#anatomie

cafeaua mea are gust de saruturi,
din imbratisarile noastre a ramas doar zațul,
in aer miroase a amaraciune, si totusi
asprimea nu a fost nicicând mai caldă.

sunt atatea goluri ramase,
lasate parca amanet la colțul străzii
acolo unde ti se ofera tigari si ti se cere
la schimb orice nu ți-ar trece prin minte…

amanet, desigur, numai o perioada,
pana cand apele se vor fi tulburat,
caci nimeni nu e pentru totdeauna
la coltul strazii, sub felinar. efemeritate
e cuvantul-blestem al intregii perioade
in care se desira ghemul de sarma al povestii;
incertitudine- cuvantul tabu al intregii zone gri

e un loc ce și-a uitat culorile,
populat cu oameni ce și-au uitat zâmbetele
pe cand stateau la coada la emoții,
intr-o vreme de care nu se mai vorbește.
in vremea aia cand s-au deschis amanetele
pentru tot soiul.

unii și-au amanetat bijuteriile-
ăștia sunt lasii.
unii și-au pus casele amanet-
prevazatorii. cei ce-au zis ca siguranta e inainte
de toate: de vise, de emotii, de soare, de ras.
mai sunt cei ce si-au amanentat vietile…
ah, curajosii! cum s-au ascuns ei
in tufisul unui atat de artificial destin…
si mai sunt, in fine, cei ca tine
ce și-au pus sufletele amanet.

as spune ca ei sunt inconstientii,
dar
inconștiența are izul sărat
al marii in octombrie,
al tigarilor proaste
si al rupturilor ratate.
ori…

ibricul in care clocoteau speranțele
s-a varsat pe tot aragazul,
facandu-mi semn ca gata,
vremea infuziilor de vise s-a dus
acum e ora realismului orb,
dezbracat de orice probabilitate afectivă
si ca in gara asta,
unde clar am coborât din greseala,
scapa cine poate

asa am plecat iar,
mai mult furis, cum am invatat,
cautand inca Acel
loc frumos de unde sa ma inalt,
fiindca e tot ce mi-a mai ramas
si se vede, am oasele
omoplatilor ascutite, dure, le simți
daca te apropii destul cat sa
poti sa ma iei in brate. si râd.

ele sunt aripile
ce mi-au crescut pe dinauntru, sume
ale unor nopti si zile in care
totul m-a ars, usturat, taiat.
zile si nopți si luni de prefacere
de transformare și renastere
a vechiului in nou, a mea in mine,
dezgoliri de adevaruri, de părți,
lame subțiri ce tăiau sub stern lacrimi
lacrimi ce ardeau obraji si se ingropau
in gropile claviculelor, si noduri.
si fiecare dintre ele era ceva ce nu ți-am spus

acum calmul s-a întors sa curete aragazul
si sa șteargă praful de pe rafturi: e toamnă,
adică a început recoltarea amintirilor
si curățarea ranilor. rupem cojile sa rămână
cicatricile netede, cu luciul lor bizar,
de medalii nepamantene,
în timp ce asternem alte straturi de iod
sonor, de jazz, de blues, peste cele noi
doar-doar or coace mai iute.
e vremea sa le punem, cuminti, pe raft…

orele tac, nu-mi mai spun nimic,
s-a dus spaima de sosirea serii
acel moment cand toate lamele incep
sa taie sincron linii fine, sa deseneze
harti, intersectii, rascruci de amintiri
in zigzag, un surplus de emotii
ce vin cu vijelie și sapă
văi nevazute pe obraji, pe gat, văi ce ard
si aduc cu sine un tremur
al lor, al mainilor
pe care am contat candva sa construiesc
o lume intreaga, parca brodata pe poale
si uita-te la ele acum;

sunt moi, nefiresc de moi,
tremura incetisor, zvacnit.
degetele vor sa te atinga,
dar nu mai exista posibilitatea asta,
asa ca ating cel mai apropiat lucru
de tine. ating creionul
si-ncep sa mazgaleasca peste noi.
nu ar fi zis nimeni vreodată
ca degetele astea subtiri au brodat,
singure, o asa lume. si, totusi…

uita-te la ele. nu mai e nimic din atunci,
sufletul a lasat ghemul din stern amanet
pentru cand va redeschide usa dinspre
debaraua-labirint, ticsita cu amintiri,
cu lavanda si stelute mici.

nu se prea vad stelele in marile orase,
zici ca e un gol, dar nu-i deloc asa
caci fiecare stea e un felinar,
iar felinarele dor, vezi tu,
pentru ca nu le deosebeste nimic
pe cele de aievea de felinarul zonei gri

si cu toate astea, desi candva vor sti,
nimeni nu va reusi sa găsească
nici amanetele de colt de strada,
nici amintirile, nici zona gri cenușie.
desi pe acolo vor trece oameni o mie
si vor aștepta langa felinar cel puțin o dată,
cel putin jumatate. si asta pentru ca…
nu se poate.

strada înghite amintiri, lumina blocurilor
dezvaluie in masura in care corpul lor ascunde,
iar timpul nu-i unic, e multiplu
nu mai împărțim unde
sau degete incolacite,
sunt vremuri ce nu mai vin niciodata,
amintiri ce la usa degeaba or sa bata
chiar daca povestea s-a pitit într-un gang,
nu o vom regasi decat moartă.

asta a fost anatomia unei rupturi
minutios, detaliat redata
construita de aceleasi degete ce te-au atins odată,
in sunet de tobe si iz de căldură de soare
o zi nu de doliu, dar de falsă sărbătoare
si retraire parțială a unei vechi eternități bipolare.

