#inventar

mă părăsesc zilnic mii de cuvinte,
gazdă insuficient de bună să le pot păstra
se duc
spre alte zări, spre alte conștiințe
uitând în același moment de unde-au plecat

de pe buzele mele pleacă
cel mai ușor un mulțumesc,
irelevant cui sau pentru ce,
e
cristalin și sigur pe el ca o fată
care știe despre ea însăși că-i frumoasă

gramatica interioară dictează
pentru fiecare frază spusă alte zece
de păstrat pentru mine, alte
sute de paragrafe, toate replici
bune de dat cândva, într-un moment
care știu că nu va sosi niciodată

de pe aceleași buze abia se desprinde
un te iert firav, nesigur
ca un adolescent la primul rendez-vous
când îl spun e sinonim perfect cu
“te-am iertat de mult, dar am zis să afli și tu”

pentru că dacă fiecare frază poate
măcar în joacă fi un descântec,
atunci tot ce ți-am spus vreodată a fost
un joc, un cântec
rău-prevestitor, înaintaș al durerii
surde și oarbe, dar nu mute
de a nu-ți fi fost îndeajuns. azi
cuvintele mele se izbesc de malul nemilos
al indiferenței tardive, sună spart
și nici măcar eu nu mai cred când spun
că m-ai iubit.

#daddyissues

timpul se dilată invers.
roșu. gri. contact vizual.
decadență stilistică,
ironie ce mușcă, apocrif-mistică,
aroganța provoacă haos senzual

primul contact, cântărire din ton.
voce gravă, privire vie, jocul e on
cine pe cine vânează? afli
de unul singur, înaintea tuturor

atac. provocare. închis. fără remiză.
ușa nu se deschide decât vag,
mă domini și nu știu
cât îmi ia să-ți dau un vis
greu de atins, imposibil de respins

L’Agent Provocateur vrea doar
să se joace.
să cadă-n opulența a tot ce simte,
distanța eu-pradă, ecuație
cu rezultat neprevazut.

texturi. magnetism. amețeală.
vrăjile-i ies din mâini prin învăluială
decadentă, poezie tropicală.
a venit, ai văzut-o, i-ai predat
înainte să știi bătăi de ceas în scrum

sânge fierbinte,
atingeri scurte.
sălbăticiunea se-ntinde cu gesturi mărunte
drept spre partea din tine ascunsă-n cuvinte

anatomia
plăcerii se clădește lent,
cu absență prelungită, cu
fiecare încordare
crește
o tensiune ce-a fost mereu
acolo, în umbră, esența tare,
destul
de tare cât să vă fie teren comun
pod peste ruina vechiului drum

joc de putere. încercare
de forțe. evitare.
să nu cumva să spui
de ce vă feriți amândoi,
nu-ntrebi
cine-i tăticul ei, patru
cuvinte cât o capitulare.
încă nu știi cine pe cine
vânează. te ferești și mai tare
și-ascunzi
dureri vechi dup-o artificială detașare

#absorbție

prima iubire, coala de hârtie.
albă. dreaptă. curată. goală.
fidelă.
mă privește fără să mă știe,
fără să știe că e
duhovnicul perfect. mereu
egală și identică cu ea însăși,
preotul
orb, surd, mut, duhovnicul
care-mi primește confesiunea
rând cu rând, fără să
judece sau să caute
să afle ce înseamnă. sensuri. simboluri.
îmi absoarbe cuminte fiecare literă,
doar ca să plec apoi până la o dată
incert-viitoare.

fiecare rând și poem e magie,
o incantație ce-mi iese prin
buricele degetelor, ca mângâierea.
numai că asta e o vrajă a trecutului,
în timp ce mângâindu-ți pielea fac
de fapt o vrajă ca să suspend
prezentul.
mereu
același dublu sens amintire-plăcere

poemele sunt incantații pe tăcute pentru
cei pentru care-am plâns.
n-o să uit vreodată
cum s-a simțit când am fost
sfâșiată.
înc-odată, și-nc-odată…

strâng cu mine pietricele.
le pun cu grijă-n buzunarele
adânci, de hoață de momente.
nu-s
doar pietre. sunt
povești cristalizate unde
fiecare pietricică are un miros,
un loc al ei de unde vine, și un om.
le port cu mine
și încă n-am putut să le arunc
pe drum pe cele de la tine,
să le găsească-ntr-o răscruce altcineva.

apusu-mi pune pe foi muzica
unui buzunar de inimă în care
adun zi de zi câte ceva la păstrare,
cronică roz-portocalie a preaplinului
ce-și caută, întâi de toate, loc.
coala, casa mea mereu primitoare, fără chei..

când o să mă fac mare
vreau
să mă transform într-o magnolie. arbore
cu rădăcini serioase, cu flori
suave, lacome, ce înghit
pe nerăsuflate tot soarele și vântul,
cu parfum pe care nu-l descoperi decât
dacă te-apropii și-adulmeci și stai.

dar până atunci absorb și port cu mine
povești și amintiri în locul soarelui și brizei,
căci rădăcinile-mi mă duc mereu
spre înăuntru, dar
viața, viața cea mare e-n afara mea,
uite,
trece pe lângă mine viața cea mare,
și eu nu pot decât să mă joc
cu pietrele vrăjite din buzunare,
rozariu al penitenței de pe coli
căci rădăcinile-mi mă duc și mă scufundă
într-un botez fără de voie sau final.
doar viața-mi dinăuntru-mi mai rămâne,
dar e pândită veșnic de banal.