It takes two to tango

086d58f1be04066277ca24ddc4b9c845--tango-dance-dance-dance-dance
De cele mai multe ori, viața ne curge lin și fără incidente, dar din când în când, parcă tocmai pentru a ne arăta că suntem vii, vine o vreme despre care s-a vorbit și se va mai vorbi- vremea bilanțului. Dacă ar fi îmi fac socoteala, aș zice că cel mai important lucru aflat, sau, mai în clar, lucrul pe care-l simt ca fiind cel mai important din tot ceea ce știu, e reciprocitatea în interacțiune. Sau, cum zic anglofilii, it takes two to tango. Pentru că nici în tango, nici în viața cea de zi cu zi, mult mai lipsită de spectaculos, nu se poate întâmpla nimic bun fără reciprocitate. Iar de asta nu te convinge nimic așa cum o face o ruptură, indiferent de natura legăturii respective. Pentru că, și aici apare o problemă majoră ce ține de educația populației, relație nu are și nu trebuie să aibă doar o conotație amoroasă. Nu. Ai foarte multe relații cu foarte mulți oameni- cu tanti de la chioșc, care te anunță când au mai adus snacks-urile tale favorite sau îți oprește pâinea, cu poștașul, cu colegii de muncă, familia, persoana dragă, societatea. Alea toate-s relații și funcționează, cu mici variațiuni pe-aceeași temă, după aceleași resorturi.
Dacă aș găsi un fir roșu ce leagă toate rupturile din lumea asta, acela ar fi neprevăzutul. Nimeni, chiar dacă uneori simte că lucrurile nu mai merg așa cum obișnuiau s-o facă, nu va crede că acea relație va fi un eșec. Nu, a altora, poate, dar a lui ? În nici un caz! Asta le și face să fie evenimente dureroase fără excepție, indiferent de tipul de relație aflat în discuție, gândul că nu, nu ți se va întâmpla tocmai ție. Dar…
Pentru indiferent ce relație e nevoie de doi oameni. De doi oameni care să contribuie egal. Care să dea și să primească în aceeași măsură timp, energie, resurse, afecțiune, încredere, respect, grijă. Dezechilibrul apare atunci când cei doi își împart rolurile- doar unul dă și doar unul primește. Așa se ajunge la finaluri dramatice, presărate cu ranchiună și vorbe grele, de multe ori regretate ulterior. Prin împărțirea rolurilor. Pentru că, odată cu ea, apar alte două elemente- sentimentul de ”mi se cuvine” și sentimentul de ”așa trebuie/ e cel mai bine,” ambele la fel de sinistre și toxice pe termen lung. Dar, pare-se, e inflație de super-eroi, fiindcă văd tot mai mulți oameni care se avântă în legături unilaterale, oferind tot ce pot da la momentele respective, fără să privească sau să țină cont și de disponibilitatea celeilalte persoane, convinși că, prin generozitatea lor sufletească, vor face diferența. Ei cad primii în spinoasa capcană a relațiilor toxice, unde singurul deziderat al celuilalt e să profite de ceea ce oameni ca ei au de dat. Și, evident, sunt ultimii care aleg să renunțe la relația respectivă.
De multe ori e muncă de Sisif să-ncerci să te prinzi care-i cine. Până la urma urmei, și drumul spre iad e pavat cu intenții bune, deci de ce ne-ar mai mira viața? Cu toate astea, atunci când rămâi unul pe-un drum de doi, primele lucruri care te izbesc sunt speranțele. Sau, mai degrabă, ecoul lor asemănător cu cel al vaselor sparte. Pentru că ruptura nu e despre celălalt mai niciodată. Ne place sau nu, e despre noi, despre investiția noastră care-a falimentat. Despre cum credeam că vom fi mereu ca atunci când ne era bine, cum celălalt, acum parcă la ani-lumină de noi. Despre cum credeam că totul o să decurgă lin și la bătrânețe ne vom povesti nepoților la un ceai (ok, ok, poate dres cu o urmă de cognac, de dragul tinereții cândva sălbatice!) gafele și aventurile noastre, cu detașarea și nostalgia aduse de timpul ce-a trecut. Despre cum vom fi martori fericiți ai tuturor momentelor importante din viața celuilalt, cu sprijin necondiționat în caz de bucurie gălăgioasă și întristare mută. Nu mai rămâne decât furia născută din înșelare în urma rupturii, și ceva amintiri pe care, tot din furie și revoltă, le punem inițial în borcanul cu balast emoțional. Deși pe nedrept, pentru că vorbim de ceva diferit. Dar, din câte se poate băga de seamă, celălalt, partenerul de tango relațional, n-are nici pe departe un rol activ aici. Nu, el are doar o vină. Restul e doar al nostru. Speranțele, dorințele, așteptările, credințele noastre despre ce-ar fi trebuit să fie relația aia. Singura lui vină e că ne-a abandonat, sau, mai rațional