Ieftin, scump și subiectiv

Fericirea are atâtea chipuri, câți oameni. Nu e ceva ce ai, e doar ceva ce ești. Și cu toate astea, e un efect. Pentru că sunt, pe lume, lucruri care te fac fericit. Și lucrurile astea pot fi oricare. Oricât de simple sau de complexe. De ieftine sau de scumpe. Fericirea e personală și singulară. Nu în sensul că nu ar avea egal, ci că e trăită, de fiecare, altfel. Cum știe, cum poate, cum se pricepe și cum a-nvățat. Mai ales cum a învățat.
Cumva, fericirea vine din sinceritate. Cu tine și cu Celălalt. Dar mai ales cu tine. Și implică limite. Și asumarea lor. Tot ea cere libertate. Libertatea pe care ți-o dai când ești tu, așa cum te cunoști că ești, și cu ceilalți, nu doar cu acei câțiva.
Limitele fericirii sunt acolo unde începe etichetarea. Nu cred că vreun om are dreptul să pună etichete pe bucuriile altuia. Chiar dacă acel altul le împarte cu el. Pe de altă parte, așa știi că oamenii ăia nu sunt oamenii tăi- îți judecă bucuriile, în loc să te lase să le trăiești. Ori, câtă vreme ceea ce te bucură nu te distruge, ăsta devine, deja, semn de rea-credință.
Poate că nu poți înțelege de ce un lucru și nu altul îl face fericit pe cel din jur, e de-nțeles. Fericirea are coordonate intime, personale. Dar între a spune că nu pricepi și a te pune pe lipit etichete, e drum lung.
Cât de mare e diferența dintre un om pe care îl face fericit să își bea cafeaua la soare, cu pisica tolănită lângă el și niște muzică pe fundal, și unul pentru care fericirea înseamnă starea de după o drumeție pe munte? E ea atât de mare încât să facă motivele din spatele fericirii lor contestabile, ierarhizabile, din moment ce rezultatul final e același?
Nici nu știu cum am ajuns să căutăm fericirea în același fel în care căutăm un obiect ce ne trebuie numaidecât. Poate așa, punând etichete pe experiențele celorlalți ca pe niște borcane de gem, uitând că avem propriile experiențe de trăit.
Sau poate scăpându-ne din ochi că fericirea e așa…ca o zână. E diafană, un amestec senin de chimicale, experiențe și emoții. Un colaj de răspunsuri la stimuli, în permanentă transformare. Și că e ceva ce ni se întâmplă atunci când facem lucruri despre care știm că ne bucură. Pentru că fericire e și atunci când îți spui versiunea ta de adevăr, și când dormi până târziu, dar și când înveți ceva ce ți-ai dorit mereu. Fericirea e ceva ce ni se întâmplă. Când? Oricând.
Pentru că există fericirea spontană, tranzitorie, care pleacă așa cum a venit, lăsând în urmă o dâră de întrebări. Și există fericirea ce vine din tabieturi. E și asta o formă de fericire, până la urmă: să poți să îți respecți tabieturile, rutina pe care ți-ai creat-o personal.
Dar, dincolo de toate nuanțele astea, fericirea există. Există, e a fiecăruia dintre noi, și e accesibilă tuturor. Nu suportă tipare, fericirea glossy e doar un fel de fericire dintre atâtea alte miliarde de feluri. Și nu-i obligatoriu să fie și a ta.
Chiar, de unde știi că ți se potrivește, măcar? Alergi după ea, că doar așa ți se tot spune peste tot, că doar aia e Fericirea, dar nici măcar nu știi dacă e, pe bune, fericirea ta. Între timp, fericirea ta doarme prin vreun colț de ființă, nedescoperită sau, mai rău, pusă pe hold pentru cine știe câtă vreme. Până îți faci drum spre fericirea standardizată, propovăduită ca o religie și obligație nouă peste tot.
Sau, cine știe, poate până când și fericirea ta va fi un trend, o bucurie legitimă social…

Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, un roman cât un acasă

Ne-am întâlnit, clișeic și întâmplător, printr-o recomandare. Un prieten comun, cum s-ar zice. Inițial am fost intrigată, așa c-am căutat, ca o cititoare responsabilă și extrem de curioasă ce mă aflu, pe Google. Mare lucru n-a fost, însă, de găsit, așa c-am decis că merită citită.

Și nu mică mi-a fost mirarea să descopăr un roman…altfel. Pentru că Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, e un roman departe de a fi banal. De la scriitura caldă și tihnită, în perfect și cântărit contrast cu povestea pe care o spune, și până la marile, atât de marile teme despre care vorbește, e o carte ale cărei straturi se întrepătrund atent, echilibrat, fără disonanțe.

