Hai să ne dezvoltăm personal, baby!

Ginger-Rogers-and-Fred-Astaire-ginger-rogers-14574694-500-386.jpg

 

De niște ani buni sunt martora expansiunii unui fenomen pe cât de popular, pe atât de exhaustiv: dezvoltarea personală. Ce-nseamnă asta? Păi, cam orice ți-ai putea imagina- de la cursuri de parenting la cursuri de time-management, la cum să-ți descoperi femeia interioară, să devii bărbat alfa (că noi nu facem discriminare aici, clar?) și câte și mai câte. Toate mișto, toate interesante, toate utile…la prima vedere. Dar cine ești tu să vorbești despre dezvoltarea personală, fetițo? Ei, păi hai să vă povestesc, că știu că asta întrebați în sinea voastră, fără să vă vină și curajul necesar verbalizării ei; cel mult ridicați din sprânceană circumspecți.

Relația noastră datează de undeva din liceu, când m-am împrietenit cu câțiva apostoli adolescenți ai dezvoltării personale. Mi s-a părut o tâmpenie incompletă, dar foarte deștept ambalată, cam ca o muiere slută, dar care-a fost făcută, prin machiaj, haine și editare, vedetă de Instagram de la bun început. La vremea aia, n-aveam argumentele necesare să explic coerent de ce e doar o pojghiță de roz-unicorn, dar îmi iau revanșa acum, cinci ani și multe experiențe mai târziu.

Dezvoltarea personală e un concept în esență bun, dar, ca mai toate conceptele, aplicat prost. Am văzut mulți guru de dezvoltare personală cu un succes fabulos, care-ți explică cum să faci, ei bine…cam orice. Să te lași de fumat, să câștigi averi, să ai corpul de vis, să seduci irevocabil tot ce mișcă sub soare… De multe ori, același ins te învață toate astea. Plus clasicele public speaking și time management. Că, deh, ne adresăm unui public educat, doar, nu? Păi…da, dar vezi tu, ăia care vă învață toate treburile astea, o fac în neștiință de cauză. Ceea ce e normal, fiindcă ei n-au, la origini, treabă cu sănătatea mintală. Sunt absolvenți de Politehnică, Jurnalism, Comunicare sau mai știu eu ce. Toate domenii foarte mișto, dacă oamenii s-ar mărgini să țină training-uri de nișă, pe ce știu ei mai bine- că e web design, tehnici de redactare sau strategii de comunicare on-line, sau orice altceva la care se pricep. Dar oamenii vin să te învețe pe tine să renunți la țigări după un exemplu personal și încă vreo două-trei selectate atent, astfel încât să li se confirme teoria. Că așa se face treaba. Practic, însă, băieții vă cam fac de bani. De ce?

Pentru că ei tratează un simptom, nu o cauză. Dacă eu, marele trainer, coach, sau ce titulatură o mai fi acum la modă, te fac pe tine, fumător compulsiv, să înlocuiești fumatul compulsiv cu spălatul pe mâini de douăzeci de ori pe zi, nu se cheamă că te-am făcut să renunți la fumat. Se cheamă că, pe o fundație cu iz potențial patogen, în cazul de față una obsesiv-compulsivă, eu ți-am înlocuit un simptom, o modalitate de expresie a acestor tendințe considerată de societate ca dăunătoare, cu una considerată dezirabilă. Dar fundamentul e tot acolo, problema de bază n-a dispărut niciunde. Și nici n-ar avea cum.

Pentru că dezvoltarea personală nu poate ține loc de terapie. N-are cum să fie rezolvată o problemă comportamentală prin 2 cărți, 3 conferințe și-un workshop. Astea-s de suprafață, sunt pentru…nu, nu-s nici măcar pentru probleme, sunt pentru oameni care cred că au o problemă cu, un fel de pastilă placebo, dar la nivel psihic. Problema aia poate să nici nu existe, de facto, dacă ție ți se pare că ea există, atunci există și minim un prestator de servicii de dezvoltare personală care să ți-o elimine și să te lase să te bucuri după în voie de viață. Și, chiar de-ar vrea, chiar de-ar vrea coach-ul în cauză, nu poate să meargă în profunzimea problemei. N-are ceea ce în spațiul anglofil se cheamă know-how, sau cunoașterea de specialitate necesară nici măcar pentru a discerne cauzele care le-ar intra sub incidență, de cele care au nevoie de ajutor specializat.

Dar nu pot nici blama oamenii care devin adepți. Nu-s informați. Încă mai cred basmul La psiholog merg doar nebunii și se poartă în consecință. Adică încearcă să se trateze singuri, de probleme pe care ei le văd, dar cărora nu le văd și cauzele, cu ajutorul unor cărți și seminarii ținute, majoritatea lor, de oameni cel puțin la fel de neavizați. Orbul care-l conduce pe orb, cum spun americanii, mari iubitori de dezvoltare ei înșiși. Dezvoltarea personală aia reală impică investiție mare. Investiție de timp, bani, capital emoțional. Înseamnă renunțarea la prejudecăți și demararea unui proces de reparații și control al pagubelor. Mers la terapeut, când simți că ai o problemă de rezolvat, nu să faci, după cum te taie capul, experimente pe propria persoană și să te razemi de fundătura spre care-ai mers atât de vesel, ferm convins că stai pe culmile gloriei. Asta e dezvoltarea personală reală, sau, cum le place lor să zică, autentică.

