#anatomie

cafeaua mea are gust de saruturi,
din imbratisarile noastre a ramas doar zațul,
in aer miroase a amaraciune, si totusi
asprimea nu a fost nicicând mai caldă.

sunt atatea goluri ramase,
lasate parca amanet la colțul străzii
acolo unde ti se ofera tigari si ti se cere
la schimb orice nu ți-ar trece prin minte…

amanet, desigur, numai o perioada,
pana cand apele se vor fi tulburat,
caci nimeni nu e pentru totdeauna
la coltul strazii, sub felinar. efemeritate
e cuvantul-blestem al intregii perioade
in care se desira ghemul de sarma al povestii;
incertitudine- cuvantul tabu al intregii zone gri

e un loc ce și-a uitat culorile,
populat cu oameni ce și-au uitat zâmbetele
pe cand stateau la coada la emoții,
intr-o vreme de care nu se mai vorbește.
in vremea aia cand s-au deschis amanetele
pentru tot soiul.

unii și-au amanetat bijuteriile-
ăștia sunt lasii.
unii și-au pus casele amanet-
prevazatorii. cei ce-au zis ca siguranta e inainte
de toate: de vise, de emotii, de soare, de ras.
mai sunt cei ce si-au amanentat vietile…
ah, curajosii! cum s-au ascuns ei
in tufisul unui atat de artificial destin…
si mai sunt, in fine, cei ca tine
ce și-au pus sufletele amanet.

as spune ca ei sunt inconstientii,
dar
inconștiența are izul sărat
al marii in octombrie,
al tigarilor proaste
si al rupturilor ratate.
ori…

ibricul in care clocoteau speranțele
s-a varsat pe tot aragazul,
facandu-mi semn ca gata,
vremea infuziilor de vise s-a dus
acum e ora realismului orb,
dezbracat de orice probabilitate afectivă
si ca in gara asta,
unde clar am coborât din greseala,
scapa cine poate

asa am plecat iar,
mai mult furis, cum am invatat,
cautand inca Acel
loc frumos de unde sa ma inalt,
fiindca e tot ce mi-a mai ramas
si se vede, am oasele
omoplatilor ascutite, dure, le simți
daca te apropii destul cat sa
poti sa ma iei in brate. si râd.

ele sunt aripile
ce mi-au crescut pe dinauntru, sume
ale unor nopti si zile in care
totul m-a ars, usturat, taiat.
zile si nopți si luni de prefacere
de transformare și renastere
a vechiului in nou, a mea in mine,
dezgoliri de adevaruri, de părți,
lame subțiri ce tăiau sub stern lacrimi
lacrimi ce ardeau obraji si se ingropau
in gropile claviculelor, si noduri.
si fiecare dintre ele era ceva ce nu ți-am spus

acum calmul s-a întors sa curete aragazul
si sa șteargă praful de pe rafturi: e toamnă,
adică a început recoltarea amintirilor
si curățarea ranilor. rupem cojile sa rămână
cicatricile netede, cu luciul lor bizar,
de medalii nepamantene,
în timp ce asternem alte straturi de iod
sonor, de jazz, de blues, peste cele noi
doar-doar or coace mai iute.
e vremea sa le punem, cuminti, pe raft…

orele tac, nu-mi mai spun nimic,
s-a dus spaima de sosirea serii
acel moment cand toate lamele incep
sa taie sincron linii fine, sa deseneze
harti, intersectii, rascruci de amintiri
in zigzag, un surplus de emotii
ce vin cu vijelie și sapă
văi nevazute pe obraji, pe gat, văi ce ard
si aduc cu sine un tremur
al lor, al mainilor
pe care am contat candva sa construiesc
o lume intreaga, parca brodata pe poale
si uita-te la ele acum;

sunt moi, nefiresc de moi,
tremura incetisor, zvacnit.
degetele vor sa te atinga,
dar nu mai exista posibilitatea asta,
asa ca ating cel mai apropiat lucru
de tine. ating creionul
si-ncep sa mazgaleasca peste noi.
nu ar fi zis nimeni vreodată
ca degetele astea subtiri au brodat,
singure, o asa lume. si, totusi…

uita-te la ele. nu mai e nimic din atunci,
sufletul a lasat ghemul din stern amanet
pentru cand va redeschide usa dinspre
debaraua-labirint, ticsita cu amintiri,
cu lavanda si stelute mici.

