Mini-me? Nu, merci!

8c38d95f08f1ca3b6ce8af2eafe374b4--mother-daughter-outfits-fashionable-kids

 

Umbla o vorbă în copilăria mea, cum că timpul ar schimba oamenii. Nu pricepeam eu prea clar cum anume îi schimbă (eram prea ocupată să cred că îi ia și îi înlocuiește cu alții noi pe atunci), dar am zis că o fi. Între timp, am ajuns la stadiul în care spun că ei au avut dreptate. Mai nou, am descoperit că-mi place să merg în malluri. Nu ca să-mi iau ultima pereche de pantofi apărută, ci să mă plimb și să observ lucruri, dar mai ales curente sociale și oameni. Iar ce văd, de la o vreme, mă cam sperie. Mereu am zis că dacă vrei să vezi încotro se îndreaptă pe bune o societate, trebuie să te uiți la ce poartă. La ofertele din care are de ales. La materiale, texturi, printuri, culori, combinații. Ce e cel mai frecvent, care e pattern-ul dominant. Ce e pentru cei mulți ca accesibilitate financiară și ce e doar pentru câțiva. Și, poate cel mai important, care-s canoanele de dezirabilitate impuse de industria modei societății respective. Mă uit, mă mir și mă îngrijorez. Și, evident, încerc să înțeleg pe cât posibil…

Am luat-o cu începutul, diferențele dintre hainele pentru bărbați și cele pentru femei. Dintre tricouri, mai exact. N-am putut să trec peste faptul că, în majoritatea cazurilor, la fete e greu să găsești, în majoritatea cazurilor, un tricou fără pasteluri ce tind spre washed, mesaje tâmpite cum ar fi HEY! sau LOVE LIFE, paiete, cristale, print floral. Eventual, toate în aceeași piesă vestimentară. Dacă te uiți în tabăra cealaltă, treaba e mai simplă- câteva tricouri cu echipe de sport, tricouri cu desene sau uni, în culori diferite. Nimic extraordinar, nimic excesiv, nimic ”special”. Dar ăsta a fost, se pare, preludiul pentru ce-avea să urmeze.

Trec la un moment dat pe lângă un magazin cu haine pentru copii, situat undeva în centrul Bucureștiului. În centrul centrului, cum s-ar zice. Chiar dacă nu sunt copil și nici n-am în familie, nu rezist tentației de a arunca o privire scrutătoare prin vitrina perfect limpede. Pe moment, n-am realizat prea multe din ce-am văzut, dar la maxim un minut distanță, probabil când creierul a procesat informațiile, ei bine…m-am speriat, nu zic că nu. Erau, pe lângă hainele ce arătau a uniforme școlare și care erau, deci, plauzibile, și alte haine, care nu beneficiau de prezumția asta a rostului. Costume în două tonuri pentru băieței de cel mult 8 ani, cu două rânduri de nasturi, călcate la dungă, cu vestă, sacou, batistă…

Spre zona de fete n-am avut curaj să mă uit, recunosc, fiind deja destul de speriată de ce văzusem anterior prin alte părți, mult mai puțin culte sau selecte ale orașului decât cea în care mă aflam la momentul respectiv. Sclipici, volane muuulte, pasteluri, floricele…aveam întrucâtva o idee despre cât sunt de glamourizați cei mici. E, de niște, ani bun în vogă un trend ce mă intrigă și mă sperie în egală măsură: mini-me. Copii ce sunt îmbrăcați la fel cu părinții și care adună mii de like-uri pe rețelele sociale, câștigând astfel aprobarea din partea societății. Astfel, dacă într-o seară, la o nuntă, să zicem, o pitică de 5 ani are o rochie de gală identică cu a mamei, părul aranjat la fel, nu va părea o monstruozitate, nici măcar revoltător, ci va fi mica vedetă a serii, mica pasionată de modă, ”Vaaaai, cât de drăguț!” sau, cum se zice mai nou, goals. Adică ceva ce se dorește a fi atins. Și hai să zicem că la un copil de 8-10 ani poți să-nțelegi că ”așa a vrut el să se îmbrace,” toți aveam micile noastre obsesii vestimentare pe atunci ce intrau la ”Că așa vreau eu!”, nu e o dramă. Partea tristă a poveștii mi se pare că e tendința de-a ne juca dress-up games cu copiii când ei sunt mici, mult prea mici ca să priceapă sau să știe dacă vor sau nu asta. Că unei fetițe de câțiva anișori o să i se pară mereu amuzant să arate ca mami, și dacă mami o să îi facă rochițe la fel cu ale sale ca să nu i le mai ia pe ale ei din dulap, nu va spune că nu vrea. Evident că va vrea, i se pare o joacă.

De asta singurii vinovați mi se par adulții, care uită să-i mai trateze pe cei mici ca pe niște copii, ci îi tratează ca pe niște prelungiri ale propriilor persoane. Oare ce se-ntâmplă dacă mami și tati au vederi diferite, estetic vorbind? Cumva, am aterizat, fără să fie prea clar și procesul prin care s-a întâmplat, în plină vârstă de aur a unei societăți patologice. O societate narcisică, ce-și modelează micii indivizi după idealurile sale obsedante.