Advertisements

Despre violenţă, în toate formele sale

Domnilor, dragii mei domni! Azi vin să vă spun nu cât de indispensabili „la casa omului” sunteţi, ci despre cât de mult rău puteţi face. Stau şi mă întreb uneori, ce s-o fi ales de sufletele voastre? Le-aţi amanetat pe băutură, ori s-au prăfuit până la a deveni de nefolosit? Căci altă explicaţie pentru felul violent în care vă purtaţi nu prea pot găsi. În fiecare săptămână, dacă nu chiar în fiecare zi, la ştiri apare cel puţin un caz de violenţă domestică.

Sunt fii care-şi bat mamele fără milă, fraţi mai mari care-şi bat surorile pentru orice greşeală, soţi ce-şi descarcă nervii după o zi de muncă mai mult sau mai puţin extenuantă (am constatat că şi indivizii „şcoliţi”, căci altfel nu mă lasă inima să le spun, se pretează la aşa „acte de bravură”) sau taţi ce îşi bat fiicele într-o veselie, în speranţa că astfel n-au să ajungă ca atâtea alte demoazele ce le-au trecut de-a lungul vremii graniţele patului.

Într-un fel, mă gândesc la faptul că nu-s doar ei vinovaţi, agresorii. Până la urmă, fiecare agresor are propria-i istorie, multe dintre ele demne de plâns, poveşti ce pot fi rezumate fără sforţare în nu mai mult de cinci cuvinte: „victima care a devenit agresor”- fiindcă în mulţi bătăuşi cu pretenţie de domni demni de toată stima, zace ascunsă o victimă de tot plânsul. O victimă care-i atât de bine ascunsă, că nici măcar ei înşişi nu ştiu (sau, mai corect spus, nu mai ştiu) de existenţa ei.

Dar violenţa domestică are, cel puţin la noi, şi o bază culturală. Sau nu neapărat actul violent, cât în special (şi asta mă îngrijorează teribil) lipsa unei minimale încercări de a se apăra pe sine sau pe copii a celei de lângă ei. De ce? Pentru că, şi aici fac referire mai ales la România rurală, e aproape de neconceput să ai cea mai mică idee de ripostă în faţa lui. „Ei, te-a bătut bărbatu’, şi? Ce, crezi c-al meu nu mă bate? Şi nu am mai zis că mă duc să-l declar la Poliţie! Auzi la ea..” sau mult, mult mai grava replică (pe care eu una am auzit-o prima dată de la bunica mea) „Fă, tu să ştii de la mine că dacă nu te mai bate, omu’ ăla nu te mai iubeşte, nici măcar nu-i mai pasă de tine! Deci fii o nevastă cuminte şi, dacă tot te bate, zâmbeşte-i gândindu-te că e doar o altă dovadă că te iubeşte.”

Şi sunt aproape sigură că refrenul ăsta se mai aude şi azi în multe case, iar rolurile fiecărui gen sunt bine stabilite în mentalul colectiv- el e educat de mic copil sub sfera de influenţă a ideii că simplul fapt că s-a născut bărbat îi dă dreptul să vrea, să facă şi să poată orice. Ea în schimb..ei, cu ea e altă treabă: trebuie să fie „o curvă în pat, o doamnă în societate, o gospodină în bucătărie” şi, bonus, să mai asculte şi de bărbat, că doar de-aia e femeie, nu?!?

Uneori, când văd în jurul meu femei abuzate, îmi vine să mă duc la ei, la aceşti „cocoşi” ai bătăturii lor şi să-i întreb: „Ţie ţi-ar plăcea ca soţia sau copilul tău să vină bătuţi acasă? Să vezi că nevasta vine cu ochiul vânăt din cauză c-a bătut-o şeful pentru un proiect important, a cărui predare a întârziat-o? Sau că cel mic vine bătut de la şcoală de profu’ de mate c-a greşit o fracţie? S-o vezi pe fiica ta, adolescentă, bătută de directorul liceului fiindcă i s-a rupt un nasture de la sacoul uniformei? Ori, poate, s-o bată într-o zi iubitul (că doar de, fetele vor băieţi care să semene măcar un pic cu tati, chiar dacă nu îşi dau seama de asta,) pentru că i s-a părut lui că i se scurg ochii după alţii pe stradă. Te-ai simţi cu adevărat puternic, mândru, important, demn de admiraţia tuturor, nu-i aşa?”, dar…