Nu-s o mare iubitoare a vieții la sat, dar pot da Cezarului ce-i al Cezarului: e, poate, cel mai bun roman despre viața satului. Satul se intersectează cu Istoria, cu Dumnezeu și, mai ales, cu indivizii, într-o poveste în care nu ruralul e vedeta, ci oamenii. Oamenii, cu toată încrengătura vieților lor, cu tot ce înseamnă rost, căutarea sau pierderea rostului, cu tot ce înseamnă emoție. Și asta fără să fie doar un alt roman despre țărani și pământ, o altă plictiseală înșirată pe multe pagini. Poate și fiindcă ruralul e doar un cadru, un context-pretext care facilitează și dă sens poveștii și, mai ales, rațiunii de a o spune.

E o poveste familiară, cu care probabil ne-am întâlnit toți cei ce-am avut vreodată legătură cu satele românești. Cu mici variațiuni ce țin de nuanțe, nu de fond, dar e puțin probabil să nu fi trăit sau să nu fi fost martori la derularea unei astfel de povești chiar noi, cei ce-o citim.

 E parte din farmecul cărții și ceea ce-i dă nota de tihnit, de acasă între patru coperți. Fiindcă așa cum există oameni-acasă, există, pentru unii, și cărți-acasă. Asta te face să te-ntrebi cât din poveste e, de fapt, istoria de viață a însăși autoarei, și cât e ficțiune.

Tocmai asta o face nepotrivită. Pentru că nu-i genul de carte pe care s-o iei la drum, să-ți țină de urât. Să mai citești câteva pagini în sala de așteptare, autobuz, metrou sau înainte de cine știe ce întâlnire. Nu. E o carte ce-și cere timpul ei, numai bună de citit cu pisica în brațe, în pat atunci când plouă, sau la cafeneaua ta preferată. O citești de drag, fără grabă, o lași să-ți fie un acasă literar, măcar pentru un timp. E, înainte de orice altceva, o carte-prilej-de-răgaz.

N-am să înșir X motive pentru care trebuie să o citești, pentru că nu cred și n-am crezut nicicând în asta. Am crezut întotdeauna însă în sinceritate, așa c-am să închei cu o confesiune: mi-e ciudă. Ciudă că n-am descoperit-o eu, de una singură, dar și că cel ce mi-a recomandat-o mă ghicește, în ciuda unei povești la fel de spinoase ca a romanului, atât de bine. Și e o ciudă ce m-a făcut să mustăcesc complice atunci când am terminat de citit ultimul paragraf, în liniștea casei. Pentru că de la un timp nici o întâlnire, nici măcar cea cu o carte, nu mai pare să fie la voia întâmplării, lipsită de rost.

”Ai grija de tine!”

E o formulare pe care o auzim pe toate drumurile, marcand, de obicei, un final al discutiei cu o persoana de care ne pasa. La cat de intens e folosita, ai putea chiar crede ca, in societatea noastra contemporana, grija e o valoare fundamentala. Ceea ce este si nu este real.

Este o afirmatie reala, si grija chiar este o valoare fundamentala, atunci cand vorbim despre grija fata de exteriorul imediat apropiat, de oamenii dragi. Este o afirmatie falsa, atunci cand raportarea se face la grija fata de propria persoana, acolo unde exista in mod evident lacune serioase. Asta se poate intampla si pentru ca nimeni, sau aproape nimeni, nu pare sa stie cum anume se traduce, in comportamente si actiuni concrete, a avea grija de tine. E ca si cum asteptam, cuminti, sa vina cineva si sa ne arate: ”Uite, ba, neispravitilor, asa se face!”. Sa ne dea reteta magica si noi sa trecem la treaba. Adaug aici si vechea, foarte vechea prejudecata ce facea din grija fata de propria persoana o forma indezirabila de egoism, si iata-ne ajunsi…unde-am ajuns.

Adica in pragul colapsului mental, in diferite grade si forme de manifestare, cei mai multi dintre noi, dar…suntem acolo. Si asta e, sau ar trebui sa fie, alarmant. Mai ales cand grija asta de sine, sau mai bine spus, reteta ei e, de fapt, ataaat de simpla. Si incepe, ca orice reteta buna, cu intelegerea.

Avem de inteles, inainte de orice, cateva treburi elementare. Si prin intelegere, ma refer si la acceptarea lor ca fapte, nu doar la aprobarea pasiva a existentei lor. Primul ar fi ca viata nu-i neaparat roz. Sau doar roz. Ca nu suntem toooot timpul bine dispusi, energici, productivi, cu chef de viata. Avem si zile cand nu vrem nimic de la nimeni, decat sa fim lasati in pace, sa nu facem nimic, sa ne izolam. Si e in regula ca ele exista, fiindca aduc un strop de echilibru. Unde s-ar ajunge daca am fi niste oameni pusi pe treaba tot timpul?