Ce am încercat eu să înțeleg, și asta chiar că nu mi-a ieșit de nici un fel, e cum se joacă cei mici îmbrăcați așa. Adică, se mai joacă măcar? Unii cu alții, zic, nu pe telefoane! Că noi ne jucam și la evenimente din astea pompoase. De-a ce? Păi, găseam noi, nici nu era greu, că-n bermude și cămașă sau rochițe ușoare, care nu cântăresc doar ele câteva kg și care nu ne țineau bățoși, eram copii liberi, egali și fericiți. Ăsta e un trend pe care mi-ar plăcea să-l văd popular- cel al copiilor lăsați să fie copii. Cu mofturi, cu toane, spontani, cu haine care să nu le înfrâneze atââât de necesara libertate de mișcare. Fără obligația socială de a fi fashion. Obsesia asta a trendurilor o să-i bântuie oricum mulți ani în viață, hai să facem un trend din a-i lăsa să fie cum sunt, deocamdată. Și da, asta înseamnă că vor face alegeri vestimentare cel puțin îndoielnice, iraționale și ilogice după mintea ta de părinte. După mintea lui, aia e ce trebuie și exact așa vrea să fie. De ce? Păi, nu știe prea clar, așa-i place lui. Că tu ca părinte trebuie să ai discernământ și să nu îi aprobi chiar orice moft, e una. Dar să-l transformi în miniatura ta vestimentară, în păpușica de acasă, ei, asta intră deja în sfera sinistrului.

Că aici mi se pare că e toată buba, în faptul că niște adulți imaturi aleg să maturizeze nepotrivit niște copii doar ca să se simtă validați. E trist, sinistru și rece, oricâtă legitimitate socială ar avea. Practic, le furăm copilăria lor lejeră, liberă în mare parte de constrângeri sociale, și o înlocuim cu bucăți de maturitate, toate astea în timp ce noi ne regretăm ipocrit copilăriile proprii. Și îi mai convingem că le și place, că e și bine, pe deasupra!

Advertisements

Dependența de muncă, tabuul lumii moderne

woman-sleeping-desk_121576k

”Munca înseamnă o zi scurtă și o viață lungă”, spune un proverb. Oare chiar așa să fie? Mă întreb fiindcă, deși subiectul dependențelor e pus pe tapet de multă vreme, există și-un segment care, mai mereu, este subevaluat, deși produce multiple pagube, majoritatea cu efecte considerabile pe termen lung. Doamnelor și domnilor, aplauze pentruuuu: depeeeendența deeee muncăăăă!

Hai să vă zic o poveste. I. are 21 de ani și lucrează în IT, de acasă, timp de aproximativ 15h zilnic. E imigrant și vrea să reușească, dar nu-și mai aduce aminte prea clar când a ieșit cu prietenii ultima oară, sau când a petrecut timp fără să se gândească la munca sa. Aici se exclud orele de somn. Trist mi se pare nu că vrea să aibă succes, ci că nu realizează că are o viață disfuncțională. Aici e buba. Că i se pare un schimb cinstit unde sacrifici ceva ca să obții altceva mai de preț. Și mi se pare și mai grav faptul că I. nu e nici pe departe un caz singular. Ca el, sunt mulți; tineri și adulți tineri deopotrivă, care chiar vor să reușească. Poate d-aia nu se vorbește despre felul ăsta de dependență atât de deschis cum s-ar cere…

Dependentul de muncă e util societății, nu ca un alcoolic sau un drogat, de pildă. E perfecționist, deci ajunge mereu primul la lucru, face ore suplimentare pentru că ”e pasionat de ce face”, se ocupă de fiecare sarcină în mod meticulos, și e mereu angajatul lunii. De obicei, e omul de bază al departamentului său. Acestea fiind zise, cum să pui un om devotat profesiei pe aceeași treaptă cu, să zicem, bețivul de la crâșma din colțul străzii? Nici n-ai avea cum; dependentul de muncă e mereu îmbrăcat îngrijit, mereu curat fizic și-n manifestări. Nu supără pe nimeni prezența lui, din contră, e veșnicul exemplu, tipul ăla despre care nu se vorbește decât pe un ton laudativ- ”ai văzut Icsulescu…”. E, și asta mi se pare cel mai grav, persoana a cărei viață pare mereu perfectă, indiferent de unghiul din care-o privești. Presiunea socială.

Suntem frapați când divorțează sau nu-și găsesc un partener stabil: ”Cum, tocmai tu? Nu se poate!” e placa atâât de cunoscută. Ba da, se poate. E ca și cum te-ai mărita, de bună voie, cu un alcoolic. Doar că e un contabil-șef într-o multinațională, să zicem. Dar tu nu te măriți cu el, te măriți cu Contabilitatea. O să-ți vorbească mereu și mereu despre munca lui și problemele de la job. La început o să-ți placă, o să zici că e pasionat de ce face, dar în timp vezi adevărul cum e el. Cu lipsă de timp pentru voi, pentru tine, cu familia mereu pe planul doi, după muuultele termene-limită de respectat. Și, evident, divorțezi. Nu poți sta lângă un bărbat care te ignoră, la fel cum nu poți sta lângă unul care te bate. Nu dacă ești întreagă la minte.