nu se prea vad stelele in marile orase,
zici ca e un gol, dar nu-i deloc asa
caci fiecare stea e un felinar,
iar felinarele dor, vezi tu,
pentru ca nu le deosebeste nimic
pe cele de aievea de felinarul zonei gri

si cu toate astea, desi candva vor sti,
nimeni nu va reusi sa găsească
nici amanetele de colt de strada,
nici amintirile, nici zona gri cenușie.
desi pe acolo vor trece oameni o mie
si vor aștepta langa felinar cel puțin o dată,
cel putin jumatate. si asta pentru ca…
nu se poate.

strada înghite amintiri, lumina blocurilor
dezvaluie in masura in care corpul lor ascunde,
iar timpul nu-i unic, e multiplu
nu mai împărțim unde
sau degete incolacite,
sunt vremuri ce nu mai vin niciodata,
amintiri ce la usa degeaba or sa bata
chiar daca povestea s-a pitit într-un gang,
nu o vom regasi decat moartă.

asta a fost anatomia unei rupturi
minutios, detaliat redata
construita de aceleasi degete ce te-au atins odată,
in sunet de tobe si iz de căldură de soare
o zi nu de doliu, dar de falsă sărbătoare
si retraire parțială a unei vechi eternități bipolare.

Advertisements

#poveste

nostalgia_02-800x1200

am fost odată ca niciodată…

a fost cândva un timp

când m-am sfâșiat în mai multe

părți relativ simetrice,

dar astea n-ar trebui să se spună

la început de poveste, nu, asta nu.

am fost odată ca niciodată,

atât de demult de parcă nici n-am fost

și atât de recent de parc-aș fi, încă,

Lucy.

și știi, chiar îmi plăcea

de cea care-ajunsesem. de

cea care se privea-n oglindă și

te auzea ca prin ceață vorbindu-i;

de cea care-ți lăsa apusuri

ca-ntr-un ritual șamanic,

de Lucy care se uita peste blocurile

ce-i stăteau zid la ferestre,

care ofta așteptând să răspunzi,

care nu voia decât să-ți pese.

doar că  vremea s-a scurs, iar

azi Lucy a ajuns o umbră din trecutul ce se țese.

azi Lucy nu mai e,

s-a dizolvat în timp

cum se dizolvă sodiul în clor

și sentimentele-n uitare;

s-a rătăcit într-un hățiș

de ”ce-ar fost de-o iubeai și tu?”,

de atacuri de panică nemărturisite,

de tot ce ai binevoit în timp să-i lași

a fost o poveste frumoasă,

cu mama zmeilor și balaurul cu 7 capete

în roluri de Romeo și Julieta,

cu o ea și-un el la fel de instabili,

și totuși diferiți fundamental, ajungând la

a deveni opuși clar li diametral-

o ruptură la fel de naturală ca ploaia.

dacă ai ști că apusul a rămas

mătrăguna de fiecare zi, ”al vostru,”

că ea a luat noaptea cu singurătatea

aspră și grea ce-nlocuiește acum

atacurile de panică luate drept artificii,

că deși povestea s-a scris și ușa s-a-nchis,

încă are nopți când așteaptă să deschizi

tu ușa și Cutia Pandorei,

să-i spui ceva, deși…

știe că n-ar mai crede o iotă,

că ți-ar arunca-n ochi

o fericire simulată perfect

și dozată fix să te pună pe gânduri,

să crezi c-a trecut peste. că-i e bine,

deși fericirea aia e-nchiriată.

să se răzbune și să-ți urle mut în față:

”uite-mă, sunt bine, ce mai vrei?”

dar până atunci

Lucy stă cuminte-n viața ei,

a celei ce-ncearcă s-o ascundă cumva,

în vreun cufăr, undeva, măcar

pân-apucă să-și lingă în voie

rănile pe care cineva, cândva, nici n-a știut că i le face.

și stă fără regrete, că mama zmeilor

încă n-a murit, era nevoie

de ea să reziste-n poveste, măcar

cât să compenseze sufletul care nu mai este;

tu ai fost pe ceru-i fără nori

un fulger ce-a făcut cât o mie de sori,

un fugar a cărui lipsă o făcea să ofteze-n zori,

un capitol care nu știai c-o s-o dori,

nici că durerea-i nu va mai trece cu apusuri și flori,

că Lucy e oarbă, nu mai vede culori,

că poveștile-s singurul loc din lume în care nu mori.

de-acum, mă-ntreb, încotro mai zbori?