Dar înţeleg, sau măcar încerc, şi perspectiva lor: se văd stăpânii, fără drept de apel, ai fiinţelor dragi, ca şi cum acestea ar depinde o veşnicie-ntreagă numai de ei, însă nu-i aşa. De fapt, prin atitudinea lor fac mai mult rău decât bine. Mamele care sunt sau au fost victime ale violenţei domestice- nu contează cine era agresorul: soţ, tată sau frate- tind să aplice, drept răzbunare, acelaşi tip de tratamente şi copiilor, dând astfel naştere unor tipare transgeneraţionale mai mult decât vicioase. Sau se pot îmbolnăvi, aşa cum o fată pe care-am cunoscut-o îndeaproape, abuzată de ambii părinţi, s-a îmbolnăvit de diabet şi a ales, cu tot cu probleme, să plece de-acasă. Ea e doar un exemplu, şi din păcate mai sunt atâtea alte cazuri care aleg să rămână şi să îndure până cand singura lor soluţie rămâne suicidul..

O altă formă de manifestare a violenţei o reprezintă violul. O formă considerată atât de ruşinoasă, încât în România rurală a anului 2014, e încă un tabu să spui că ai fost violată. E un risc pe care, dacă vorbeşti, eşti mai mult decât forţată să ţi-l asumi- acela de a fi judecată, condamnată, marginalizată, ridiculizată. De ce? Pentru că foarte mulţi români sunt de părere că nu ţi s-a întâmplat pur şi simplu, pentru că unuia i s-a părut mai comod să te ia cu forţa decât să te facă să-ţi doreşti tu asta, nici vorbă- ori ai fost prea decoltată, ori prea mulată, dansai prea lasciv sau aveai fusta prea scurtă. Ce dacă mai erau cel puţin 15 mai provocatoare decât tine în club? E vina ta, a ta şi numai a ta!

El săracu’ n-are vină, că de, doar de-aia e bărbat- a poftit, a luat, s-a „desfăşurat” şi gata! Cam ca în Evul Mediu, când se cucereau cetăţile şi prima „grijă” a soldaţilor era să-şi facă de cap cu femeile cetăţii respective; singura deosebire fiind că azi nu mai există nicio cetate pe care s-o cucereşti cu arma-n mână, ci doar femei de luat „pe gratis”, potrivite cu stofa lui de barbar în stare latentă.

Iar dac ai „norocul” de a fi victima unui incest, atunci soarta îţi e, în să zicem 8 din 10 cazuri, pecetluită. Mare parte dintre victimele incestului nu pot spune nimănui ceea ce li se întâmplă, din motive precum teama de agresor (care de cele mai multe ori „se protejează” prin ameninţări cu moartea sau cu faptul că dacă cineva o să afle, va avea de îndurat fie o bătaie soră cu moartea, fie va fi victima unui accident rutier aşa…”întâmplător”,) dar există, cu toate acestea, şi o categorie aparte de victime, mai curajoase, care vorbesc. Să vă spun o poveste:

Într-o duminică de vară, acum..nişte ani (să tot fie vreo 10) eram, în buna tradiţie românească, pe la un unchi. Toate bune şi frumoase, până la un moment dat când în curte dă buzna o fetiţă. Ochii ei mari, de un albastru frumos erau plini de lacrimile ce i se prelingeau pe obraji, tremura toată şi era răvăşită- hainele fuseseră aruncate pe ea la întâmplare, cu o grabă şi o neglijenţă nefirească. Eu o cunoşteam, la fel şi verişoara mea mai mică- era cu un an mai mare decât mine şi era fiica unei femei sărace. A reuşit, cu chiu, cu vai, să ne spună că fratele său mai mare, să-i zicem Vasile, a violat-o, moment în care toată familia a rămas siderată, iar timpul însuşi parc-a stat în loc. Nicicând în comunitate nu se mai auzise una ca asta, ca un frate să râvnească la sora sa mai mică, şi lucrul a uimit cu-atât mai mult cu cât familia lor era una cinstită, deşi săracă şi neînvăţată. Munceau ca zilieri pe unde puteau şi-şi duceau traiul de azi pe mâine. La scurt timp după, apare la aceeaşi poartă el, agresorul. Palid, ciufulit, cu o privire de uliu hulpav şi transpiraţia rece şiroindu-i pe tâmple, îşi căuta de zor prada care plângea în braţele mătuşii mele. Tatăl unchiului meu, bătrânul casei, devenise atât de roşu la faţă pe cât era celălalt de palid. Îi spuse întâi să dispară din ochii săi, iar apoi, văzându-l că o ţine una şi bună, că el nu pleacă nicăieri fără Ionela, ceru să i se aducă biciul mai bine, ca să-i arate ce merită să primească cei ca el.