De fapt și de drept, dezvoltarea personală pe care-o știm noi, cu iz de cultură organizațională, nu-i decât expresia unei abordări ce-n economie e cunoscută drept Teoria Alegerii Raționale- când indivizii au de ales între o variantă A și o variantă B, vor alege în conformitate cu principiul simplu al maximizării utilității. Adică vor alege varianta care le aduce cele mai multe beneficii în cel mai scurt timp. Vor alege rațional. Dar TAR este și ea, alături de dezvoltarea personală. o simplă fațetă, la rândul său, a utilitarismului. Știm toți că ideea de bază a tuturor sloganurilor de dezvoltare personală îl conține pe TU. Tu ești responsabil de ce se întâmplă în viața ta, tu ai puterea să-ți schimbi viața, tu faci și dregi. Dar tu și numai tu. Societatea, cultura în care te-ai născut, nivelul de educație, contextul geopolitic în care trăiești, precum și alte variabile mari, pe care nu le voi enumera aici, n-au nici o treabă. Noooo, ferească Hristos! Tu ești mă singurul responsabil de viața și devenirea ta. Ori ăsta, dragilor, e un mare pericol ce ne paște.

Advertisements

Din inima, pentru copii

12715718_964409290309184_8336684676991575381_n-1

Se zic multe despre copilarie. E perioada cea mai iubita si evocata a vietii unei persoane, « unicul paradis pierdut », asa cum o denumesc clasicii in scrierile lor, un cadou de la viata. Ne gandim la rasete si bucurie, la viata fara griji, prietenii sincere si joaca, multa joaca. « Boala » si « Copilarie » nu sunt mai niciodata asociate. Sau daca sunt, sunt asociate unui amestec unde apare un al treilea element : mila. Iar cand inlocuim « Boala » cu « Cancer », am avut ocazia sa constat o indepartare a oamenilor mai mult decat ingrijoratoare. Sa fie de vina ignoranta larg raspandita, teama de-a nu urma cumva pe lista si copilul meu? Asta e doar o alta intrebare ce va ramane la capitolul intrebarilor retorice, fara vreun raspuns concret. Concreta e doar respingerea oamenilor. Si mi-as dori sa le spun unele lucruri, oamenilor care mai-mai c-o rup la fuga cand aud despre cancerul la copii.

Mi-as dori sa le spun, in primul rand, ca exista. Da-da, o sa existe chiar daca te indepartezi, te feresti, te pleostesti brusc sau iti faci cruce atunci cand auzi despre asta. Nu-l vindeca. Dar medicatia il vindeca…in aproximativ 8 din 10 cazuri. Altceva, nu? Treaba e sa-l convingi pe copil ca EL e unul din aia 8, nu din ceilalti 2. Acolo e smecheria.

As vrea si sa intelegeti, dragilor, ca sunt oameni si ei. Ca si copiii vostri. Ca au vise, planuri, simpatii si antipatii. Ca sunt la fel de mofturosi, daca nu chiar ceva mai mult, datorita citostaticelor facute. Ca si ei se joaca. Si se joaca frumos, va spun sigur, ca doar ma joc si eu alaturi de ei ! Ca le e rusine. Dar rusinea lor e vina voastra. A voastra, a celor care, cand ii vedeti fara par pe strada, va apucati sa comentati in spatele lor, sa-i aratati cu degetul. Credeati ca nu stiu? Ba da, si ii doare! Ca ei sunt copii, dar voi sunteti, teoretic, adultii la care ar trebui sa mearga sa ceara ajutor. Dar in schimb, preferati sa va dati ignoranta pe fata. Sa-i umiliti, pe ei si familiile al caror zbucium nu-l veti intelege nicicand. Ati incercat vreodata sa va ganditi cum e sa stai intr-un spatiu inchis, copil fiind, cu lunile? Sa fii rupt de familie, de prieteni, de catelul drag ? Sa nu aveti habar cand o sa-l mai vedeti data viitoare pe tata ? Hai sa va povestesc despre viata de spital, nu vreti ? Dar nu va mai intreb, va povestesc oricum.