Bere Gratis- Povestea mea

Am uitat

Image

Cred ca am uitat sa scriu.

Nu-i nici pe departe cum ai uita

Becul aprins sau apa curgand

Cand ai plecat sa urci muntii.

 

Nu, e altceva, mai rafinat,

Cum te-ai uita pe sine dupa cortina,

Pe dupa marginea lumii colturoase

A unui Alt lipsit de suflu, ingandurat

 

Am uitat pana si elementarul,

Despre cum sa-mi depan povestea

In lungul si de-a latul vremilor

Ostile, prietenoase, eu cobor

Prin ceata, intuneric, tot mai adanc

La pas prin abisul necuprinsm in mine

 

Si pare ca inca mai merg

Pasind agale peste covoare de spinim

Spre Nicaieriul desenat aiurea

De umbra genelor ce-aluneca pe glastra,

Intoarse rusinat de la fereastra

 

Insa de-as fi uitat doar asta,

Doar atat de putine,

Supliciul mi-ar fi fost infinit mai usor,

Dar te-am uitat pe tine, si lucrurile-astea dor

Azi parca mai rau ca niciodata

 

Nu te teme, nu te-am uitat subit,

A fost un proces lung, dureros,

Incestuos, din cale-afara de anevoios.

 

Ti-am uitat prima data rasul, 

Si m-am simtit ca ultima ruina.

Apoi, la un infinit de clipe dupa,

Am uitat de vocea ta ce-mi aducea

Pe fata-atatea zambete strengare.

 

Te-ai distantat din ce in ce mai tare,

Nu ti-am mai simtit gandurile, verva

Si-am fost imoral de-aproape

De-un lung si induiosator proces

De mult-hulita dezintegrare

 

Zgomotul e mult si mut,

Pare paradox, dar nu-i,

E doar ultima constanta

Din lumea haosului

 

Caci mi-e haos fara tine, trebuie sa recunosc,

Mi-ai luat radacinile si-acum sus devine jos;

Basmul suprarealist in care m-am invartit

Ca un peregrin afazic fara limita de timp,

Azi devine un cosmar pustiit de-a sa culoare;

Nici durerea nu mai doare…

 

Du-atat amar de umblet

M-am uitat spre inauntrul

Sufletului gol de tine

Cautand doar liniste

 

Insa vad, cu ochii goi

Ca-i lin de demoni fara noi,

Desi-am crezut ca lipsa ta

Imi va aduce linistea

Pierduta intr-o zi cu soare arzator

Undeva pe coclaurii natali

 

Si-asa privind meditativ in oglinda

Constat ca am uitat tot ce tinea

De fantasmagorica tar-a lui “Noi”,

Si nu stii cat de grea e-ncercarea de venit inapoi,

Mai mult taras, vlaguita de iuresul

Pestilential al unei regresii nestiute,

Desenata de-un novice in cele mai amare culori,

Otrava ce inca-mi macina durmul.

 

Iar de te voi vedea candva

In vreun colt obscur si afumat de cafenea,

Voi sti c-am reusit, ca nu halucinez,

Ca in final contextul a decis sa fie-asa,

Sa ramai tu al meu si eu a ta,

Iar uitarea-mi va ramane

Pe veci o bucla a povestii inccrustata intr-un fulg de nea,

Element ce ne-aminteste umbra-n care-am fost candva.

 

Pitita-n spatele oglindei sumbre

Vars azi ultima lacrima

Pentru o insiruire grea de umbre

Ca-ntrun atlas enciclopedic al nemateriei

Si las incertitudinea sa ma cuprinda-n brate;

Cred c-am uitat sa scriu.

 

Temporalitate

012

O adiere timida cu parfum de frunze moarte,

Mi te-a adus aproape in vremi de labirint,

Precedat de-un suvoi de tacere si lacrimi

Ca-n fata celui mai maret fapt de pe pamant

O pata de culoare, un ton de rosu-nchis,

Sau o picatura de gri in ceata,

Un labirint ud leoarca de roua

Celor mai noi inceputuri create,

Nascute ieri din zgomotul muteniei, laborator de viata.