Urmarea? El azi este închis, tot pentru viol, iar ea măritată cu un băiat „de sat”, de treabă, ba chiar şi mamă.

Personal, mult timp după m-am gândit, ca soră mai mică ce mă aflu, la cum mi-ar fi dacă m-aş trezi, peste noapte, în postura Ionelei. Ce aş face, cum m-aş simţi, cât de tare m-ar afecta un gest similar al fratelui meu. Până la urmă, şi diferenţa dintre noi era nu de 19, ci de 15 ani, deci ce l-ar fi oprit? Răspunsurile găsite în interiorul meu nu m-au încurajat: cel mai probabil aş fi devenit, ca atâtea alte victime ale violului, lesbiană sau frigidă. Sau, poate, de la prea multă ruşine şi vinovăţie adunate, aş fi decis, într-un târziu, să mor. Că oricum nu fac nimănui vreun bine. În orice caz, variantele probabile erau una mai sumbră şi mai smolită decât cealaltă, neputându-se vorbi despre una „preferabilă” celorlalte.

Încă nu ştiu cum ar trebui să mă raportez la cei ce aleg să comită astfel de fapte- ca la nişte victime care, nemaiputând să se răzbune pe cei care le-au făcut rău, deformându-le imaginea despre lume, sau ca la nişte brute, nişte „neoameni” care se bucură să vadă consecinţele purtării lor inexplicabile, durerea celor mai slabi decât ei, despre care ştiu foarte bine că nu au nici cea mai mică posibilitate de apărare sau ripostă.

Dar vă voi spune altceva, dragii mei „domni”, şi anume că nu mâna care loveşte este puternică, ci mâna care mângâie. Nu vocea care urlă are autoritate, ci vocea care ştie să convingă prin calm. E un moft să pretinzi că iubeşti pe cineva când pentru acel om tu eşti un exponent al terorii. Şi nu dragule, nu eşti nici măcar pe-aproape de a fi „şmecher” sau oricum altcumva îţi mai place ţie să te autointitulezi dacă în loc să vrea ea să meargă cu tine, o iei cu forţa, ca pe un obiect. Fiindcă, oricât de mult nu aţi crede-o, blândeţea e mai autoritară decât teroarea, impune infinit mai mult respect (şi cu siguranţă mai sincer,) iar cei dragi pot alege oricând să plece de lângă voi. Pentru că asta reprezintă violenţa- o sursă inepuizabilă de rău, de traume de neşters, de ură, durere şi singurătate. Şi nu sunt sigură că asta este ceea ce vă doriţi de la viaţă totuşi. Abia când veţi putea înţelege şi accepta aceste lucruri, veţi putea spune că aţi făcut primul pas spre a deveni, aşa cum vă place să vă autodeclaraţi, nişte bărbaţi adevăraţi, nişte domni. Căci nu te naşti nici domn, nici bărbat, aşa cum nu te naşti femeie sau doamnă, ci devii la capătul unui lung şi anevoios proces de formare. Şi nu, acest proces nu obligă întotdeauna la a fi academician, un caracter frumos şi o conduită decentă în societate, faţă de tine şi de ceilalţi poţi avea şi cu 4 clase, şi cu două facultăţi…sau nu, e alegerea ta. A ta şi numai a ta. Restul sunt doar scuze folosite excesiv pe post de scuturi care să-ţi apere laşitatea.

Până atunci însă…Cu bine!

Ploaia

10536668_692070427534724_8282074189163189854_o

Ploua puternic, cu stropi reci,

Iuti, ce se cabreaza stralucind.

Se-mpletesc cu graba

Intr-o spirala ADN finita, fragmentara,
Un ultim act senzual
Inainte s-atinga, murind,
Solul.

Ploua crud, nemilos, intruziv
Cu lacrimile neplanse
Ale cine-mai-stie-carui duh morbid, nenumit.
Ploua asa cum plouam noi
Din priviri in clipe de tacere,
Asa cum parca aruncam o galeata
De vise desenate-n ulei; praf de stele
Peste un gard al Nicaieriului,
Un putred, cenusiu, smolit
Si vesnic gard; hotar hotarat.

Dar nu, a trecut “ieri”.
Azi nu te mai invata nimeni
Sa faci, din umbra genelor, ploi.
Privesti cu ochii tristi si goi
Banal de goi si despuiati de “Noi”
La umbra care pleaca

Chiar te gandesti de o s-o mai
Vezi vreodata aruncandu-se
In bratele tale peste prag,
Dulce singuratate-mpartasita,
Cu gust dulceag de sange, artificii si tutun.

Si fara ploaia Ei n-ai mai fi bine

Nicicand, secat si renegat definitiv

De viata, in exil. Desertul disperarii

Si moartea-ti pare azi un elixir

Cu nuante moi de curcubeu si
Alcalin, surogatul panaceului
Celui mai fin, inca nealterat
de Sublim. Eviscerarea
unui suflet gol si ruginit,
Scartaitura, Iad, Abandonare.
Lacrimi de neplans si vorbe
De nerostit vreodat’. Adunatura.