Timpul pe sectia de oncopediatrie de la Marie Curie curge lent, dar cei mici s-au obisnuit deja cu asta, poate prea din timp. E o sectie luminoasa si pastelata, cu oameni prietenosi. De fapt, ca sa va zic eu drept, e ca un satuc. Un sat in care mame si asistente, medici si voluntari, fac front comun pentru binele copiilor. Mamele schimba ingrijorari si retete, secrete despre cum sa-i convinga sa bea apa mai multa sau sa manance sanatos. Asistentele glumesc cu copiii, vorbesc cu familiile, sunt mereu vigilente. Inainte de-a ajunge voluntarii, la 16, pentru activitatile terapeutice prin joc, unii copii au scoala. ”Vine doamna!” inseamna, cel mai adesea, ca nu raman in urma cu materia. ”Doamna” preda orice si pentru orice clasa. Cu ea se dau teze si examene. Se face si-n spital scoala, sa stiti! Apoi, ”comitetul de primire”, cum imi place sa le spun, se posteaza strategic, in fata usii de intrare pe sectie, si-asteapta. Te cearta daca intarzii, daca n-ai mai venit de mult, daca ai uitat sa-ti pui ecusonul pe care sta scris numele tau. Sunt atat de simpatici, in umanitatea lor necenzurata! Fiecare activitate facuta cu cei mici are un scop, departe de interfata jucausa si de discutia amuzanta de la masa de lucru, teme importante. Vorbim si lucram despre ce ne e drag acasa, despre ce planuri avem in viitor, ce trebuie sa mancam ca sa fim sanatosi si de ce e important sa ii spunem domnului doctor dimineata, cand vine la vizita, orice maruntis care ne-a suparat cat de putin in scurta perioada de la ultima vizita medicala. Lucruri cu rost, vedeti bine, mai ales cand vorbim despre niste copii care-ar da toata sfecla rosie din lume pentru un hamburger sau o pizza! Sunt si momente fericite, la noi pe sectie: cand un copil termina tratamentul, cand vine Leul Curajos, prietenul lor mai faimos ca Simba pe sectiile de oncopediatrie din Romania. Cand primesc vizitele fratilor si parintilor veniti de departe pentru ei, cand primesc perucile, sau cand merg la X-Box sa joace GTA. Si mai sunt momentele magice cand vin pe sectii Temerarii. Temerarii sunt tinerii puternici care au invins cancerul, si-n acelasi timp sperantele lor ambulante ca vor deveni, la randul lor, temerari. Temerarii sunt, mai ales pentru fete, un element de baza al magiei- e mai mult decat motivant sa vezi in fata ta o fata frumoasa, aranjata, cu parul lung si bogat, care-ti povesteste ca a trecut prin aceleasi lucruri neplacute ca tine: citostatice, par cazut, zile-ntregi la fir. Si uite ca au reusit, au invins! Bucurie mare e si atunci cand vin perucile, singura lor modalitate de a fenta stigmatizarea unei societati obtuze. Nu vreti sa stiti! Telefoanele primite de la prietenii care au terminat tratamentul oncologic sunt adevarate evenimente, si cei mici pastreaza legaturi de prietenie foarte stranse unii cu ceilalti, intreband unii de altii mereu, fie ca sunt amandoi pe sectie sau unul dintre ei este acasa. Sunt si momente mai amare, ca cele cand adolescentii se simt tradati de vechii prieteni, cand realizeaza ca prieteni le sunt doar cei ce le inteleg experienta. Sau cand un copil pleaca ”in permisie” acasa, sau are voie sa iasa in oras. Lucruri atat de firesti si, cu toate astea, un lux! In spital, dragilor, e ca-n viata.

Da, viata in spital e speciala. Da, oamenii de-acolo sunt minunati. Toti. Si nu, nu sunt nici nebuna, nici nu regret vreun moment decizia de a ma alatura oamenilor de la Asociatia The Little People Romania, care fac lucrurile sa se intample, care-i fac pe cei mici sa poata spune bolii ”Nu mi-e frica!”. Da, sunt momente grele. Da, uneori emotiile sunt extrem de greu de controlat. Da, sunt zile in care pleci cumva suparat pe tine ca n-ai putut da 100% pentru ei, dar bucuria care se ia de la ei la tine prin zambete o acopera de nici nu mai stii ca e acolo. Da, copiii astia mi-au dat mie lectii, in loc sa le dau eu lor. M-au invatat ca problemele mele nu sunt reale. Ca supereroii exista, chiar daca-s copii, chiar daca sunt adolescenti si adulti tineri cu venituri mici, dar inimi mari, gata sa ajute fara sa primeasca nimic la schimb, materialiceste vorbind. Ca sunt oameni care misca Romania spre mai bine si ca, fara dubii, cu asa copii, viitorul tarii e pe maini si suflete (mai ales suflete!) mai mult decat bune. Si ca o floare de la unul dintre ei primita intr-o seara de opt martie face cat toata casa de moda Chanel. Fiindca e o dovada ca atunci, acolo, a fost nevoie de tine. Si asta nu-ti poate lua nimeni vreodata. Si daca as avea vreodata de ales intre o intalnire cu Johnny Depp si o seara cu copiii mei de la spital…l-as lua pe Johnny cu mine! Sigur cei mici s-ar bucura sa-l cunoasca pe capitanul Sparrow!

Asa ca, draga omule care ai avut rabdare sa citesti atat, acum ca stii cat le e de greu, nu-i mai judeca! Nu te gandi ca sunt bolnavi, gandeste-te ca sunt copii. Niste copii care au sa ne predea lectii grele. Si daca tot postati pe Facebook meme-uri despre supravietuitorii cancerului, sa stiti si voi ca Ziua Internationala a Supravietuitorului de Cancer este pe 2 octombrie.