vorbind, că a ales să plece atunci când a sesizat că o continuare a acelei legături i-ar face mai mult rău decât bine. Practic, îl învinovățim că a ales propria fericire în detrimentul confortului nostru. Sună ridicol și irațional, dar emoțiile sunt departe de sfera rațiunii umane, și e bine așa cum e. Ce ne-am face dacă și emoțiile am putea să ni le planificăm rațional? E drept însă că le putem gestiona rațional, ceea ce e normal și de dorit, dar e în același timp un proces anevoios, pentru că implică și impune renunțarea la ideea de trădare. Pentru că, inevitabil, se ajunge la un punct în care cel ce-a ales să plece este trădătorul, vinovatul, persona non-grata a vieții noastre, neglijând tot ce-a fost bun. Asta aparține acum trecutului, prezentul e dominat de dezamăgirea generată de gândului că n-am fost destul de…cumva încât să ne aleagă pe noi în detrimentul propriei vieți. Nu ne convine ideea că prieteniile, colaborările, relațiile amoroase au, de bine, de rău, o dată de expirare. Foarte bine, să aibă, dar nu ale noastre! Ale noastre trebuie să fie musai frumoase, armonioase, și să se termine, eheeee…undeva la bătrânețe, de preferat! Ceea ce pune reflectorul pe principalul vinovat din poveste (și, în treacăt spus, singurul real) : așteptările iraționale. Pentru că, în treacăt fiind spus, alergând după fericirea de inspirație hollywoodiană, uităm esențialul de clasele primare- timpul trece, oamenii se schimbă, ceea ce ne făcea bine ieri se poate să ne facă rău poimâine. Nimic nu e permanent, cu atât mai puțin relațiile interumane, și, cu toate astea, le trăim ca și cum ar fi, doar ca să cădem liber de pe norișorul pufos al iluziei că sunt statice, de neclintit în timp, că se vor transforma perpetuu fără să se rupă.
Așa ajungem să sfârșim posomorâți, cu un maldăr de sentimente negative la finalul fiecărei legături, cu starea naturală că nu așa trebuia să se întâmple de fapt și că nici unul dintre momentele bune împărțite de voi n-a fost mai mult decât o altă cărămidă pusă la zidul minciunilor celor multe. Nu zic că finalurile implică neapărat iertare, acceptare, pentru că eu însămi nu cred în asta. Ideea nu cred că e să uiți ce a fost sau să ierți persoana aia, cât în primul rând să accepți că ”Da, domne, s-a terminat, mergem mai departe !”. Cu asta pot veni și iertarea, uitarea, și tot ce mai vrei tu să vină, dar primul lucru de înțeles e că nimic din ce există nu e făcut ca să rămână. Nu există ”definitiv” decât în instanță și ficțiune. Oriunde altundeva e o minciună sfruntată, numai bună de aburit fraierii cu ea. Și n-o să fim niciodată bine cât timp nu pricepem că nu există un trebuie în interacțiunile cu ceilalți, că tot ce începe e menit să aibă un final și că oamenii nu-s pânze cuminți pe care să ne proiectăm noi filmele din cap și suflet. Abia atunci vom putea vorbi despre finaluri line, în detrimentul rupturilor bruște și dureroase cu care suntem, vai, atââât de obișnuiți. Deocamdată, însă, e nevoie de doi pentru un tango, dar suntem prea egoiști să-l mai vedem cu adevărat pe celălalt, iar când pleacă, din nevoia de a fi văzut, de a fi confirmat ca ființă, ei bine…tot noi suntem cei ce se supără. Curat egoism, monșer, dar vezi tu, oamenii sunt diferiți, există diferențe de grad, nu de natură, între eu cel de-acum și cel de acum 3 luni, între tu cel de-acum și tu cel de acum 3 luni. Cât despre diferențele de grad, nu de natură, dintre eu și tu, mai putem spune ceva, nu-s evidente ? Păi, în cazul ăsta, cred că e cazul să tratăm și relațiile dintre oameni ca fiind exact ceea ce sunt- hibrizii dinamici a două entități la fel de dinamice și instabile, fără să le punem în spate atribute ce nu le-au aparținut niciodată. Atunci și abia atunci când vom reuși asta, vom putea să spunem că, uman vorbind, suntem niște ființe evoluate. Până atunci însă nu suntem nici mai mult, nici mai puțin decât victimele propriei slăbiciuni, ale furiei ce ne roade când cel de lângă noi pleacă, și al așteptărilor ce nu vibrează cu natura și firescul lucrurilor, așteptări fabricate de om care se-ntorc, acum, împotriva lui. Ca întotdeauna în lunga noastră istorie, de fapt. Și atunci, de ce ne mai mirăm că monștrii de sub pat din copilărie au crescut cu noi odată și s-au transformat și ei în teama de singurătate, de abandon și de respingere? E doar mersul firesc al vieții…nu?