Pentru că genul ăsta de angajat al lunii e căsătorit cu munca lui. Și oricât ne-ar spune mass-media că e bine, că e acceptabil social…ei bine, nu e! Nu vorbim despre workaholici, o etichetă care-i face mândri pe mulți inconștienți, ci despre dependenți. Da, dependenți. Ca ăia de jocuri de noroc, de alcool sau de droguri. Nu există decât o diferență notabilă, și anume utilitatea socială. Ți-e rușine să ieși pe stradă cu un bețiv notoriu care-și amintește de câteva ori pe zi, adică de fiecare dată când se-mbată, că ești iubirea vieții lui, dar ești mândră să fii la brațul celui mai respectat om din departamentul sau chiar din compania sa. Dar sunt la fel de degradați sufletește, la fel de deteriorați, la fel de debusolați. Fiindcă dependența se naște din frică. Frica de ce anume? Asta nu știu decât ei, ce anume îi sperie. Cert e că au ajuns să confunde prioritățile. Să aleagă greșit, să-ți spună să pleci atunci când nu mai vrei să fii într-o relație cu munca lui. Să aleagă beneficii viitoare pentru mărunțișuri prezente, ”to think big”, cum le place să zică. Dar sunt singuri, și ei știu asta. N-au pe nimeni la care să își verse sacul când e prea plin, pe nimeni care să-i ia în brațe după o zi grea. Că munca nu ne ține de cald, nici singurătatea n-o alungă. Dar alungă oamenii dragi din jur, care nu-ți pot rămâne alături între un ”tu nu mă înțelegi, proiectul ăsta e foarte important!” și-un ”mai târziu, nu am timp acum pentru asta!”.

Așa că ai grijă la ce alegi, căci munca poate fi lăsată pe mai târziu, și fără consecințe notabile, dar oamenii îi lași de tot, când ție ți se pare că e doar un ”mai târziu” inofensiv.

Jurnalul unei oglinzi

34460644-Femme-avec-des-gants-noirs-regardant-un-miroir-Vector-illustration-Banque-dimages-1