Iar daca din intamplare, din cea mai pura intamplare, cineva din jurul presedintelui vede articolul asta, poate-o propuneti, domnilor, pe ”Doamna” pentru decoratie, c-o merita, va jur!

Cum mi-am ingropat nemurirea

Image

Era o zi ca nici o alta, cu un cer de un azuriu perfect, limpede ca o oglindă, zi toridă în care şi cele mai ciudate întâmplări te-ar fi făcut să râzi cu poftă. Ana venea agale spre casă, gândind la cât se transformase-n două luni amărâte oraşul ei. Sau, poate că nu se transformase el, poate-şi pusese ea lentilele cele roz pe care le dosise-n cufărul cu amintiri acum multă vreme, cine mai ştie…

Ajunsesem aproape de uşă, dar, ca niciodată, nu simţisem până atunci, cât era drumul de lung, nici o mişcare. Când am ajuns, în faţa uşii, tulburând liniştea comodă a tot ceea ce ştiusem până atunci, o cutie de carton care avea pe ea lipită o scrisoare, părea să m-aştepte, răbdătoare, de mai multe ceasuri.

Iniţial m-am speriat, dar mi-am zis că sunt fată mare, şi mă pot descurca, orice-ar ascunde. Ştiam că va fi o zi lungă, urmată de o noapte plină de frământări, aşa că am găsit de cuviinţă să citesc scrisoarea, să văd ce mă aşteaptă. Şi n-a fost uşor să accept ce-am aflat…Iată cum începea:

„Draga mea Ană,

Vreau să ştii că, deşi am o viaţă tumultuoasă, eşti cel mai mare dintre păcatele mele. Ne ştiam de mult timp şi ai fost, în tot răstimpul ăsta, singura-mi certitudine, singura constantă. Te-am urmărit de la distanţă tot timpul, cu aceeaşi fervoare cu care mi-am urmărit idealurile. Ştiu la ce te gândeşti, dar n-avea teamă…

Te-am observat, analizat şi disecat de dinainte de-a te mărita, de a fugi atunci cu imbecilul ăla. Ah, parcă mai doare şi acum! Ai fost, deopotrivă, muza şi blestemul meu, deşi a fost, poate, cea mai vinovată dintre plăceri, să te văd. Să te văd cum treci de la copila naivă la femeia fără cusur şi fiecare discuţie avută cu tine-n timp, oricât de scurtă, oricât de banală, a fost pentru mine mai mult decât ar fi putut vreodată nenorocitul de mine să spere.

N-o să îţi mai spun, căci presupun că ştii, că ai înţeles; faptul că te-am avut rămâne pentru mine cea mai sublimă dintre experienţe. În cutia asta ţi-am lăsat toate fotografiile pe care ţi le-am făcut vreodată (cu ştirea ta, dar mai ales fără), precum şi caietele în care te-am descris. Eu am plecat de-aici, însă fiindcă tu şi doar tu eşti singura mea muză, spiritul ce bântuie şi îmi însufleţeşte toate picturile, îţi voi lăsa, pe fundul cutiei, cheia atelierului.

Întotdeauna al tău,

Mircea

P. S: Nu te speria şi nu plânge, însă la ora asta, când tu încă-mi mai citeşti scrisoarea, eu sunt mort. M-am spânzurat într-o casă abandonată din cealaltă parte a ţării.”

Pentru o clipă, m-am oprit. Am simţit că lumea mea se prăbuşeşte, că tot ceea ce obişnuiam să cred că sunt sau c-aş putea fi lua, dintr-o dată, cu totul alte valenţe, alte contururi.

Deci Mircea fusese un maniac..confesiunea asta avea să-mi dea insomnii o lungă perioadă de timp. Şi nu neapărat ideea-n sine, cât mai ales faptul că eu, Ana, am fost, dintotdeauna, obiectul uneia dintre acele manii despre care n-afli decât din film sau din literatură, şi care-n realitate ţi se par atât de fictive, atât de-ndepărtate..

Însă nu mai rezistă tentaţiei şi deschise cutia. Erau acolo, aşezate într-o ordine aproape nefirească, albume, caiete fotografii rămase pe dinafară. Se aşeză cuminte pe podea, ca atunci, şi începu să citească, să vadă, să analizeze. Totul arăta, împietrind parcă, exact ca atunci, ca-n seara presărată cu pulbere de stele în care el o avusese. Şi, cu toate astea, lucrurile se schimbaseră aproape radical de la momentul acela, un apogeu al existenţei sale, al existenţei lor.