Advertisements

Nedefinitul

Image

Ai aparut.

Nu stiu de unde, sau cum,

Cu-atat mai putin cand

Si ceva-mi spune-acum

Ca  nici n-ar conta prea mult

 

M-ai dus pe aripi grele ca de plumb

Intr-un caleidoscop de lumi ca un vis greu

Si nici macar nu erau ale mele;

Mi-ai rapit lumea-mi de clestar

Ca s-o izolezi unde nu stiu, dar caut mereu

 

Apoi m-ai izolat si pe mine−

M-ai strans in brate pline de vigoarea indoielii,

Si m-ai incarcerat candva, nu se stie,

Departe de lumea mea in patru culori,

Intr-un cub sucit de metal,

Ale carui usi duceau doar de tine

                                                                                            

In lumea mea calma, cu-al ei zbucium

Abia murmurat de cele patru culori soptite

Pe pereti; a dat naval-o nepoftita, o a cincea,

Ce izvora din corpul tau ca un semn de-ntrebare

 

Nedefinitul esti tu, dar nu

Acel Nedefinit in ochii caruia

Ma vad pe mine ca-ntr-o oglinda,

Netezindu-mi drumul prin cotloane nestiute

Din labirintul ascuns, enigma fiecaruia,

 

Nu. tu esti demonul ce-mi erodeaza existenta,

Cautand turbat esenta,

Nedefinitul ce-i sperie pe copii la umbre,

Acea neliniste sumbra a clapelor de pian

Si-a insomniacului ce-si plimba ochii pe tavan.

 

Si totusi…atragi de la o posta

Ce ce-nca au suflet te simt

Duhnind a indoiala si pofte,

A patimi si pericole,

Ca un duh renegat ce bantuie la raspantie,

Iar cei ce te-ntalnesc te sfasie

 

 

 

Ar ramane langa suflarea-ti de iad

Daca nu le-ar fi teama sa moara,

Insa eu am stiut de prima oara

Ca viata-mi nu e altceva

Decat un nesfarsit tango cu moartea,

Un pact cu diavolii din mine.

 

Si asta-i tot, ce-ai vrea ca sa mai fie?

Pan’ la apus intoarce-m-oi

La acel drag Nedefinit din mine,

Si-atunci te voi uita ca pe-o stihie

Cazuta-n plata exorcistului, stafie.

 

O voi lua din loc spre vechea-mi stafie,

Regasirea locului din lume ce mi l-am vazut

Pentr-o clipa pierdut, pentr-un ceas naruit,

Ca sa aflu ca mi-a ramas mereu,

Dar ca trebuie sa-l caut eu,

Aidoma puilor pierduti de haita;

 

Asa c-o sa te las pe altadata,

De fapt, cel mai sigur, pe niciodata,

Dupa ce ma voi fi transformat inc-odata

Ca sa-mi pot lua zborul ca un balon

Umplut cu aer cald, un fluture deasupra lor,

A noptilor si a stihiilor,

O aripa-s eu cea reala, crutata,

Si-alta parte Realul, schingiuitul,

Adevaratul Nedefinit din mine,

Infinitul regasirii, intregirii 

 

Dependenta

Image

-Stii, sunt dependenta de multe lucruri. Poate chiar de prea multe, dar nu pot sa spun ca-mi pare rau, ca regret sau ca as face orice pentru a ma trata, pentru a scapa de blestemul dependentelor. Nu, dependenta nu-i nici pe departe un blestem, ea-i insasi voluptatea existentei, o existenta ce-ar fi atat de anosta fara ea..Viata ii datoreaza totul, toata savoarea, toata sclipirea, toate momentele-i de neuitat,

insa nu poate s-o recunoasca. Nu poate si nu vrea s-o recunoasca, dracu’ stie de ce…

       Asa-mi spunea Anna acum cateva zile cand am trecut, din graba, pe la ea. E o faptura tare enigmatica, doar prostii si psihopatii, in simplitatea lor, se pot lauda ca o-nteleg.Vocea ei ce atinge tonalitati uluitoare-atunci cand povesteste m-a sedus din prima, iremediabil.