Într-o dimineață caldă de vară, prietena mea cea mai bună, Oglinda, cred c-o știți, se decise că e prea mult, că nu mai rezistă, că ea se duce la terapie. Zis și făcut! Intră pe ușă, și primul lucru pe care-l auzi terapeutul, săracul, fu un strigăt de ”Domnule psiholog, eu nu mai pot! Nu. Mai. Pot!”.
-Luați loc domnișoară, liniștiți-vă. Povestiți-mi un pic ce vă nemulțumește.
-În primul rând, pe mine mă cheamă Oglinda, și-n al doilea, nu că mă nemulțumește, dar mă disperă de-a dreptul!
-Înțeleg…ce anume cauzează disperarea despre care vorbiți?
-Nu ce, cine! Colocatara mea scumpă și dragă, colega mea cu care parcă nu mă mai înțeleg! Nu știu ce să mă mai fac cu ea. E o tinerică im-po-si-bi-lă, v-o jur!
-Povestește-mi mai multe despre relația cu ea, și zi-mi pe nume. Pe mine mă cheamă Carl.
-Să povestesc…tu ai vrut-o, să știi! Se trezește dimineața, (după lupte seculare, evident,) se spală, se dă cu niște chestii cărora le zice creme, apoi se-mbracă. În tot timpul ăsta
holbându-se la mine. Și ăsta-i numai preludiul! După, începe aventura. Aplică o chestie cunoscută drept ”bază de machiaj”. Apoi, vine fondul de ten. Anticearcănul. Pudra. Fardurile de obraz și de pleoape. Tușul. Rimelul. Creionul de buze. Rujul. Parfumul. Și-abia DUPĂ!!! mai pleacă și la muncă sau facultate, strigând prin casă că a întârziat. M-a înnebunit, sincer îți zic! Tu știi ce-i aia că a plâns când nuanța ei favorită de fond de ten a fost retrasă de pe piață? Pe soră-mea mai mică, oglinda de poșetă, o ține veșnic după ea. Mi-a povestit sărmana că-și reface machiajul de minim trei, patru ori în decursul unei zile…cică ”să se simtă frumoasă”, auzi! Bietele ei prietene duc o luptă seculară s-o lămurească, ultimul iubit a părăsit-o din cauza asta, dar n-ai ce s-alegi de pe urma ei! A făcut ca toate ielele când l-a văzut cu noua iubită pe la nu-știu-ce sindrofie: o puștoaică nemachiată, îngrijită, îmbrăcată într-o rochiță pastel. ”Cu aia? M-a înlocuit pe mine cu aia? Cu creatura aia fadă, insipidă, fără pic de stil??”, așa a ținut-o o săptămână, ziceai că-i nebună. Bine, chiar e, dar asta e altă poveste deja…
-Deci e dependentă de machiaj…înțeleg…
-Nu, nu-nțelegi. N-ai cum. Că nu e dependentă. E obsedată. Fix genul ăla de fată care supraviețuiește mai ușor fără mâncare decât fără să se machieze. E un calvar să trăiești lângă ea. Și știi de ce e un calvar? Pentru că e trist.
-Da, într-adevăr, chiar e trist. Dar de ce crezi asta?
-Pentru că, uite, ultimul iubit, de exemplu, n-a cunoscut-o. N-a văzut-o niciodată fără machiaj. N-a văzut-o plângând, roșind, n-a văzut-o cu cearcăne de oboseală, nici cu tenul ei imperfect. Tu realizezi cum e să iubești o mască? Pentru că Eliza mea asta e- o mască. Un chip mereu aranjat, mereu desenat așa încât să se încadreze la fix în standardele de frumusețe ”aprobate” de societate. Nu-mi place de ea așa. Știi când îmi place de ea cel mai mult? Dimineața, când văd cu câtă dragoste și grijă se dă cu cremele ei. Am înțeles că alea-s bune, că au grijă de piele. Grija e bună, o aprob chiar și eu. Uite, și eu am grijă de soră-mea (când nu sunt împreună, hai că-ncepe deja să mă roadă gelozia un pic, na c-am zis-o!), e ceva cât se poate de natural. Dar ce urmează, nu-mi mai place. Mi-e dragă Eliza, dar naturală, cu buzele ei mai subțiri, alunița de pe arcul lui Cupidon și cea de pe obraz, cu nasul un pic ascuțit, ca al Cleopatrei, pe care-l desenează să pară cu totul alt nas. Așa face și cu buzele, le desenează cu grijă să pară mai mari. Iar eu asist neputincioasă, când îmi vine să crăp de nervi, nu alta! Auzi, produse de frumusețe! Mai degrabă de pictură… Dar seara…seara îmi luam, cel puțin acum câțiva ani, revanșa, când se demachia, dar acum…acum pur și simplu doarme așa! A avut o revelație ieri, când i-a apărut în NewsFeed pe Facebook o reclamă sponsorizată de la ”Luna mea fără machiaj”, o inițiativă a unei foste dependente de machiaj. Aici sigur e mâna prietenei sale, Andra! Daaa, îți zic eu! S-o fi văzut ce se holba la monitor…mai ceva decât atunci când își pune genele false, că am uitat să-ți zic, dar poartă și d-astea mândra mea. A zis că nu-i vine să creadă, efectiv, c-ar exista și astfel de oameni. Că sunt și femei care n-au nevoie de juma din vopselurile lui Michelangelo ca să aibă încredere în ele. Care nu plâng pentru un fond de ten, și nici nu-și găsesc liniștea și frumusețea după un strat de pudră. Diseară vin fetele la ea să dezbată treaba asta. Ce zici, ar avea vreo șansă, am avea, de fapt, s-o convingem să încerce? Că m-a durut pe mine biletul ăla, Carlito! ”Iartă-mă, dragă-mi ești, dar nu te-aș duce niciodată la o reuniune de familie. Ești prea industrială pentru mine. Pa!”
-Pentru prietena ta, Eliza, nu pot decât să sper la ce e mai bun. Ție însă îți recomand o vacanță în care să te odihnești, iar dacă problema persistă, te pot recomanda unui prieten bun, psihiatru, care îți va prescrie pastile. Bine?
-Perfect! Mulțumesc Carl, nici nu știi câtă nevoie aveam să spun cuiva ce viață duc!
-Asta îmi e meseria!
Morala? Îți place de Eliza? Nu? Mă gândeam eu…Nu abuza oglinda, că nu la ședințe de psihoterapie îi e locul! Vino pe pagina Luna fără machiaj și hai să vedem împreună cum anume se modifică atât pielea, cât și reacțiile celor din jur când ne văd nemachiate, să învățăm una de la alta ce are grijă de ten și ce e doar reclamă! Ce zici, ai curaj?

Din inima, pentru copii

12715718_964409290309184_8336684676991575381_n-1

Se zic multe despre copilarie. E perioada cea mai iubita si evocata a vietii unei persoane, « unicul paradis pierdut », asa cum o denumesc clasicii in scrierile lor, un cadou de la viata. Ne gandim la rasete si bucurie, la viata fara griji, prietenii sincere si joaca, multa joaca. « Boala » si « Copilarie » nu sunt mai niciodata asociate. Sau daca sunt, sunt asociate unui amestec unde apare un al treilea element : mila. Iar cand inlocuim « Boala » cu « Cancer », am avut ocazia sa constat o indepartare a oamenilor mai mult decat ingrijoratoare. Sa fie de vina ignoranta larg raspandita, teama de-a nu urma cumva pe lista si copilul meu? Asta e doar o alta intrebare ce va ramane la capitolul intrebarilor retorice, fara vreun raspuns concret. Concreta e doar respingerea oamenilor. Si mi-as dori sa le spun unele lucruri, oamenilor care mai-mai c-o rup la fuga cand aud despre cancerul la copii.

Mi-as dori sa le spun, in primul rand, ca exista. Da-da, o sa existe chiar daca te indepartezi, te feresti, te pleostesti brusc sau iti faci cruce atunci cand auzi despre asta. Nu-l vindeca. Dar medicatia il vindeca…in aproximativ 8 din 10 cazuri. Altceva, nu? Treaba e sa-l convingi pe copil ca EL e unul din aia 8, nu din ceilalti 2. Acolo e smecheria.