Avea lacrimi în ochi, iar buzele-i se învineţiseră de la cât le muşcase, de la cât de puternic simţise întreaga scrisoare şi, cu toate astea,era încă acolo. Vedea, imagine cu imagine, un film care parcă era al vieţii altcuiva. Se vedea mică, zveltă, cu ochi scânteietori, îmbrăcată sărăcăcios, dar mustind de fericire lângă Nicu-al ei, un vlăjgan înalt, măsliniu, cu o figură ciudată, şi-atunci se gândi ce văzuse ea la el, de-o făcuse să-i dea atât de multe şanse. Apoi, se văzu când şi-a luat inima-n dinţi şi s-a angajat─ tunsă scurt, cu un sacou roşu pe care-l mai avea şi-atunci în dulap, ca relicvă a unor vise de mult pierdute. Se mai văzu, îngândurată şi trasă la faţă, la botezul mezinei, moment în care realiză cât înseamnă pentru ea fiinţele-astea care-i părea că îi mănâncă zilele, şi admiră, o dată-n plus, meticulozitatea lui Mircea. Se găsi pozată-n toate ipostazele vieţii, în toate locurile ce-o adăpostiseră, care-avuseseră milă s-o găzduiască, până şi în sufrageria Mirunei, la care vorbiseră atunci.

Dar chiar ala, ea ce-o mai fi făcând? Avea s-o sune a doua zi de dimineaţă. Chiar dacă

n-avea să doarmă nici măcar un singur minut în noaptea aia, poate, cine ştie, aveau să se vadă la prânz. Ar fi trecut la jurnale, dacă în uşăă nu s-ar fi auzit o bătaie fermă, dar totuşi discretă. Ana ascunse în grabă tot, băgând scrisoarea-n sân şi cutia umplută de-a valma în şifonier, şi deschise uşa. Coincidenţă sau nu, era chiar Miruna.

-Ce faci mă, ţi-ai făcut casa chilie, te-ai izolat de lume, gata?

-Of Miru, de-ai şti numai! Şi-atunci, toate nopţile nedormite, toată durerea strânsă cu sârg atâta vreme se concretizară într-un plâns brutal, sfâşietor.

-Doamne Ana, ce s-a întâmplat? Uite, stai aici.

Se aşezară la geam şi, ca şi-altă dată, era larg deschis. Ana nu putu face nimic să se oprească, îi întinse doar scrisoarea c-o mână slabă, de cadavru, şi îngăimă:

-Uite, citeşte numai..

Şi-şi aruncă ochii pe geam, privind în zare. Apartamentul era cufundat în acea linişte ostentativă pe care-o aduce cu sine sfârşitul. Ana privea încă cerul atunci când Miruna, albă ca o foaie de jurnal rămasă nescrisă scoase un ţipăt scurt.

-Nu! E imposibil, nu!

-Ba da Miru, s-a terminat tot. El nu mai e. Dacă nu mă crezi pe mine, atunci măcar

crede-l pe el. Uite.

Şi scoase din şifonier cutia-n care îngrămădise, claie peste grămadă, tot.

-Dar..cum?

Şi Ana începu să-i povestească, cu o voce molcomă, tot; privea apusul care, în ziua aia, era mai roşu ca o crimă şi mai fin decât mătasea, vorbind mai mult pentru sine decât pentru prietena ei ce o privea terifiată, temându-se de ceea ce a sa prietenă ar fi putut face.

Miruna era o femeie atipică─ silueta ei longilină, fragilă, o făcea să pară de-a dreptul eterică, în timp ce vocea-i răguşită şi părul pe care-ncerca de ani buni să-l îmblânzească îţi şopteau că nu trebuie să dai chiar atât de mult credit celei dintâi impresii. Îşi stăpânea calmul cu greu, fiind o impulsivă notorie, însă atunci, în seara aia, împietrise parcă până şi ea.

-Brusc, acum totul capătă sens. Atitudinea lui timidă pe care-a avut-o din clipa în care

te-a văzut în sufragerie, bucuria ce i se citea în ochi când i-ai vorbit, se explică totul!

De-aş fi ştiut, de mi-ar fi spus…

-Ce crezi că s-ar fi întâmplat? surâse Ana cinic.

-Ce s-a întâmplat şi-n alte dăţi, l-aş fi ajutat v-aş fi cuplat cumva şi-ar fi fost totul bine, ar fi fost viu acum…

-Eşti aşa sigură Miruna…Eu n-aş fi în locul tău, să ştii..

-De ce mă? N-aţi fi fost nici primii, nici ultimii asupra cărora mi-am pus amprenta.

-Dar cu siguranţă finalul ar fi fost altfel decât celelalte. Ar fi rămas…tot ăsta. Uite.

Şi, deschizând unul dintre caietele ce-i serviseră răposatului de jurnal, îi citi: „Nu mai cred nici în rai sau în iad, nici în Dumnezeu şi nu mai am speranţa în mai bine, deci sunt o cauză pierdută. Eşti raiul meu şi iadul meu, şi chiar dacă ştiu că n-ai să citeşti asta, îţi voi spune că nu merită să-ţi baţi capul cu mine, să încerci să mă iubeşti, sau să mă înţelegi, sau să mă accepţi măcar.” Trase aer în piept şi o întrebă:

-Acum înţelegi? Ăsta avea să fie sfârşitul indiferent de ce-aveam eu de zis sau de ce încercam eu. El nu mă iubea pe mine, pe Ana, ci o Ană din imaginaţia lui. Dar mai bine-ai veni cu mine…

-Ce? Unde? Acum? E trei dimineaţa! zise Miruna, trecând de la o stare la alta cu viteza fulgerului.