Caci, trebuie sa-ti spun draga faptura ce ma privesti atent, citindu-ti-se o nuanta de mirare in pupile, ca Anna nu povestea. Ea se povestea pe sine in acord de muzici

ne-ntelese in timp ce se juca, rupta de realitate, cu nasturele camasilor de jeans, cu bucla-i aurie ce se oprea pe sani, cu faldul de matase al perdelei, ca intr-o transa ludica, o transa ce atrage, ce seduce cu voluptatea ultimei priviri.

-Sa stii Van, eu sunt o fire voluptuoasa, nu-mi place sa rezist tentatiilor. Pana la urma, daca mor maine, va muri totul cu mine. Pare ca nu? Ba da, depind de multe… Depind de buchetele de lavanda si busuioc pe care mi le aduce bunica de la parter, de cafeaua bauta in parc, in timp ce ma perind pe caldaramul mereu umed, prin racoarea diferita de la o ora la alta, desi in esenta e mereu aceeasi..de tine…

-De mine?cum asa?

-Da, de tine. Tu esti ascet, n-o sa-ntelegi vreodata ce simt atunci cand iti aud pe trepte pasii, cand iti adulmec parfumul in timp ce tu mai ai doar un etaj pana la mine..Nu-ntelegi.

-Tu ma iubesti? am intrebat-o oarecum speriat de gandul ca as putea avea dreptate.          Pana la urma, era cea mai frumoasa din suburbii..cu par lung, de culoarea graului copt si moale cum e matasea, cu ochii negri, migdalati ce-ti sfredeleau tot ce-ai crezut ascuns sau intim, cu buze rosii, ce iti zambeau vinovat, indecent, dar sincer, cu forme pline si armonioase. Orasul asta amarat nu vazuse nicicand ceva mai frumos.

-Dragoste? Ei, as!! Nu dragul meu, eu nu mai iubesc oameni. Eu iubesc doar viata. Si asta..cum stiu eu, prin simturi. De ce taci, la ce ti-e gandul?

      Mi-aduc aminte cum am cunoscut-o ; era iarna. Eu, biet student amarastean, veneam cu trenu-acasa nu de drag, insa speram ca imi vor mai da bunicii niste bani. In tren, in tot compartimentul, eram doar noi. Afara se-asternuse un strat gros de nea iar ea era atenta pe fereastra, ca si cum ar fi fost in loja la cel mai reusit spectacol. Si, evident, (sau asa mi se pare-acum,) tot ea a rupt tacerea.

-Nu-i asa ca totul pare acoperit de omat ca intr-un vis frumos? Si rotile de tren ce canta parc-un cantec mut..

    Rotile trenului pe sine nu stiu dac-au cantat vreodata, dar vocea ei ingana parca o melodie dulce, de copil feeric, fericit, si seninatatea cu care mi-a zis c-o cheama Anna, m-au dezarmat iremediabil.

-Intr-adevar, orasul nins sub cerul cel albastru e superb. Imi pare bine, eu sunt Van. Tu unde mergi?

-Eu merg acasa, la bunica. Iesi la ceai?

-Cu siguranta, mai ales ca si eu tot la bunici ma duc.

-Ce binee! Vom fi prieteni tare buni Van dragule, simt eu si-ncepu sa rada si sa bata din palme cu incantarea copilului ce-si gaseste in cadou jucarioara mult dorita.

       La ceai am iesit a doua zi cand altii erau deja la cina. Mi-a povestit ca-i dependenta, ca ea nu poate fiinta fara sa simta. Atunci, recunosc, m-am uitat la ea asa cum te uiti la o ciudata, dar mi-a trecut atunci cand m-a privit in ochi. Intreaga ceainarie  era goala, eram doar noi si-acea batrana blanda, buni Clara. Lumina calda ce cadea in valuri peste noi ii dadea Annei alura de enigma ce o definea atat de bine. Am vorbit tare mult atunci, mi-a povestit ca e fugara dintr-un sat uitat de lume si ca ea stie ca e sortita esecului intr-un oras mare ca asta, insa trebuia.

-Ma erodam usor dar sigur, asa cum apa repede macina piatra, si-am plecat. Am zis ca poate in oras va fi mai bine, dar cand veneam amandoi in tren am inteles – pentru mine nu va fi bine nicicand. Si e firesc sa fie-asa, ce stiu sa fac? Nimic, decat sa povestesc si, cum zic ceilalti, sunt frumoasa, desi eu una nu ma vad. E prea putin Van ca sa supravietuiesc, ma crezi? Si nici pe tine nu te vad prea implinit.