Vezi tu, dragul meu fior de-nfrigurare,

Atunci cand timpul curge-n ambele sensuri

Sfarsim prin a fi Timp nediluat amandoi, cu totii,

Ca niste calde picaturi de ceara alba; e disperare.

Ca dovad-ai povestea

Nevoii-mi de tine, tot mai stringenta

Pe masura ce ma apropiam de tine,

Tot mai reala de la-nceputul vietii, tot mai pline,

Simtind o unda de necunoscut mereu in spate.

Dar stiu ca vezi, n-astept ca sa mi-o spuna nimeni,

Caci elementele primare sunt in noi,

Inradacinate de-a pururi, clipe marunte,

Iar viata pare-un labirint neintrerupt.

Clepsidra-i doar…o punte.

Si ti-as mai spune-atatea!

Nici nu stii

Cat e de-abstracta alianta mea cu tine,

Trecand furis liniile “Rau” si “Bine”,

Taras, in zbor, sau cum s-o mai putea.

Doar uita-te in spate acum.

Suntem doar noi, si tu, si eu, si-o strada goala

Retraind frenetic prima oara,

Ca doi nebuni ce s-au blocat

In clipele trecute, au-innoptat

Pe malurile-n panta ale unui

Trecut taios, si dur, si rece,

Dar de-o franchete infioratoare.

Indepartarea de noi mereu doare,

Chiar daca nu o recunoastem,

Doi orbi ce-s pusi pe glume, aparati de mare,

Al carui simplu alter-ego e Uitare.

Un alter-ego sumbru si nimicitor

            Ce devasteaz-aidoma noptii fara luna

Momentul dulce-amarui cand tot ceea ce se simte

E o nevoie, un dor care te doare

Si singura dorinta-mi e sa simt

Atingerea de neuitat a pielii tale

Si vocea-ti ce ma-mbata cu soapte orbitoare.

…Cand am ajuns in stadiul asta oare?

Basm contemporan

Image

 

Intr-o dimineata clasica de Cuptor cu parfum de iasomie, marele oras incepea sa se trezeasca la viata. Era asemeni unui urias somnoros, molesit de bataia soarelui ce

se-ncapatana sa arda-atunci mai tare ca oricand, dand peste cap ordinea fireasca a lucrurilor.

 Putea fi orice, mai putin o zi obisnuita, in care plictiseala si rutina ce-i confereau furnicarului imens de oameni in continua miscare o aura de implacabila fatalitate, un aer mohorat. Sau, in orice caz, ea n-avea sa i se lase prada. Cel putin..nu azi, asa ca-si lua pensulele, vopseaua si caietul, si pleca, lasand in urma ei sunet de tocuri si parfum de lamai.

 O chema Sonia, si-i placea sa-si fumeze tigara de foi din fiecare dimineata devreme, pe balcon, inainte ca toti ceilalti  sa se trezeasca. Era..nu stia nici ea prea bine cum. Iubita? Poate. Adica, se-avea bine cu toti copiii din bloc, niste pici haiosi care veneau mereu “la Soni” ca sa-si etaleze picturile si sa-i picteze pe fata. Daca te gandeai la ei, da, era iubita. Admirata? Ehh, aici nu-i asa de simplu. Daca te gandesti la toti cei care-o petrec cu privirea pe strada parca mangaind-o pana dispare din raza lor vizuala, desigur, puteai spune ca era chiar adorata! Sau poate.. invidiata, urata? Doar de femei, sau, mai

bine-spus, de cele foarte nesigure pe identitatea lor, care-o urau pentru nonsalanta cu care-si etala parul lung si ondulat, vopsit de una singura intr-o nuanta turbata de rosu, rochiile inflorate cu decolteu ametitor si zambetul larg, nonsalant, diafan. Nu stia prea bine cum o vedeau ceilalti, dar nici nu putea spune ca a avut prea multe framantari existentialiste pe tema asta. Stia c-are un quelque-chose al ei, un magnetism specific care atrage si seduce iremediabil.

Cumva, se simtea mandra de asta, pentru ca fusese mereu altfel fata de colegele de internat din liceu− cand ele invatau sa placa si sa se machieze cat mai elaborat, ea se descoperea ca pictorita si-i zambea larg intregii lumi. Acum, pleca sa picteze.