Între timp, Ana tot scotocea prin cutie, în căutarea cheii de la atelierul lui. A găsit-o repede, într-o cutiuţă mică, roşie.

-Hai, îţi zic pe drum! Conduci tu, eu nu sunt în stare, îi spuse Mirunei pe-un ton grăbit, în timp ce-şi căuta în casa transformată-n haos geanta şi un şal.

-Bine, dar zi-mi măcar unde mergi, nu mă speria Ana!

-Stai mă calmă, mergem la atelier.

Neavând nimic altceva de făcut a doua zi şi cumva temându-se de reacţia prietenei sale la un refuz, merse. Până la urmă, curioasă era şi ea, deci ce-avea de pierdut? Plecară deci în goană spre atelierul aflat în cartierul vecin dar ce găsiră acolo fu mult peste aşteptările şi chiar peste puterile celor două.

Atelierul era o hală ce fusese îngrijită şi folosită de Mircea după abandonare drept atelier de pictură. Găsea că îl inspiră şi-i lasă destul spaţiu de desfăşurare şi-l găseai mai mult aici decât acasă. Asta..când nu lua întreg oraşul la pas, străduţă cu străduţă, în căutarea a ceva demn de imortalizat─  un chip, o scenă sau, de ce nu, o plantă, animal sau clădire pe care să o facă, prin metodele sale, nemuritoare.

Era plin de tablouri, multe din ele cu fetiţe sau femei în cele mai „altfel” ipostaze. Găseai acolo regine îngenunchiate, Lolite masochiste, zâne ancorate în banal şi tot ce n-ai fi crezut vreodată ca fiind plauzibil atunci când venea vorba despre el. Piesa de rezistenţă însă era o măsuţă pe care găseai în termos cafea, două ceşti şi două răvaşe.

„Miruna,

Te-aş ruga să nu plângi, să nu leşini şi să te ţii tare. Du-te în spatele halei şi vei găsi o casetă îngropată. În casetă sunt bijuterii şi-o inimă. Inima e a mea, arde-o. Bijuteriile sunt pentru tine, ca amintire, fiindcă am avut mereu ceva aparte pentru tine. Să nu mă uiţi. Mircea.”

Se făcu pământie, reveni la paloarea-i de cadavru ce n-o mai părăsise din clipa în care citise scrisoarea lui şi se lovise ca de un zid de durerea şi labilitatea Anei, care-i fuseseră, până atunci, necunoscute. Într-un fel cumva natural, mânată de-un soi de instinct, merse unde i s-a zis şi se-apucă, în locul însemnat, să dea pământul umed la o parte cu mâinile goale. Cutia, de lemn de-această dată, adăpostea o inimă, aşa cum îi zisese, şi bijuterii lucrate doar din perle, însoţite de un bilet mai mult decât succint, caligrafiat într-un mod de-a dreptul ciudat, nefiresc de estetic pentru el. „Pentru că eşti la fel de suavă ca ele. Rămâi aceeaşi mereu.”

Atunci, Miruna-şi permise, pentru prima dată după toată înşiruirea de stări şi, până la urmă, de evenimente, libertatea de-a plânge. Plânse încetişor, fără zgomot, până când s-a eliberat de tot. Şi adunase tare multe..

Între timp, Ana contempla atelierul. Se plimba printre tablouri,  făcând cunoştinţă cu un alt Mircea. Picturile sale aduceau cu sine scene de mahala, ganguri părăsite, nuduri, animale ce-nconjurau tronul pe care stătea, de obicei, o femeie, mereu alta, cu faşa acoperită ba de un voal roşu, ba de unul negru sau gri. Pictase lăutari care cântau plângând, ţigani în căruţele lor cu coviltir, împopoţonate cu clopoţei şi pânze colorate, şi-n general cam tot ce oferise viaţa până atunci.

Cumva, i se părea ciudat că în toate-acele tablouri era ea, dar o şi flata totodată. Termină de măsurat şi analizat picturile, atelierul, când îşi aduse aminte de răvaş. Se-ntoarse la măsuţa plasată parcă dinadins în mijlocul atelierului, trase aer în piept şi citi:

„Ana,

Nu credeam, sincer, că vei veni aici. Ştiam că eşti puternică, însă mă aşteptam să fii acasă, plângând, nu să îţi înghiţi lacrimile şi să pleci pe drumuri să mă cauţi. În schimb, o vedeam făcând asta pe Miruna, o dată aflată vestea. Acum, că eşti aici, îţi voi spune adevărul─ sunt cât se poate de viu, dar am plecat din ţară. Dacă vrei, poţi încerca să mă cauţi, dar până atunci, adio.

Al tău, Mircea.”