Bypass cu miros de izma

Image

  Am palmele ude si reci. Iar. Nu stiu cand a inceput sa fie asa, cu atat mai putin de ce. La inceput, mi-am zis ca-s sarit, dar nu..de fapt, eu am ramas singurul normal. Ma dedublez constant, e parte a rutinei cotidiene. Nu te teme si nu-ti fa procese de constiinta, aievea, nu esti tu cauza. Tu esti, cel mult, parte din efect.

Restul…restul sunt soapte afumate de alcov. Eu sunt Eric, de ma mai tii tu minte.

 Statea in fata mea ca un stalp, asa cum nu-l cunoscusem niciodata. Eric pe care mi-l aminteam eu, eu care ma simt acum atat de batrana cand il revad, era..altfel. Era viu, jovial, vesnic un zambet si un adevarat cuceritor. Azi e tot in fata mea, dar nu ca atunci, cand noi, Eric si Vera eram, parca, fetele unei monezi, nu. Nu ma mai priveste ca pe o gluma din eter, nu mai rade de mine, nu il mai smulg din relatia-i aparte avuta cu fereastra.

Acum nu ma mai misca la el nimic. E ars de soare, ridat si trist. I-a palit zambetul pe care i-l invatasem pe de rost si, in general, a disparut cu totul. Acum are probleme cu el insusi. Se dedubleaza constant, e un scut, o tehnica nitel cam dubioasa de supravietuire, tre’ s-o admit.      

 Ne-am revazut, intamplator, pe strada. Noroc chior, s-a intamplat sa ma recunoasca pe strada din atata lume, intr-o seara cetoasa.

-Vera? Tu esti?

M-am intors instantaneu, recunoscand parca dintr-o mie acea voce ragusita de la mult prea multe tigari innodate la miezul noptii, in timp ce rumega cine stie ce teorie abstractionist-fantasmagorica, privind in contemplare cand tavanul, cand usa, cand geamul, cand negrul paclos din camera.

  Poate ca, asa cum imi spuse acum, mi-au sticlit ochii cand i-am auzit glasul in spatele meu. Poate ca, pe undeva, am sperat sa recuperez macar unu la suta din feeria lui “Altadata”, mai stii? Chiar daca nu mai sunt aceeasi, sau poate ca tocmai de-aia, iti spun tare si raspicat, ca nu trebuie sa iei oamenii pe seama. Niciodata! Pe nimeni! Iar pe tine, cu atat mai putin. Indiferent de circumstante.

-Stii, nu mai sunt Vera. Ma vezi, am mai crescut. Acum fac si eu filosofie, ca tine in zilele geroase cand ne incuiam in mansarda ostentativ, complex, inimitabil.

-Observ. Si, crede-ma, nu stiu daca e bine c-ai devenit..alta.

  Ma privea, dar nu ma vedea. Nici pe ei, pe oamenii de la ferestre si care tot treceau prin scara unde intraseram sa mai vorbim. Altadata, ar fi vazut si retinut tot- fiecare rictus, fiecare expresie, fiecare detaliu.

-Sa-ti spun ca ai fost de ajutor cand ai plecat?

-Cum? ma intreba el brusc, cu pupilele dilatate si un tremur bizar in glas. Acum semana cu o parodie kitschoasa a lui, dar incepeam, cat de cat, sa-l recunosc.

-Pai, n-as fi plecat. N-as fi parasit rue d’Allemagne, n-as fi trait cu samanii, si cu siguranta nu deveneam chirurg. Si cu atat mai putin psihiatru. Deci, multumesc.

-Psihiatru? Chirurg? Tu? Singura parte pe care o cred e aia cu samanii, stiu cat iti placeau primitivii.

-Inca-mi mai plac, acum mai mult decat atunci, fiindca-i inteleg si ii cunosc mai bine. Am avut noroc.

-Dar chirurgii sunt..

 

-Cei mai sinistri oameni. Criminalii in serie dirijati de societate sa faca bine. Stiu, nu puteam nici macar sa vad un om in cosciug, dar sa am de-a face cu moartea asa, sa fie mereu langa mine, “partenerul meu de afaceri”, cum imi place sa-i spun la un pahar de gin. Da, dar vezi tu, vremea trece, oamenii se schimba, iar fericirea nu dureaza mai mult decat o face un balon de sapun. Si, pana la urma, nici tu nu te dedublai cand nu te-am mai gasit.

-Sincer? E ceva relativ recent. Nu stiu daca esti in masura sa ma judeci. Uite.