As vrea si sa intelegeti, dragilor, ca sunt oameni si ei. Ca si copiii vostri. Ca au vise, planuri, simpatii si antipatii. Ca sunt la fel de mofturosi, daca nu chiar ceva mai mult, datorita citostaticelor facute. Ca si ei se joaca. Si se joaca frumos, va spun sigur, ca doar ma joc si eu alaturi de ei ! Ca le e rusine. Dar rusinea lor e vina voastra. A voastra, a celor care, cand ii vedeti fara par pe strada, va apucati sa comentati in spatele lor, sa-i aratati cu degetul. Credeati ca nu stiu? Ba da, si ii doare! Ca ei sunt copii, dar voi sunteti, teoretic, adultii la care ar trebui sa mearga sa ceara ajutor. Dar in schimb, preferati sa va dati ignoranta pe fata. Sa-i umiliti, pe ei si familiile al caror zbucium nu-l veti intelege nicicand. Ati incercat vreodata sa va ganditi cum e sa stai intr-un spatiu inchis, copil fiind, cu lunile? Sa fii rupt de familie, de prieteni, de catelul drag ? Sa nu aveti habar cand o sa-l mai vedeti data viitoare pe tata ? Hai sa va povestesc despre viata de spital, nu vreti ? Dar nu va mai intreb, va povestesc oricum.

Timpul pe sectia de oncopediatrie de la Marie Curie curge lent, dar cei mici s-au obisnuit deja cu asta, poate prea din timp. E o sectie luminoasa si pastelata, cu oameni prietenosi. De fapt, ca sa va zic eu drept, e ca un satuc. Un sat in care mame si asistente, medici si voluntari, fac front comun pentru binele copiilor. Mamele schimba ingrijorari si retete, secrete despre cum sa-i convinga sa bea apa mai multa sau sa manance sanatos. Asistentele glumesc cu copiii, vorbesc cu familiile, sunt mereu vigilente. Inainte de-a ajunge voluntarii, la 16, pentru activitatile terapeutice prin joc, unii copii au scoala. ”Vine doamna!” inseamna, cel mai adesea, ca nu raman in urma cu materia. ”Doamna” preda orice si pentru orice clasa. Cu ea se dau teze si examene. Se face si-n spital scoala, sa stiti! Apoi, ”comitetul de primire”, cum imi place sa le spun, se posteaza strategic, in fata usii de intrare pe sectie, si-asteapta. Te cearta daca intarzii, daca n-ai mai venit de mult, daca ai uitat sa-ti pui ecusonul pe care sta scris numele tau. Sunt atat de simpatici, in umanitatea lor necenzurata! Fiecare activitate facuta cu cei mici are un scop, departe de interfata jucausa si de discutia amuzanta de la masa de lucru, teme importante. Vorbim si lucram despre ce ne e drag acasa, despre ce planuri avem in viitor, ce trebuie sa mancam ca sa fim sanatosi si de ce e important sa ii spunem domnului doctor dimineata, cand vine la vizita, orice maruntis care ne-a suparat cat de putin in scurta perioada de la ultima vizita medicala. Lucruri cu rost, vedeti bine, mai ales cand vorbim despre niste copii care-ar da toata sfecla rosie din lume pentru un hamburger sau o pizza! Sunt si momente fericite, la noi pe sectie: cand un copil termina tratamentul, cand vine Leul Curajos, prietenul lor mai faimos ca Simba pe sectiile de oncopediatrie din Romania. Cand primesc vizitele fratilor si parintilor veniti de departe pentru ei, cand primesc perucile, sau cand merg la X-Box sa joace GTA. Si mai sunt momentele magice cand vin pe sectii Temerarii. Temerarii sunt tinerii puternici care au invins cancerul, si-n acelasi timp sperantele lor ambulante ca vor deveni, la randul lor, temerari. Temerarii sunt, mai ales pentru fete, un element de baza al magiei- e mai mult decat motivant sa vezi in fata ta o fata frumoasa, aranjata, cu parul lung si bogat, care-ti povesteste ca a trecut prin aceleasi lucruri neplacute ca tine: citostatice, par cazut, zile-ntregi la fir. Si uite ca au reusit, au invins! Bucurie mare e si atunci cand vin perucile, singura lor modalitate de a fenta stigmatizarea unei societati obtuze. Nu vreti sa stiti! Telefoanele primite de la prietenii care au terminat tratamentul oncologic sunt adevarate evenimente, si cei mici pastreaza legaturi de prietenie foarte stranse unii cu ceilalti, intreband unii de altii mereu, fie ca sunt amandoi pe sectie sau unul dintre ei este acasa. Sunt si momente mai amare, ca cele cand adolescentii se simt tradati de vechii prieteni, cand realizeaza ca prieteni le sunt doar cei ce le inteleg experienta. Sau cand un copil pleaca ”in permisie” acasa, sau are voie sa iasa in oras. Lucruri atat de firesti si, cu toate astea, un lux! In spital, dragilor, e ca-n viata.