Era viu. Înscenase toată harababura asta ca să ce? Să mă testeze? Simţeam că începe

să-mi fie teamă, că nu ştiu prea bine în ce anume am intrat. Dacă vreau să-l găsesc? Cu siguranţă, şi am planrui mari pe tema asta. Am ars răvaşul şi-am tăcut, nu voiam să-i spun nimic Mirunei care tocmai ce se-ntorsese.

-Eşti bine? mă întrebă ea privindu-mă cu o linişte pe care aproape i-o uitasem în perioada asta atât de scurtă, dar cu siguranţă mai intensă decât cel puţin jumătate din anul care aproape trecuse.

-Da, acum m-am liniştit. Ştiu ce am de făcut de-acum, îi spusei eu, ducând o mână pe umăr, ca într-un fel de îmbrăţişare solitară.

-Nu ştii ce bine-mi pare şi cât de frică mi-a fost! auzi tunând vocea Mirunei, ce îmi sări în braţe şi se puse pe plâns.

Era rândul meu s-o ascult, aşa că ne-am aşezat pe podea, îmbrăţişate, singurele fărâme de viaţă din toată pustietatea asta rece.

-De ce Miru, la ce te-ai gândit? Că mor şi eu? o-ntreb râzând.

-Te ştiu fragilă, impulsivă, deci da, m-am gândit c-o să te pot privi cum îţi iei adio de la toate şi, într-un acces de slăbiciune, zbori pe geam!

-Nu draga mea, pot mai bine de-atât. Megem acasă? Dorm la tine azi, nu te las singură aşa.

-Bine, hai să mergem. Nici nu ştii cât de mult vreau să treacă perioada asta Ani, nici n-ai tu idee..

-Ştiu, simt acelaşi lucru ca tine. Şi când te gândeşti că ceilalţi nu ştiu nimic, că se aşteaptă să fim bine, că..

-Taaaci! Taci şi hai să mergem! îmi trigă Miruna cu toată neputinţa pe care-o adunase.

Şi..duse-am fost. Eu, cu speranţa că îl voi regăsi. Miruna, visând la linişte. Îmi propusesem să las mansarda aia pentru totdeauna, şi ştiam că mi-e egal dacă-l voi regăsi sau nu. Voiam să plec, voiam să mă regăsesc şi asta aveam să şi fac. Mai exact, era o chestiune de timp─ în 2 luni aveam să plec. Doar de atât aveam nevoie ca s-o las pe Miruna în viaţă, în stare bună, să o pot reda societăţii.

Fresca a la modernisme

Image

 

Se zice că adevărul este una dintre coordonatele fundamentale ale progresului omenirii. O fi fost..cândva, demult. Căci Adevărul este un concept taare vechi, mai bătrân chiar și decât Antichitatea, ce azi ni se pare atât de îndepărtată în timp. Iar datorită vechimii  sale considerabile, nici numărul mutațiilor suferite de statutul de valoare a conceptului nu este unul neglijabil, acesta variind în funcție de mentalitățile epocii despre care e vorba sau de contextul politic al acesteia.

Astfel, adevărul a fost, secole de-a rândul, punctul central al  unei ierarhii valorice în continuă schimbare, în Antichitate fiind considerat, alături de Bine, Frumos și Dreptate, una dintre coordonatele sufletului uman, un ingredient  de nelipsit pentru desăvârșirea umanității, pentru aducerea acesteia la stadiul său de perfecțiune ancestrală, acum pierdută.

Sau, în orice caz, așa se pretindea, așa se dorea, așa se visa. De fapt, odată cu Evul Mediu s-a introdus în mod tacit, subversiv, o singură valoare în cugetele oamenilor : puterea. Dorința de confort și, prin asociere, de putere (o viață comodă, lejeră își permiteau doar aristocrații) a dus la o dărâmare a vechii lumi, o demolare din temelii. Și cum se poate dărâma o societate, o ordine, o  ierarhie practic, mai ușor decât prin degradarea valorilor sale?

Astfel, Adevărul în starea sa primară a rămas doar în sufletele unor nostalgici ai lumii vechi și în discursurile demagogilor, a oratorilor de ziua a 16 a, devenind un fals,  modificat în funcție atât de conjunctură, cât mai ales de interese. Și cum, în treacăt fie spus, adevărul și sinceritatea rentează din ce în ce mai puțin, pornind cu pași repezi spre ”deloc”, alegerea majorității la întrebarea ”Ce ai alege, adevărul sau minciuna?”  ar fi, fără îndoieli prea mari, minciuna. Asta, dacă eliminăm din ecuație ipocrizia, ajunsă astăzi ”un rău necesar”.

Dreptatea s-a sulemenit și ea, ajungând să fie o parodie ieftină a ceea ce era cândva, mai oarbă decât ar fi cazul, iar talerele ce-ar fi trebuit să  rămână în echilibru, nepărtinitoare, parc-au devenit subiect de…licitație! Cine dă mai mult, ăla e nevinovat!