  Se opri, isi scoase manusile din piele neagra pe care le purta, si scoase din buzunar  ceva ce semana cu o tabachera, din argint, ornamentat discret. Nu era, era o oglinda. M-am uitat atent la mine, prima oara dupa multa vreme. Parul meu era acum mult mai scurt, saten inchis, ca pamantul pe care dormisem atata vreme, afland cum ariciul a tesut pamantul si ce se poate face cu izma de pe santurile noastre natale, de pe fiecare maidan.

-Iti place de tine?

 N-am zis nimic, ma pusese in incurcatura dupa multa vreme si pe mine cineva. Zambea si-mi intinse cu un gest larg o fotografie veche. Era rupta la colturi, decolorata, dar o recunosteam. Era facuta de batranul nostru amic de pe alee. Era expresia materiala a intalnirii clandestine dintre trecut, inocenta si fericire. Ma uit la el, la mine, la poza.

Nici nu-mi vine sa cred ca aia eram noi. Ca a fost un timp cand eu radeam cu-o gura pana la urechi, purtam jeansi rupti si tricouri cu mesaje anarhiste. Si, cumva, doare.

  Dar nu doar c-a fost candva o asa perioada, cat doare ca..am sters-o din mine. Definitiv si cu totul. Azi port tocuri, haine “cu schepsis”, de birou, cu pretentii, haine de om mare.

-Da, o recunosti. Si te intrebi ce s-a intamplat cu acei Eric si Vera. Stiu eu. Au murit. Eu am plecat, tu m-ai ars pe rug si-am murit. Si-apoi, apoi ai plecat si tu.

  L-am luat de mana si l-am scos in graba din casa scarii de bloc unde statusem pe scari atata timp. Se uita ciudat la mine, dar s-a lasat, o data in plus, pe mana mea. Am luat-o la fuga pe tocurile mele de 15, in gang. Gangul pe care-l treceam in fiecare zi, cu lumina lui ciudata si localurile micute, in contrast cu arcada-i larga si caldaramul de piatra cubica. Era pustiu. Pustiu gangul, pustie strada, parca tot orasul murise ca sa le faca loc lor, originarilor.

-Vrei sa-ti spun ceva? Dupa plecarea ta, am gasit o tigara. Am fumat-o, am ars scrisoarea si, de fapt, am ars tot- mansarda, blocul, copacul cel batran. Nu m-a oprit nimeni, asa ca am privit totul, tot spectacolul de la inceput pana la final. De asta ce mai zici?

  S-a asezat pe caldaramul jilav si s-a uitat la mine. Nu putea sa ma creada, parea ca traieste un cosmar, sau un hibrid bizar intre cosmar, halucinatie si o idila mutilata, in parte vie si pasionala, in parte moarta si-ngropata.

-Da. Nu mai aveau rost fara tine. Batranii plecasera si ei. Unde stai tu acum, a fost copacul ala mare, care strajuia aleea si pe care-mi placea atat de mult sa-l imbratisez. Dar nu regret, nici povestea “noastra”, nici distrugerea postuma. Mai bine hai cu mine. Mai e doar un pic.

  L-am dus spre hotelul numit chiar asa, Rue d’Allemagne. Era, inca, nauc, sub cine stie ce vraja. A fost, insa, cooperant. Am mers la subsolul hotelului, unde aranjasem o versiune mai intunecata si indraznesc sa spun, chiar mai rece, mai ostila a mansardei. Doar asa au avut cum sa construiasca noul oras, pe sacrificiul celui vechi si cu voia unei zeite derutate.

 

   Reeditam trecutul cu fiecare haina ce cadea in uitare, cu fiecare sunet scos, primele sunete sincere, cu adevarat sincere din toata seara aia magico-ciudata.

Mie, mi-a placut. Uitasem cum e sa ii zgarii spatele, sa-l musc de gat si sa urlu de placere fara pic de pudism sau cenzura. El parea ca se naste iar din lut, faina si praf de stele. Un animal eliberat de restrictiile unei societati perfide, care-l tinea de ani de zile la dieta, pe antidepresive, tranchilizante si minciuni.

Da, reeditam trecutul. Pacatuiam iar, intr-un mod flagrant, nepermis. Tribul meu din Australia, caci pe-acolo am seninat incercand sa uit de el, m-ar fi linsat fara dileme. Pacatul originar, mi-a spus batranul saman, trebuie ocolit cu fiecare ocazie si cu orice sacrificii ar presupune asta. O data repetat, esti terminat tu, ca esenta. Mor, te evapori, nu mai e loc de intors.

-Nu credeam ca, desi te-am uitat, iti mai stiu trupul pe de rost. Sincer.

-Eu eram convins. N-avea cum sa fie altfel. Ritmul meu e parte din muzica ta, dar esti egoista si-l renegi, crezand ca e mai bine asa. Ei bine, nu e. Stii cum ma simt? De parca m-ai supus unui bypass.

-Da, sigur. Unul cu miros de izma, sau ce?

-Nu. Unul cu miros de tu. Parca-ti duceam dorul asa, cumva.