Da, viata in spital e speciala. Da, oamenii de-acolo sunt minunati. Toti. Si nu, nu sunt nici nebuna, nici nu regret vreun moment decizia de a ma alatura oamenilor de la Asociatia The Little People Romania, care fac lucrurile sa se intample, care-i fac pe cei mici sa poata spune bolii ”Nu mi-e frica!”. Da, sunt momente grele. Da, uneori emotiile sunt extrem de greu de controlat. Da, sunt zile in care pleci cumva suparat pe tine ca n-ai putut da 100% pentru ei, dar bucuria care se ia de la ei la tine prin zambete o acopera de nici nu mai stii ca e acolo. Da, copiii astia mi-au dat mie lectii, in loc sa le dau eu lor. M-au invatat ca problemele mele nu sunt reale. Ca supereroii exista, chiar daca-s copii, chiar daca sunt adolescenti si adulti tineri cu venituri mici, dar inimi mari, gata sa ajute fara sa primeasca nimic la schimb, materialiceste vorbind. Ca sunt oameni care misca Romania spre mai bine si ca, fara dubii, cu asa copii, viitorul tarii e pe maini si suflete (mai ales suflete!) mai mult decat bune. Si ca o floare de la unul dintre ei primita intr-o seara de opt martie face cat toata casa de moda Chanel. Fiindca e o dovada ca atunci, acolo, a fost nevoie de tine. Si asta nu-ti poate lua nimeni vreodata. Si daca as avea vreodata de ales intre o intalnire cu Johnny Depp si o seara cu copiii mei de la spital…l-as lua pe Johnny cu mine! Sigur cei mici s-ar bucura sa-l cunoasca pe capitanul Sparrow!

Asa ca, draga omule care ai avut rabdare sa citesti atat, acum ca stii cat le e de greu, nu-i mai judeca! Nu te gandi ca sunt bolnavi, gandeste-te ca sunt copii. Niste copii care au sa ne predea lectii grele. Si daca tot postati pe Facebook meme-uri despre supravietuitorii cancerului, sa stiti si voi ca Ziua Internationala a Supravietuitorului de Cancer este pe 2 octombrie.

Iar daca din intamplare, din cea mai pura intamplare, cineva din jurul presedintelui vede articolul asta, poate-o propuneti, domnilor, pe ”Doamna” pentru decoratie, c-o merita, va jur!

Teoria Chibritului sau despre Cornul Abundentei la romani

Image

România e un stat tânăr, cu 154 de ani de istorie în spate, istorie presărată din belșug  cu momente tensionate și tușe de culoare in stilul autentic național, tușe date și de modul unic în care au înțeles românii că ar trebui să se raporteze la tendințele și valorile europene. În acești ani de existență, statul a trecut prin multe – a trecut, pe rând, prin monarhie, dictatură, regim fascist, comunist, ca să se oprească, deocamdată, la democrație, însă este de apreciat faptul că, în iureșul atâtor schimbări, și-au apărat identitatea națională, folclorul și snoavele, cutumele și tot ce-i face unici. România s-a schimbat așa cum un cameleon își schimbă culoarea pentru a se feri de prădători, însă un singur ”lucru” a rămas neschimbat : românii.

    Românii, fie c-au suferit asprimile dictaturii, (spre care, dacă privim în urmă, se pare că au avut predilecție) fie că au fost iobagi sau oameni liberi, cu drepturi depline, au trăit și au dat mai departe frumusețea numai de ei știută a lui ”lasă că merge și-așa.

S-au proclamat urmași ai unui întreg șir de eroi, unul mai strălucit decât celălalt, însă, cu toate acestea, au ales să…se plângă. Ori de câte ori le-a fost greu, au preferat să se jelească, să-și înece amarul în amintirea unui trecut glorios, (să nu uităm de popularitatea filmelor ce au ca subiect diverse episoade ale istoriei neamului, nici de exclamațiile nostalgice din ciclul ”Unde ești tu Țepeș când avem atâta nevoie de tine??”) și…să-și înjure printre dinți conducătorii de mamă, că din cauza lor a ajuns la sapă de lemn un neam întreg, un neam atât de falnic si măreț odinioară.

Însă românii sunt, deopotrivă, răbdători, încăpățânați, docili și, nu în ultimul rând, foarte optimiști ca fire, ceea ce îi face favoriții conducătorilor. Pentru că românul nu se va plânge niciodată de nedreptatea comisă de un conducător împotriva unuia de rând, ci va rânji ironic, gândindu-se că ”de, ăla și-a meritat-o”. Dacă are frigiderul plin și ziua de mâine nu-l face să își frângă mâinile de spaimă, românașul nostru e ”surd, orb și tace”(pentru a parafraza un vechi proverb sicilian) la nedreptățile comise de conducătorii lui.

Popor cu înclinații naționaliste moștenite din tată-n fiu mai ceva ca ”Miorița”, românul își va blama mereu conducătorii pentru viața aspra pe care o duce, sau îi va ierta,

spunându-și că, de fapt, ”nenorociții ăia de străini ne vor răul, că ce bine ne era noua până să ne băgăm în cârdășie cu ei. Europă am vrut, Europă avem!”. Plângând mereu după vechii conducători, pe români nu i-a interesat de fapt niciodată că ar avea, și ei, românii mici, drepturi. Li s-au părut dintotdeauna sinonime cu privilegiile, ori, privilegii aveau doar nobilii, aristocrații, nicidecum gloata. Așa că la ce bun să și le caute, să le învețe?