-Nu e adevarat, glumesti? Ai mai mult decat e nevoie, si nu sa supravietuiesti, ci sa invingi! Si lasa-ma pe mine, stiu ca-s o loaza,nu inteleg de ce sunt eu aici cu tine, cand va putea fi oricare dintre ei. Fa-te actrita!

-Actrita zici? Sarac naiv, actritele nu se povestesc pe sine, ele redau ca niste masinute ideile atator autori, nu mai sunt ele cand le vezi pe scena. Ori daca nu sunt eu, atunci cine mai sunt? Nu, nu putea fi nici un altul, si nu pentru ca te-as iubi pe tine, ci pentru ca suntem la fel. Inadaptii lumii de care, la modul teoretic, apartinem. Practic insa…

        Si ofta adanc, intr-un mod in care nu mi-am mai dorit s-o faca vreodata si care m-a zguduit profund pana-n maduva oaselor, pana la lacrimi. A vazut, si- venit spre mine sa ma mangaie, cum mangaie mama un copil ce nu poate s-adoarma. Avea o mana calda, fina si mirosea a crin si levantica, un parfum ce te-mbata si pe care nu-l mai intalnisem niciodata pana atunci.

-Te-am speriat? Nu trebuia, zise luandu-ma de mana si razand cu pofta. De fapt, esti inca un copil, ceea ce-i un lucru bun.

       Nu mai stiam ce sa cred. Trecea de la agonie la extaz intr-o secunda si parca avea complice-n tangoul asta aprig intreaga lume. Nu pot spune ca am fost vreodata indragostit de ea, cel putin nu iubirea aia focoasa, dementa si rodnica, nu. Dar am indragit-o, am indragit-o asa cum indragesti ceva despre care nu stii prea bine cum, insa a devenit vital pentru tine, care te-a subjugat fara ca macar sa-ntrebe daca vrei, daca o lasi, daca poate. O indrageam si noptile in care ma tortura insomnia stateau tot sub semnul ei. Umblam in varful picioarelor prin odaie, fumand ca un trc, iar in momentele bune ale acelor nopti sacrificate o revedeam mintal, asa cum isi vad budistii zeii in timp ce meditau. Ma mai jucam cu buchetul de lavanda ce mi-l lasase pe noptiera mai demult, iar cand intr-un final izbuteam sa adorm, soarele se ridica din ape lucitor, lovindu-ma in ochi cu violenta.

Si-a fost bine. Ne-au trecut asa, zi dupa zi ca margelele insirate pe ata, zece ani. Iar tocmai cand nu mai credeam, cand reusisem sa ma mint ca va dura la nesfarsit, gasesc in pat, pe velinta de lana, o carte si-o scrisoare.

   M-am dus, manat de curiozitate, ca sa vad. Stiam ca-s de la ea, nu erau dubii, insa am vrut sa vad cu ce ma mai surprinde. Pe pat zaceau “Cronica unei morti anuntate”, iar crenguta deja ritualica de lavanda fusese inlocuita cu una de rozmarin, si-un plic lila A fost prima mea teama justificata in ceea ce-o priveste pe intangibila Anna.

        Am deschis scrisoarea ingrozit, speriat, dorindu-mi, pentru prima oara-n existenta mea de fluture sa n-am dreptate. Dar…n-a fost sa fie.

Cu ochii impaienjenati, am reusit sa citesc:                        Scumpule, nu ai de ce sa-ti faci griji, sunt mai bine ca niciodata. Nu vie, dar bine. Am luat-o de la un capat la altul ca sa ma conving de ceea ce doar banuiam – ca lumea asta nu e pentru mine. Intamplator sau nu, ultimul meu voiaj a fost cel in care ne-am intalnit si am ramas ca sa-ntelegi ca nu-i de fapt nici pentru tine. Ti-am lasat cartea ca sa stii cum am murit. Vino si tu aici si n-alarma pe nimeni, nu e cazul.

Ti-am spus pentru ca, ani de-a randul ai fost mon raison d’être, templul meu, asa cum tu m-ai contemplat pe mine, dar n-am lasat sa se vada, n-am vrut sa suferi. A ta enigma, dependenta, Anna.             

P.S. Te astept langa mine curand. Nu ma lasa sa tanjesc dupa tine.”

       Cu ochii incetosati de lacrimi si durere, m-am aruncat in gol, in plin abis, de la mansarda, ca s-o gasesc acolo, neteda si-nmiresmata, in rapa unde si-a ars existenta. Si nu regret nicicand viata avuta-nainte de scrisoarea scrisa pe hartie parfumata, ingrijit, aceasta himera fada-vinetie a nemuririi, a realei fiintari.