     Si dadu sa-si striveasca buzele de-ale mele, dar nu. Am plecat. De data asta eu, Vera. De data asta definitiv. Pentru ca, desi i-am lasat un ravas si-o ramurica de izma, nu puteam ramane. Desi am lacrimat un pic. Desi mi-ar fi placut sa raman. Dar nu.

  Ravasul e o sarada, ca stiu prea bine ca dedublarea a fost o problema temporara. Cand il va descifra, ne vom revedea. Zice asa:

De unde stii ca nu sunt o carte veche, ramasa

intr-un anticariat pustiit? Arde intreaga lume la festivalul ciresilor pentru un calator sub umbrela si-un cocor cu pene albastre.

 Poate, candva…Ramane de ghicit in praful de stele picurat in desert, la intamplare, stii.. La intamplare, asa cum ai arunca cu praf de aur intr-o papusa. N-ai de unde sti ce iese pana nu e terminata.

Temporalitate

012

O adiere timida cu parfum de frunze moarte,

Mi te-a adus aproape in vremi de labirint,

Precedat de-un suvoi de tacere si lacrimi

Ca-n fata celui mai maret fapt de pe pamant

O pata de culoare, un ton de rosu-nchis,

Sau o picatura de gri in ceata,

Un labirint ud leoarca de roua

Celor mai noi inceputuri create,

Nascute ieri din zgomotul muteniei, laborator de viata.

Vezi tu, dragul meu fior de-nfrigurare,

Atunci cand timpul curge-n ambele sensuri

Sfarsim prin a fi Timp nediluat amandoi, cu totii,

Ca niste calde picaturi de ceara alba; e disperare.

Ca dovad-ai povestea

Nevoii-mi de tine, tot mai stringenta

Pe masura ce ma apropiam de tine,

Tot mai reala de la-nceputul vietii, tot mai pline,

Simtind o unda de necunoscut mereu in spate.

Dar stiu ca vezi, n-astept ca sa mi-o spuna nimeni,

Caci elementele primare sunt in noi,

Inradacinate de-a pururi, clipe marunte,

Iar viata pare-un labirint neintrerupt.

Clepsidra-i doar…o punte.

Si ti-as mai spune-atatea!

Nici nu stii

Cat e de-abstracta alianta mea cu tine,

Trecand furis liniile “Rau” si “Bine”,

Taras, in zbor, sau cum s-o mai putea.

Doar uita-te in spate acum.

Suntem doar noi, si tu, si eu, si-o strada goala

Retraind frenetic prima oara,

Ca doi nebuni ce s-au blocat

In clipele trecute, au-innoptat

Pe malurile-n panta ale unui

Trecut taios, si dur, si rece,

Dar de-o franchete infioratoare.

Indepartarea de noi mereu doare,

Chiar daca nu o recunoastem,

Doi orbi ce-s pusi pe glume, aparati de mare,

Al carui simplu alter-ego e Uitare.

Un alter-ego sumbru si nimicitor

            Ce devasteaz-aidoma noptii fara luna

Momentul dulce-amarui cand tot ceea ce se simte

E o nevoie, un dor care te doare

Si singura dorinta-mi e sa simt

Atingerea de neuitat a pielii tale

Si vocea-ti ce ma-mbata cu soapte orbitoare.

…Cand am ajuns in stadiul asta oare?

Pudra de stele

Image

 

Stii, ai aparut

Din strafundul unei lumi rancede

Ca un fior de fericire nefasta,

Surasul unui om care-ar ucide

Doar pentr-un pumn de putregai,

De patimi inselate, dor statut

                                                                                

Ai venit sa ma smulgi

Din dulce-amaruia monotonie a lui “mereu”

Cum ia Septembrie frunzele din pomi,

Cu vant apasator si rece, bici de iad.

 

Si…m-ai smuls,

M-ai luat cu tine

Pe aripi ascutite de otel cristalin,

Ducandu-ma in neant, far’ sa

Te uiti macar de curios ‘napoi

 

Am mers in urma ta,

Orbita oarecum de stele

Ce se perindau alene

Prin fata noastra, ca un vis,

Lasand in urma praf si fum si stralucire.

 

N-am sa regret niciodata

Ziua-n care am dat peste tine,

O ciocnire fioroasa, brutala,

Ce purta-n sine lupta

Final-a ultimei sclipiri de bine.

 

Si totusi, inca-mi pare-un vis,

Felu-n care ma duceai de mana

Prin bazarul cu sentimente prafuite,

 

Vechi si anoste, imbibate

Din belsug cu-miasme funeste,

Iesite azi la suprafata

Din iadul amintirilor ivite.