“Voi face ceva ce nimeni nu si-a mai imaginat pana acum si ma voi topi in povestea de pe panza” , isi spunea mergand entuziasta spre parcul in care isi gasea adesea inspiratia. Se aseza pe malul lacului, cum ii era obiceiul, si-si incepu opera pe care-o visase atata timp. Ajunsese la jumatate, ghidata parca de-un Altcineva, un Cineva molcom si rece. Era ca intr-o transa indusa de-un hipnoterapeut priceput− fuma, picta parca rupta de tot ce-ar fi putut fi in juru-i,  in ritmul unei muzici doar de ea auzite si zambind vizibil diferit ca-n alte dati, Si-ar mai fi durat o vesnicie poate, daca nu ar fi fost trezita.

-Hmm, interesant. N-ai un foc?

Il privi cu ochi mari, vizibil uimita.

-Crezi? Ba cum sa nu!

-Da, cred. Sunt sigur de fapt. De cand te privesc..nu m-ai bagat de seama, nu?

-Ufff..nu, sa fii convins. Si nu intentionat. Stii, cand pictez vad doar sevaletul. E lumea mea; se scuza ea cu-n glas molcom si-un zambet larg.

-Am observat, tocmai de-asta am si indraznit sa te intreb. Stiam ca altfel n-o sa ma vezi. Ala-i un Phoenix?

-Cu siguranta da! Cum ai ghicit?

– Destul de simplu. Stii, pari genul ce stie mai mult decat arata. De ce tocmai un Phoenix?

-Serios? chicoti ea asa cum facea cand se simtea flatata, in timp ce-l privea cum trage din tigara, vizibil ravasit. Imi aduce aminte de multe. Uite, avem pana si aceeasi culoare la penaj,  rase ea amuzata de absurdul situatiei.

Si, intr-adevar, era absurd. Inocentul necunoscut (care, in treacat fiind spus, ii parea Soniei mai putin inocent decat un lup pus paznic la oi) ii captase atentia de cand o oprise din pictat, ca apoi sa continuie  nestingherita, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, dar luandu-i totusi seama.

  Adevarul era ca, la drept vorbind, avea si la ce sa fie atenta− tanarul cu trup zvelt, mladios, fara a fi efeminat sau fragil, ochii migdalati, de-o culoare mieroasa, calda, arab pesemne, avea o voce blanda, calda, ce subjuga aproape orice femeie intalnita. Aproape. Pentru ca Sonia, un suflet cald de altfel, putea avea raceala unei ierni siberiene, numai

de-ar fi vrut.

-Nu esti de-aici, nu?

-Nu..am venit pentru prima oara.

-Stiam.

-Cum asa?zise el uimit.

-Simplu. Aici ma cunosc toti. De la teatre, festivale, vernisaje…Unde-i arta, sunt si eu.

Parea ca rolurile s-au schimbat, intr-atat era de subjugat de farmecele ei. Stia, de-aia plusa, continuand pe-un ton enigmatic :

-Nu te-ntreb cum te cheama. Te voi vedea maine aici? La 5.

-Da, sigur. De ce nu?

-Pentru ca esti nou. Am fost si eu noua. Vrei prieteni, stabilitate si pe cineva sa

te-ndrume. Nu-mi trebuie numele tau pentru asta.

 Ii spusese asta pe un ton soptit, in timp ce-si plimba degetele-i de portelan pe gatu-i masliniu. Terminase tabloul si trebuia sa plece, caci ziua era abia la jumatate. Ii zambi lung, lasandu-l in urma fericit, chiar daca stia foarte bine ca nu-l va mai vedea curand.

“Eh, asta e”, isi zise in vreme ce-i scria un ravas ticluit, la lumina chioara a unei veioze.

“Ii voi spune ca eu sunt Sonia, si pe unde umblu; ii va fi de-ajuns sa ma gaseasca…daca asta vrea.” medita la miez de noapte, in timp ce-si bea calma cafeaua.

     Avusese dreptate, cea care tocmai se incheiase fusese orice, mai putin o zi obisnuita, asa ca adormi indata, in miros de cafea dreasa cu whiskey, cu perdele trase, scaldata-n lumina selenara, nerabdatoare sa traiasca scenariul ce i-l pregatise marele oras pentru cea de-a doua zi, cu-n zambet larg si sincer pe fata, cu pielea arzanda. Fusese bine, si-asa avea sa fie mereu.