Bunicii noștri-l plâng și azi pe Ceaușescu, acel lider legendar ce adusese neamului o viață de basm în țara unde curgea doar lapte și miere, bătrânele ce-au lucrat ”pe vremea lu` Ceaușescu” le mai spun și azi, în 2013, nepoților despre binefacerile și prosperitatea aduse de regimul socialist. De fapt, nu îl plâng tocmai pe el (pe Ceușescu, n.a.), abilitățile sale de conducător, ci un fapt cât se poate de simplu : atunci nu era discriminare la furat.

Furau toți, și șefii, și subalternii. Unii mai timid, alții mai cu spor, dar toată lumea avea de câștigat. Poveștile bătrânelor ce au lucrat în fabrici de conservă te fac să crezi că era, de fapt, un alt tărâm pe nume România, un paradis căruia i-am pierdut cheile. (”Țin minte și-acum campaniile de vară : pământul rodea (un ciorchine de struguri ajungea și la 2kg,) iar toți se adunau, cu mic, cu mare, la cules. Veneau elevi, studenți, militari, deținuți, salaori..practic oricine putea să ajute. Nu se mai prididea cu munca. Și nici noi, în fabrici, nu stăteam o clipă locului. TIR-uri întregi pline cu marfă stăteau la coadă în vămi să treacă de nu mai știai care intră sau care iese, iar carnea zăcea pe la tomberoane de nu o mai voiau nici câinii măcar, se plictisiseră până și ei de-atâta carne ce ne rămânea nouă. Făceam și norma, băgam și-n gură..mai luam și acasă câte ceva (câte puțin și pe furiș, chiar dacă toși știam și toți luam, de la portar până la ăia de sus, dar n-aveam voie să pomenim de asta nici măcar între noi. Cam cum e acu` cu chiulitul la voi în școli.) Acum, la ani de la moartea vechiului regim, au început parcă să vadă altfel lucrurile. Au început să-i privească cu ură pe conducători pentru că și-au oprit ciolanul doar pentru ei și-ai lor, și au găsit un nou țap ispășitor – corupția. Nu mulți știu ce înseamnă, și mai puțini vor să afle, dar le sună bine, place urechii acest nume de demon ce-a posedat o țară întreagă.

Dar, ca de obicei, nimic nu e ceea ce pare. Corupția nu e un simplu termen ce dă bine în discursurile viitorilor cârmuitori care se acuză între ei cu îndârjire,  sperând să mai fie lăsați în vârful ierarhiei încă puțin. Nu, corupția este o realitate ce a însoțit românul în evoluția sa ca nație…de când se știe. De la iobagul ce se ducea spășit la boier cu birul, dar cu toate astea zâmbind larg și spunându-i ”Săru-mâna, boierule!”, ca și cum boierul îi făcea o favoare că îl obligă să-și rupă din sărăcia lui ca sa-și sporească el avutul, la alegătorul de azi ce se vinde pe-o găleată și pe niște alimente, întrebându-se mai apoi de ce merg toate pe dos, corupția ne-a urmat îndeaproape indiferent de drum.

Nu suntem o nație de hoți, cum pretind unii luați de-avânturi xenofobe. Nici de viteji, cum ne minte folclorul. Suntem o nație de oameni ce s-au obișnuit cu jugul, s-au convins că așa trebuie să fie, c-așa e bine pentru toți, că e normal. Azi românul nu se mai întreabă ”Eu cu cine votez??”, ci așteaptă cu interes licitația premergătoare alegerilor, precum și can-can-urile imediat următoare, întrucât vechiul principiu roman ”pâine și circ” e mai actual în România anilor 2013 decât oricând, deși, la drept vorbind, poate acum e mai puțină pâine pentru plebei decât era atunci.

Și totuși, poate nu e totul pierdut. Poate nu încă. Observ la cei din jur c-au început, încet dar sigur, să se trezească. Încep să-și caute drepturile, să vadă cine li le-a încălcat și, mai ales, că îi văd deciși să își recupereze ce-i al lor. Se simt ca și cum s-au trezit dintr-un somn adânc, ce s-a întins pe câteva sute de ani, iar acum au energia necesară să inverseze raporturile. E vorba de oameni maturi, resemnați, crescuți în comunism, de elevi de liceu ce au aflat că, dacă protestează atunci când un coleg le este abuzat nu se va întâmpla nimic rău, de oameni. Oameni de toate vârstele și categoriile sociale ce încep să se dumirească, cuprinși parcă de o epidemie.

O epidemie care, pe cât de benefică le este lor, pe atât de periculoasă este pentru ceilalți.Pentru ceilalți, adică pentru jefuitorii pe care fiecare român asuprit îi înjură printre dinți atunci când le vede zâmbetul larg și promisiunile false. Îi înjură și se..jură! Se jură că nu îi va mai alege în veci pe ei, pe trădătorii de neam și țară…până la următoarea campanie, când licitația începe iar, ca și cum nu s-ar fi terminat cu adevărat niciodată.