 

Și de-ar fi ”doar” atât..parcă am mai putea să ne păzim cumva de anxietate și nevroze, dar când  vezi că din Binele de odinioară, ponosit și colectiv, din acel Bine modest, care cerea ca bunăstarea s-aparțină, echitabil, tuturor, n-a mai rămas ”decât” binele propriu, Binele MEU egocentrist, ce s-a umflat peste măsură și nici gând să pleznească n-are, ba s-a mai poleit și cu foi de aur…cum să nu te-apuce isteria de-ai mai rămas întreg la minte?

Și peste toate vine, mândru, Kitschul. Vine pășind semeț, agale, ca un stăpân incontestabil ce se află, sigur c-a luat sub stăpânire tot ce se putea lua. Iar în răstimpul ăsta, Frumosul zace la gunoi, așteptându-și moartea, îndurerat peste măsură de tortura agoniei. Căci Frumosul n-a dispărut doar ca etalon, ci și ca mod de viață, ca mentalitate. De la limbaj la suflete, de la pavaj la haine și clădiri, la lucruri  peste care suntem dispuși să trecem ca să ne vedem ajunși acolo unde-am vrea, Frumosul a murit, iar dom e Kitschul.

Frumosul a murit întâi în noi, în oameni, în fiecare, ca mai apoi să moară-n lume.

Și nimeni n-a avut curajul (sau interesul, cum vreți voi s-o luați) să-ncerce să oprească degradarea, vulgarizarea. Așadar, bun venit în modernitate, oameni dragi! Sper doar c-o să vă placă ce-ați creat, că o să spuneți cu mândrie-n glas ”Dar am contribuit și eu la asta!”

 

Un gram de fericire, va rog!

Image

 

Vremurile în care suntem ”forțați”, de o entitate de-obârșie incertă, să ne ducem existența, seamănă din ce în ce mai mult cu un montaigne-russe.

Suntem o nație (sau, poate, o specie?) de bezmetici ce-aleargă năuci, fără să știe de unde, încotro, și mai ales de ce, vrând parcă să păcălească timpul, să mintă că ei chiar caută…ceva. Ce? Nu se știe.

  Oricum trăim într-un regat al nebunilor, în care singura lege fundamentală rămâne paradoxul : trăim în ”era informației”, dar, cu tot volumul indecent de informații care ne este pus în mod constant pe tavă, nu mai știm să lucrăm cu ea, spunem că suntem stăpâni pe noi când, de fapt,  ne mulțumim să vegetăm într-o stare de profundă scârbă, lehamite, apatie, încorsetați ca într-o menghină de reguli și norme (etice și nescrise majoritatea) și adormim hăituiți de ceea ce se poate lejer numi ”plaga mileniului” :  dorința de a avea.

Credem cu tărie că totul se poate cuantifica, stoca, eticheta, categorisi, cumpăra, avea.Tot, fără discriminare. Inclusiv fericirea. Mai ales fericirea. Pe scurt, cu cât ai mai multe, cu atât  gradul de fericire crește. Și, cu toate astea, oamenii cie mai bogați ai lumii (și, prin urmare, cei mai fericiți – ipotetic vorbind) sunt, totodată, cei mai nefericiți. Pentru că omul e, înainte de toate, cel mai mare naiv.

E credul și nu vrea să accepte forma brută a realului, neprelucrat de toate născocirile-i numite, pompos, ”convenții sociale”. Nu ; el crede ce-i place lui să creadă, ceea ce-l liniștește, îi asigură un minimum de confort psihic.      Astfel, cum a aduna e, de departe, una dintre cele mai simple activități, nu-i de mirare că tot mai mulți suferă de ceea ce se numește ”Sindromul Hârciogului”. Simt nevoia compulsivă să aibă cât mai mult din orice, în virtutea ideii că ”nu se știe niciodată când îți vor folosi”. Așa apar, din Neant parcă, legiuni de colecționari fără vocație, de avari fără discernământ, de frustrați fără cauză.

Uneori tot acest talmeș-balmeș unanim acceptat, însușit în mod deliberat, tacit, la nivel macro, mă face să mă întreb cine deține cu adevărat Fericirea. Religiile? Nu, sigur nu ele, deși o promit cu o falsă vitejie-n glas, indiferent de dogmă. Poate că fericirea-i un drog. Dar, dacă e așa, dacă fericirea e dependență, atunci hai să-i căutăm pe EI, pe acei dealer-i egoiști ce-o țin doar pentru ei, și să le-o cerem. Să ne cerem, fiecare, partea de adicție ce i se cuvine. Dar se impune altă întrebare : oare ne-am permite-o?

Noi, oamenii, TOȚI oamenii…ne-am permire oare Fericirea? Se pare că nu, din moment ce n-o putem nici măcar defini. Poate-i în noi și am fost orbi. Sau, poate că nici nu există de fapt. Poate a inventat-o vreun nebun, într-un moment de lucidă cruzime asumată.

Câte fire de nisip, atâtea posibilități și încă pe-atâtea răspunsuri…cine-o știe??

Până atunci, până unul din voi o află, o să-mi închid ochii și-o să murmur încet, abia șoptit, ca pe o incantație străveche : ”Dați-mi un gram de fericire, vă rog! Unul…atât!”