fantezie. fantasmă. fantasmagorie. agonia lumi care se întâlnesc fără să se despartă, visul a spart deja granițele cu realitatea, invazia are forma zilei de mâine, Șeherezada stă derutată într-o poveste orientală sucită, distopie, citește în cafea; sfârșitul nu mai e nici măcar previzibil, fericirea se mută la mituri personale
un apus, două apusuri, dor de portocaliul cu subton de roz celest ce-a păzit nașterea unei povești, durerea de sub stern se întoarce spărgând ușa, cu zgomot, se separă de liniștea cu care a plecat. prietenie unilaterală, indivizibilă de ritmul vieții.
o dimineață, două dimineți, ceață. reflexia din oglindă e tot ce mai recunosc. corpul meu singura realitate controlabilă. cum am ajuns să nu mai văd decât dezastru în propria viață?
vina devine materială, un zid de care mă izbesc cu toată ființa. 6 litere și datoria de a rămâne. acum mai mult decât oricând tot ce pot face-i să rămân pe loc chiar și atunci când nimeni altcineva nu mai rămâne mai ales atunci…
fantezia se termină cu mirosul de pâine caldă și cafea. realitatea mușcă din ființa mea, lup tânăr și lacom
nu judec. ai plecat înaintea singurului moment când aș fi avut nevoie să rămâi, azi văd lumea cu proprii ochi și știu că viața mi-a fost miză într-un joc de demult și că într-o bună zi o să mor, ca toate femeile din neamul meu, înecându-mă cu adevărul, captivă-n propriul suflet pe care n-am apucat la timp să-l pun pe mut.
Nu cred că știu, sau am știut vreodată, să meditez. Aud și citesc constant despre cât de benefică e meditația, despre cum e drumul regal spre vindecarea emoțională, dar eu nu-l știu.
Nu știu dacă atunci când pun cafeaua pe foc, atentă doar la asta și bucurându-mă de miros, e o meditație.
Nu știu dacă atunci când culeg cu grijă florile pentru pus în vază, atentă la fiecare în parte, meditez la ceva. Nici dacă atunci când mă salt pe vârfuri să iau un măr din pom, atentă doar la asta, e un act de meditație.
La fel cum nu știu dacă meditez la ceva atunci când mă plimb printre rafturile unei librării sau ale unui magazin cu bijuterii.
Nu știu dacă momentele în care cânt și dansez prin casă cu căștile în urechi sunt o formă de meditație, sau momentul când îmi trag o carte de tarot să văd ce anunță ziua de stă să înceapă.
Nu știu dacă serile în care mă bucur de o cană de ceva cald și de o carte sunt, de fapt, meditații ascunse.
La fel cum nu știu dacă meditez la ceva atunci când mă uit spre stelele care se văd atât de clar de pe veranda mea, sau când mă bucur de felul în care luna luminează încăperea și pielea mea.
Nu știu dacă e vorba despre meditație nici când mă reapropii de corpul meu într-o cadă cu spumă, sau când mă bucur de atingerile altcuiva.
Nu știu dacă meditez atunci când fac o fotografie, când urc pe deal cu câinele după mine să văd apusul, sau când pur și simplu stau în leagăn și mă bucur de soare și de cerul senin.
La fel cum nu știu dacă e vorba despre meditație în diminețile în care se întâmplă să mă trezesc dimineața devreme, cât să mă bucur de lumina soarelui ce răsare, să mă sperii de frig, și să mă cuibăresc la loc în pat după ce am tras draperia, să las soarele să mă atingă.
Nu știu dacă atunci când îmi dau cu ojă unghiile, concentrându-mă pe fiecare în parte, meditez la ceva.
Dacă atunci când ascult un concert de pian, sau poate sunetul ploii înainte să adorm, meditez.
Nu știu nici dacă atunci când mă opresc în loc lângă vreo clădire frumoasă ca să-i sorb detaliile comit un act de meditație.