Pentru că România e un stat cameleon, patria contrastelor și paradoxurilor care, pentru un englez de exemplu, ar putea părea situații imposibile, fantezii incoerente ale unui om nebun, însă…nu. Majoritatea românilor sunt doar ei înșiși : dă-le mici și manele, (sau merge și-o populară, că aia-i a lor;) lasă-i să se certe cu ungurii care au fost primii în Transilvania, ca doi copii de a III a, dă-le politicieni care se ceartă în fața camerelor ”pentru binele poporului” și liniște. Așa, ai șanse mari să te mai aleagă și data viitoare.

C-așa e el, om bun. Se-nfurie repede, iartă la fel de repede, și uită ca și cum nici n-ar fi fost. Dar urmele…rămân.

Dacă nu în conștiința oamenilor, măcar în paginile istoriei, dar nici de ea nu mai suntem siguri c-ar mai fi rămas nefurată, necosmetizată ca să se muleze pe anumite interese.C

Fresca a la modernisme

Image

 

Se zice că adevărul este una dintre coordonatele fundamentale ale progresului omenirii. O fi fost..cândva, demult. Căci Adevărul este un concept taare vechi, mai bătrân chiar și decât Antichitatea, ce azi ni se pare atât de îndepărtată în timp. Iar datorită vechimii  sale considerabile, nici numărul mutațiilor suferite de statutul de valoare a conceptului nu este unul neglijabil, acesta variind în funcție de mentalitățile epocii despre care e vorba sau de contextul politic al acesteia.

Astfel, adevărul a fost, secole de-a rândul, punctul central al  unei ierarhii valorice în continuă schimbare, în Antichitate fiind considerat, alături de Bine, Frumos și Dreptate, una dintre coordonatele sufletului uman, un ingredient  de nelipsit pentru desăvârșirea umanității, pentru aducerea acesteia la stadiul său de perfecțiune ancestrală, acum pierdută.

Sau, în orice caz, așa se pretindea, așa se dorea, așa se visa. De fapt, odată cu Evul Mediu s-a introdus în mod tacit, subversiv, o singură valoare în cugetele oamenilor : puterea. Dorința de confort și, prin asociere, de putere (o viață comodă, lejeră își permiteau doar aristocrații) a dus la o dărâmare a vechii lumi, o demolare din temelii. Și cum se poate dărâma o societate, o ordine, o  ierarhie practic, mai ușor decât prin degradarea valorilor sale?

Astfel, Adevărul în starea sa primară a rămas doar în sufletele unor nostalgici ai lumii vechi și în discursurile demagogilor, a oratorilor de ziua a 16 a, devenind un fals,  modificat în funcție atât de conjunctură, cât mai ales de interese. Și cum, în treacăt fie spus, adevărul și sinceritatea rentează din ce în ce mai puțin, pornind cu pași repezi spre ”deloc”, alegerea majorității la întrebarea ”Ce ai alege, adevărul sau minciuna?”  ar fi, fără îndoieli prea mari, minciuna. Asta, dacă eliminăm din ecuație ipocrizia, ajunsă astăzi ”un rău necesar”.

Dreptatea s-a sulemenit și ea, ajungând să fie o parodie ieftină a ceea ce era cândva, mai oarbă decât ar fi cazul, iar talerele ce-ar fi trebuit să  rămână în echilibru, nepărtinitoare, parc-au devenit subiect de…licitație! Cine dă mai mult, ăla e nevinovat!

 

Și de-ar fi ”doar” atât..parcă am mai putea să ne păzim cumva de anxietate și nevroze, dar când  vezi că din Binele de odinioară, ponosit și colectiv, din acel Bine modest, care cerea ca bunăstarea s-aparțină, echitabil, tuturor, n-a mai rămas ”decât” binele propriu, Binele MEU egocentrist, ce s-a umflat peste măsură și nici gând să pleznească n-are, ba s-a mai poleit și cu foi de aur…cum să nu te-apuce isteria de-ai mai rămas întreg la minte?

Și peste toate vine, mândru, Kitschul. Vine pășind semeț, agale, ca un stăpân incontestabil ce se află, sigur c-a luat sub stăpânire tot ce se putea lua. Iar în răstimpul ăsta, Frumosul zace la gunoi, așteptându-și moartea, îndurerat peste măsură de tortura agoniei. Căci Frumosul n-a dispărut doar ca etalon, ci și ca mod de viață, ca mentalitate. De la limbaj la suflete, de la pavaj la haine și clădiri, la lucruri  peste care suntem dispuși să trecem ca să ne vedem ajunși acolo unde-am vrea, Frumosul a murit, iar dom e Kitschul.

Frumosul a murit întâi în noi, în oameni, în fiecare, ca mai apoi să moară-n lume.

Și nimeni n-a avut curajul (sau interesul, cum vreți voi s-o luați) să-ncerce să oprească degradarea, vulgarizarea. Așadar, bun venit în modernitate, oameni dragi! Sper doar c-o să vă placă ce-ați creat, că o să spuneți cu mândrie-n glas ”Dar am contribuit și eu la asta!”