pas și niciodată cu sens,

așa că rămân cu mine,

captivă-n galeria de aproape artă

a propriilor trăiri.

înnebunesc și nici măcar nu-mi pasă;

prin mine trec miliarde

de gânduri, trăiri, amintiri și senzații.

mă chircesc pe podea ca și cum ar fi ultima

care mă poate-nțelege, asculta, alina,

trag o inspirație de veșnicie și-ncep

pe dată să tremur lumesc

gândindu-mă că tocmai am pierdut tot.

tot ce trece prin mine fără să pot întreba

de unde vine, pe cine caută sau încotro,

singura șansă de-acces spre tot ce iubesc

și-n timpul ăsta nedefinit mă golesc;

 mă golesc de rost, de simțiri, de dorință,

sclipirea din ochi ia sfârșit. gata,

de-acum o să fiu ca oamenii de la metrou

cu ochi goi, nostalgici aproape

după cine știe ce. or fi după zile ca asta?

cine mai știe? știu doar că din mine

pleacă așa, ca stolurile migratoare, rând pe rând,

cu râs isteric și crud, mort de viu

tot ce cândva am fost.

azi stau chircită pe podea,

tremur nervos și-o voce mă cheamă.

aș da orice să fie reală, știu că nu e,

dar vocea aia cu amintiri de porțelan

și textură de cărămidă nearsă

e unul din cele mai adânci secrete,

ultimul lucru la care renunț cu voia mea,

căci nu-i nici un secret deja:

vocea aia-i vocea ta. tu și secretul meu

purtați același nume,

dar nu ești aici,

iar eu fac autopsia celui mai dur atac de panică din lume

disecând anatomia unui eșec relațional.

o fi blestem sau o fi dar?

Fascinația și obsesia de a fi diferit

Nu sunt eu de prea mult timp pe lumea asta, dar dacă am descoperit ceva în ultimii 22 de ani, acel ”Ceva” trebuie să fie faptul că gândul, ideea de diferență, e o Cutie a unei Pandore anonime. Ne dividem subit când e vorba despre diferențe. Ne crispăm, mulți dintre noi. Pe de-o parte, nu îi înțelegem prea bine pe minoritari și, ca atare, ne par periculoși. Pe de alta însă, parcă am vrea și noi să avem un gram măcar din exotismul cu care-i învestim. Parcă și noi vrem să fim diferiți. Să fim speciali.

Uneori, devine o obsesie ce se traduce prin excentricitate. Dar sunt și dăți, mai rare, când obsesia diferenței se traduce prin conformism. Sună paradoxal, nu?

Nu neapărat. Atunci când ai o boală rară, pornești din start cu diferențe, atât de grad, cât și de natură. Poate ești atât de diferit, că nici medicii n-au mai văzut ca tine..lucru destul de grav. Și, pe măsură ce tu, copil cu boală rară, crești, începi să vezi. Și ce vei putea vedea altceva decât limitări pe care nu le-ai vrut? Că prietenii tăi se urcă în copaci și tu nu, că prietenii tăi arată mai bine decât tine, că au altă viață. Și vrei și tu măcar iluzia că ai ce au ei. Atunci începe, cu adevărat, obsesia pentru a fi diferit. Dacă pentru prietenii tăi a fi diferit e ceva cool, ceva ce trebuie descoperit și exploatat la maxim, pentru tine e un tabu. Tu ești deja diferit, știi asta, ideea e că trebuie să fii cât mai normal. La tine a fi normal e un lucru cool. Iar normalul poate să însemne o sumedenie de lucruri.

Poate să însemne acceptarea în jurul tău a unor persoane pe care nu le placi neapărat, dar care ți se par preferabile singurătății. Poate să însemne un grad mai mare de sensibilitate la nedreptățile și presiunile sociale- fie că vorbim despre presiuni privind aspectul fizic, mărimea cercului de prieteni, viața socială sau sexuală, poate să însemne suferința că nu ești făcut pentru lumea asta și izolarea. Da, oamenii care se știu diferiți uneori se întreabă cu ce au greșit să fie așa, ce ar avea de făcut ca să estompeze diferențele pe care poate doar ei le percep dintre sine și ceilalți.

Și toate vin dintr-o singură rădăcină- prezența unei boli rare. O diferență ireconciliabilă între tine și ceilalți, care va face bătrânele din tramvai să se încrunte când le spui că nu le dai locul pentru că te simți rău. ”Tinerii nu se simt rău,” par să-ți spună. O boală rară este, în primul rând, un handicap social. Și aici e durerea cea mare, în faptul că ești altfel până și față de propria familie, deși tu n-ai vrut asta. Și chiar dacă ajungi să fii apreciat și prețuit în comunitatea ta, chiar dacă ești un bun profesionist, un om muncitor, te vei întreba periodic: ”Ăștia mă apreciază pe bune, pentru ceea ce sunt, sau e doar o simulare venită din mila pe care le-o trezește faptul că nu voi putea fi nicicând ca ei?” Întrebare care, de obicei, te aruncă direct în puțul cu suferințe.

Pentru că a fi diferit este, atunci când nu-nțelegi ce ți se întâmplă, când e prea greu să explici cuiva, un blestem. Pentru că, în adâncul sufletului, de fiecare dată când poveștii tale i se răspunde cu un ”da, te înțeleg, trebuie să fie greu!,” tu știi că persoana respectivă nu știe și nu va ști niciodată cel mai probabil, iar tu nici măcar nu-i dorești s-o facă. Pentru că există diferențe ce clădesc poduri și diferențe ce clădesc ziduri, și nu mereu e alegerea noastră ceea ce vrem să clădim. În definitiv și la urma urmei, până și închisoarea e un spațiu fermecător atunci când știi că nu ești acolo ca rezident.

Dragă părinte de copil diferit, îți doresc răbdare, ambiție și echilibru. Le meriți și-ți vor fi imperios necesare muuult timp de-acum încolo.

Ție, copil martir fără voie, n-am ce altceva să-ți spun. Sunt ca tine, te înțeleg, și-ți spun că ești oricum vrei. Deștept, ambițios, rezistent, aparte, sensibil, frumos. Eu știu cât suferi din cauza unor lucruri ce n-au ținut de voința nimănui. Cum e să fii atât de diferit încât să te simți nesigur pe tine în propria țară, lipsit de elementar, privat de drepturi de bază. Lucru ce-mi dă într-un fel dreptul de-ați adresa o singură rugăminte: uită de vină! Nimeni nu e vinovat. Nici părinții, nici tu, nici genetica, e doar o întâmplare nefericită și nedorită. Nu te învinovăți, nu te gândi că le-ar fi fost mai bine fără tine, nu te autoflagela. În schimb, gândește-te numai la faptul că ai putea să-ți asumi diferențele cândva. Că da, ești diferit. Și chiar dacă ești diferit, să știi că suntem diferiți în același fel, eu, tu și alții despre care nu știm deocamdată. Curaj!

Lasă-i pe alții să se cufunde în blestemul amar al diferitului. Lasă-i pe alții să caute Diferitul în fiecare bucățică de viață. Tu caută-te, în tot răstimpul ăsta, pe tine. Sigur o să ieși mai câștigat la bilanț!