Al doilea, ar fi ca grija de sine e semn al respectului de sine, nu al egoismului. E in regula sa vrei sa ajuti, sa aduci ceva bun comunitatii, dar pentru asta trebuie sa fii in stare buna tu intai. Si asta inseamna ca nu exista nimeni care sa te invete cum sa ai grija de tine, e ceva ce descoperi personal, prin incercari multiple. Aparent, bunicii nostri stiau asta mai bine decat noi. O parte din segmentul asta al igienei mentale denumit grija de sine e constituit, zic eu, din mici placeri. Din tabieturi formate si respectate. Aici pot spune cu sinceritate ca imi respect bunica- are 84 de ani, o poveste de viata impresionanta, ca mai toti bunicii nostri, si, cu toate astea, are inca tabieturile sale de care nu se lipseste. Fie ca vorbim despre somn dupa-amiaza, citit, sau plimbari pe jos, inca le mai respecta, in masura in care fizicul o ajuta. Cred ca e cazul ca si noi sa adoptam genul asta de atitudine atunci cand vine vorba despre relatia cu noi insine.

Pentru ca grija de sine nu inseamna neaparat ca te duci la spa, la salon si la shopping. Evident, poate insemna si asta, si nu-i rau deloc, dar grija de sine, in esenta ei, se ocupa cu tot ce poate sa aduca o stare de bine si de liniste. Poate fi ziua in care te-ai uitat pentru a zecea oara la un film (si, evident, ai plans iar), sau o seara in care te pui sa dormi devreme, la fel cum poate fi ceaiul preferat baut din cea mai frumoasa cana, cu albumul tau de suflet ca fundal sonor, cartea aia pe care tot ziceai c-o citesti si fotoliul comod sau patul. Poate fi ziua din saptamana pe care ai desemnat-o ca fiind ziua ta, si-n care te ocupi linistit de toate chestiile pe care in mod normal esti prea aglomerat sa le faci- poate desenezi, poate iesi in parc sa te plimbi, poate gatesti cu prietenii sau, pur si simplu, dormi si nu faci nimic. Sau poate iti iei rucsacul si pleci o zi, doua, pe undeva. La fel de bine cum poate sa fie momentul tau cu tine de fiecare zi, si ziua aia pe care iti place sa ti-o aloci in intregime.

Toate astea sunt forme de grija fata de propria persoana, si, poate, cele mai eficiente moduri de a te dezvolta in mod real ca om. O sa sune nelalocul lui, dar pana si plansul poate fi o forma de grija fata de propria persoana, in conditiile in care ramane, din experientele mele, cea mai eficienta metoda de eliminare a surplusului emotional existenta pana in prezent. Deci e in regula, si chiar indicat, sa plangi atunci cand simti nevoia, cat timp o simti.

Grija fata de propria persoana mai implica, insa, si oameni. Si renuntare. Renuntare la acei oameni a caror prezenta in preajma noastra aduce ingrijorari, tristete, devalorizare in proprii ochi. Sau, pur si simplu, la acei oameni cu care pastram o relatie buna doar din inertie, fiindca “nu se face” sa nu mai vorbim cu ei. Cu care nu mai simtim ca am avea ceva comun. A caror prezenta in vietile noastre nu mai e aducatoare de bucurie, de calm, de bine. Sau, in cazurile extreme, dar tot mai dese, care s-au dovedit a fi toxici. Fiindca oricat de cinic suna, si legaturile umane au date de expirare. Nescrise, e adevarat, dar ele exista, si atunci cand sunt atinse, cea mai mare dovada de intelepciune, dar si de grija si respect fata de cine suntem, este sa renuntam la ele.

Iar al treilea lucru ce trebuie amintit acum si inteles, e ca exista atatea retete ale grijii fata de propria persoana, cati oameni pe lume. Ca nu exista forme superioare si inferioare ale grijii de sine. Exista, in schimb, forme reale, autentice, si surogate. Ca, uneori, diferenta intre autentic si surogat e facuta de cantitate, de grad, nu de comportament in sine. Iar atunci trebuie cautata, ca intotdeauna, cauza generatoare de dezechilibru. Pentru ca sigur exista si la fel de sigur e bine pitita pe undeva.

Singurul lucru ce ramane de spus e ca primul pas spre o lume, o societate mai buna, e un numar mai mare de oameni ce se ingrijesc sa le fie bine- fizic si psihic. O societate in care indivizii inteleg ca timpul in care nu fac nimic productiv, sau in care nu dau la fel de mult randament, e la fel de important in echilibrul macro al propriilor sisteme existentiale ca cel in care functioneaza la capacitate maxima. Ca diferenta intre un om cu tabieturi si unul care alearga de zor sa ii ajute pe toti poate ca nu se vede acum, dar se va vedea, cu siguranta, peste zece ani. Si ca trebuie sa ne preocupe binele nostru de azi in egala masura in care ne preocupa contributia la binele celor ce vor veni dupa noi. Altfel e doar o minciuna, una in spatele careia vom sti mereu ca se ascunde adevarul unei propozitii scurte: nu e, de fapt, bine pentru nimeni. Asa ca hai sa avem, fiecare, grija de noi insine, o grija reala de noi insine si, poate, atunci vom fi indreptatiti sa speram ca o sa fie bine pentru toti.