La fel cum nu știu dacă, atunci când vin din pădure cu vreo plantă, floare, frunză, măceașă, fulg, cochilie de melc sau piatră de pus la dulapul cu suveniruri din plimbări, meditez la ceva.
Nu știu nici dacă atunci când mă alint cu (și ca) o pisică pot vorbi despre meditație. Sau dacă atunci când gătesc ceva bun, dansând prin bucătărie printre ingrediente, meditez.
La fel cum nu știu dacă e sau nu meditație atunci când îmi aprind, noaptea, o lumânare parfumată, deschid jurnalul, și-mi trec încă ceva pe lista cu lucruri bune care mi s-au întâmplat, sau când pur și simplu termin de scris un poem și-i pun data în caietul lor.
Nu știu. Nu știu multe. E ca o ecuație printre necunoscutele căreia mă tot învârt. Nu știu, și poate e mai bine că nu știu.
Știu doar că sunt fragmente care mă bucură, care fac zilele să nu semene între ele, să aibă lumini, texturi, forme, gusturi, culori și mirosuri diferite.
Și mai știu că, dacă toate astea sunt forme de meditație, atunci nu vreau să aflu. Nu vreau să le înghesui pe toate într-o singură cutie, să le fur din farmec, să le ciuntesc. Singurul lor punct comun e că sunt aducătoare de bucurie, fiecare la rândul ei. Mai mult nu-mi trebuie să știu.
prima iubire, coala de hârtie. albă. dreaptă. curată. goală. fidelă. mă privește fără să mă știe, fără să știe că e duhovnicul perfect. mereu egală și identică cu ea însăși, preotul orb, surd, mut, duhovnicul care-mi primește confesiunea rând cu rând, fără să judece sau să caute să afle ce înseamnă. sensuri. simboluri. îmi absoarbe cuminte fiecare literă, doar ca să plec apoi până la o dată incert-viitoare.
fiecare rând și poem e magie, o incantație ce-mi iese prin buricele degetelor, ca mângâierea. numai că asta e o vrajă a trecutului, în timp ce mângâindu-ți pielea fac de fapt o vrajă ca să suspend prezentul. mereu același dublu sens amintire-plăcere
poemele sunt incantații pe tăcute pentru cei pentru care-am plâns. n-o să uit vreodată cum s-a simțit când am fost sfâșiată. înc-odată, și-nc-odată…
strâng cu mine pietricele. le pun cu grijă-n buzunarele adânci, de hoață de momente. nu-s doar pietre. sunt povești cristalizate unde fiecare pietricică are un miros, un loc al ei de unde vine, și un om. le port cu mine și încă n-am putut să le arunc pe drum pe cele de la tine, să le găsească-ntr-o răscruce altcineva.
apusu-mi pune pe foi muzica unui buzunar de inimă în care adun zi de zi câte ceva la păstrare, cronică roz-portocalie a preaplinului ce-și caută, întâi de toate, loc. coala, casa mea mereu primitoare, fără chei..
când o să mă fac mare vreau să mă transform într-o magnolie. arbore cu rădăcini serioase, cu flori suave, lacome, ce înghit pe nerăsuflate tot soarele și vântul, cu parfum pe care nu-l descoperi decât dacă te-apropii și-adulmeci și stai.
dar până atunci absorb și port cu mine povești și amintiri în locul soarelui și brizei, căci rădăcinile-mi mă duc mereu spre înăuntru, dar viața, viața cea mare e-n afara mea, uite, trece pe lângă mine viața cea mare, și eu nu pot decât să mă joc cu pietrele vrăjite din buzunare, rozariu al penitenței de pe coli căci rădăcinile-mi mă duc și mă scufundă într-un botez fără de voie sau final. doar viața-mi dinăuntru-mi mai rămâne, dar e pândită veșnic de banal.
Lumea Lucretiei 