croitoreasa de oameni a murit.
de fapt, nici n-a fost
nimic altceva decât un biet cârpaci.
un om care-a tot cârpit și reparat alți oameni
până când…
până când s-a dezintegrat pe nesimțite ;
întâi i s-au tocit buricele degetelor
cu care pipăia să găsească
ce-i de cusut- poate un suflet, poate o aripă,
poate cine mai știe ce,
apoi a-nceput să nu se mai recunoască-
i se dogise vocea și suna a pustiu
fiecare ”Ești bine?” dat celorlalți,
căpătase parcă o nuanță cărămizie, de reproș,
avea o aromă suavă de
”Eu vă întreb pe voi, dar cu mine cum rămâne?”
și, la un moment dat, a stat.
s-a oprit în fața unei oglinzi doar
ca să remarce inevitabilul:
după o viață de cârpit și cusut,
de apreciat și ajutat,
de încurajat și iubit necondiționat
pe oricine a avut cândva nevoie…
s-a pierdut pe ea.
avea ochi de-o goliciune tristă,
un zâmbet amar și fals îi gătise buzele
în haină de doliu,
licărirea privirii se evaporase și ea
laolaltă cu vlaga, cu a ei
joie de vivre ce-o făcea
să fie prietena tuturor.
și, totuși, rămăsese pe deplin a nimănui…
tot ce fusese taumaturgic în ea
se evaporase în timp,
tot dând și tot dând din tot ce-avea
fără să ceară sau să primească
nimic la schimb. era un act de caritate
făcut cu suflete pe trei sferturi moarte
așa ajunsese un om ca toți ceilalți,
un om care-avea nevoie să fie reparat
dar care se-ascundea după minciuni mai mult gri
decât albe ca neaua,
doar-doar nu va cere ajutor.
ar fi de departe cel mai dureros pentru ea,
tocmai ea, care cârpise atâtea suflete,
care cususe atâtea aripi,
să aibă nevoie de același lucru…
nici nu-și închipuia măcar
cum ar fi, cum ar spune-o, cum
ar cere celorlalți s-o ajute.
croitoreasa a murit
măcinată de îndoieli, de frământări,
presată la fel cum e presat carbonul,
doar că ea nu devenise diamant,
ci, dimpotrivă, devenind…nimic.
murise înainte să înceapă;
măcinată-n liniștea nopților singure
de tot ce putuse vreodată s-o doară:
de fiecare gând, fiecare sentiment, fiecare
vorbă a ei rămasă nezisă, doar-doar
nu va răni pe cineva. în loc,
a sfârșit prin a se răni, zi după zi, pe sine.
ăsta nu-i nici măcar un poem,
e necrologul cenzurat
al unui final prematur, dur,
de stepă, al unei
ființe ce s-a pierdut pe sine
muncind de zor să-i regăsească pe toți ceilalți,
monografia unei fugi continue
de propria persoană, deghizată
cu meșteșug în arta de-a ajuta pe oricine
altcineva. poate-poate
nu va fi față-n față cu ea,
cea despre care de mult nu mai știa
cine o fi și ce mai vrea.
Lumea Lucretiei 