oglinda din baie îmi spune că sunt frumoasă
acum. armistițiu accidental,
ani
de război mut la care s-a uitat
de pe o margine închipuită, atentă
să nu-i scape nimic.
ochii mei se ridică spre cer.
caută
timpul în care s-au rătăcit
de ei înșiși, privind
prea mult în exteriorul
străin și aspru. azi
văd lumea dinăuntru și oglindirea-i în afară,
suprapuneri imperfecte ale lumii lor
cu toate celelalte lumi cu care iau contact,
aborigeni într-un simulacru barbar
plăcerea, dreptul meu din naștere,
interzis prin convenții, descoperit pe furiș,
vanitatea,
păcatul pe care mi-l accept,
prințesă mulțumită de ea însăși, care iartă
azi mărunțișuri pentru care ar fi pierdut
nopți și zile în rând strălucitor.
dulceața atingerii se gustă fără vinovății sterpe,
aristocrata
s-a-ntors la ea însăși înainte
să-i poți citi pe chip ezitarea
mâinile,
partea din corp cea mai dragă, mereu
gata să dea, să primească, s-atingă, s-ofere
ajutor, hrană, atenție, plăcere,
gardieni
mereu fideli, mereu tăcuți, mereu lacomi ai tuturor
simțurilor, texturilor
cunoscute și necunoscute,
familiare și neexplorate încă
singură. drum întreg spre altceva,
atributul
de care am obosit să fug într-un maraton
fără de început și fără capăt,
azi o stare.
singură. eu cu mine. fără intervenții din afară,
necerute. liniște și abandon în propria viață
întregul bate partea. războiul
dinăuntru s-a încheiat
cu imaginea perfecțiunii. undeva
între albastrul cerului și verdele ierbii,
amândouă egal inumane,
vezi drumul. drumul tău.
drumul pe care l-ai uitat.
te-ntorci
fără s-o iei de la zero, doar
de la alt capăt, un capăt neștiut al potecii.
mergi
mai atent când nu te sperii
de ce vine dinăuntru spre tine, noaptea
și spaima nu-ți mai sună în urechi a apocalipsă,
liniștea-i căldură, nu jale,
și tu ridicând ochii spre același cer
cu trecutul, o întâmplare
Lumea Lucretiei 