 

 

 

 

 

 

Si-mi amintesc parc-a fost ieri

Cum umblam prin bazarul cat o tara

Tinandu-ne de mana si lasand

In spate urme mici de praf de stele,

Ca doi copii in al toamnei Versailles,

Bantuind cam intr-o doara

In cautarea oglinzilor

 

 Dar, oricat mi-am dorit sa nu,

Povestea pasilor pudrati de stele

S-a terminat, pierzandu-se in cele

Care, zice-se, n-au moarte,

Insa doar amintirea le cara mai departe,

Prin straturi de monotonie, zi si noapte

 

Si de-aici..pe mai departe,

Tot cu tine, tot in soapte

De pian si lacrimi scurse

Pe obraji in miez de noapte,

Fiindca acum sunt moarte toate−

 

Amintirile, visele, pasii si tacerile

Azi s-au scurs usor la vale,

De n-a mai ramas nici macar

Urma mangaierii tale.

Si-mi era atat de draga..

Portret

Image

Mi-ai incarcerat visele intr-o sticla,

Ca sa ma ai tot timpul.

La schimb, eu ti-am luat sclipirea ochilor

Si-am pus-o sub lacat, ca pe-un odor

 

Dar nu m-am ascuns niciodata

Pe dupa evantaiul de fiori si fulgere

De nimeni, nici de mine, dar mai ales

de tine, Sacre Coeur-ul nefericirii mele

 

Si daca nu am apucat sa te cunosc,

Am sa iti cer iertare inca de pe-acum

Si-o sa m-azvarl, ca un copil nebun,

In caruselul iute-al nemuririi

 

Iar daca ma cunosti, mai iarta

Si ragetele de barbar sovin ce-ajung

Pana la tine, tulburandu-ti somnul,

Trezit in lacrimi tocmai la amurg

 

Eu te-am pictat in acuarela fina,

Asa cum sufletul mi te stia candva.

O traista de noroi si vesnicie

Aduse diamantu-asupra mea

 

Tu o sa pleci, o stim prea bine,

Dar chiar si-asa, tot va mai tine

Un fir firav ca de lumina

Prin crapatura usilor, prin tina;

e Amintirea nectarului trecut,

Blestemul visului cu umbletul tacut

 

Si daca tu, biet hoinar

Prin aste lumi de haos,

Ai sa ma lasi, ai sa te duci

Si poate chiar ai sa ma uiti,

 

Toate acele momente dulci,

Soptite, gangurite, insinuate-abia

Precum si-un mic fragment din mine

Vor ramane impregnate, opera ta,

O ultima ofranda de la Ea.

Dependenta

Image

-Stii, sunt dependenta de multe lucruri. Poate chiar de prea multe, dar nu pot sa spun ca-mi pare rau, ca regret sau ca as face orice pentru a ma trata, pentru a scapa de blestemul dependentelor. Nu, dependenta nu-i nici pe departe un blestem, ea-i insasi voluptatea existentei, o existenta ce-ar fi atat de anosta fara ea..Viata ii datoreaza totul, toata savoarea, toata sclipirea, toate momentele-i de neuitat,

insa nu poate s-o recunoasca. Nu poate si nu vrea s-o recunoasca, dracu’ stie de ce…

       Asa-mi spunea Anna acum cateva zile cand am trecut, din graba, pe la ea. E o faptura tare enigmatica, doar prostii si psihopatii, in simplitatea lor, se pot lauda ca o-nteleg.Vocea ei ce atinge tonalitati uluitoare-atunci cand povesteste m-a sedus din prima, iremediabil.

Caci, trebuie sa-ti spun draga faptura ce ma privesti atent, citindu-ti-se o nuanta de mirare in pupile, ca Anna nu povestea. Ea se povestea pe sine in acord de muzici

ne-ntelese in timp ce se juca, rupta de realitate, cu nasturele camasilor de jeans, cu bucla-i aurie ce se oprea pe sani, cu faldul de matase al perdelei, ca intr-o transa ludica, o transa ce atrage, ce seduce cu voluptatea ultimei priviri.

-Sa stii Van, eu sunt o fire voluptuoasa, nu-mi place sa rezist tentatiilor. Pana la urma, daca mor maine, va muri totul cu mine. Pare ca nu? Ba da, depind de multe… Depind de buchetele de lavanda si busuioc pe care mi le aduce bunica de la parter, de cafeaua bauta in parc, in timp ce ma perind pe caldaramul mereu umed, prin racoarea diferita de la o ora la alta, desi in esenta e mereu aceeasi..de tine…

-De mine?cum asa?

-Da, de tine. Tu esti ascet, n-o sa-ntelegi vreodata ce simt atunci cand iti aud pe trepte pasii, cand iti adulmec parfumul in timp ce tu mai ai doar un etaj pana la mine..Nu-ntelegi.

-Tu ma iubesti? am intrebat-o oarecum speriat de gandul ca as putea avea dreptate.          Pana la urma, era cea mai frumoasa din suburbii..cu par lung, de culoarea graului copt si moale cum e matasea, cu ochii negri, migdalati ce-ti sfredeleau tot ce-ai crezut ascuns sau intim, cu buze rosii, ce iti zambeau vinovat, indecent, dar sincer, cu forme pline si armonioase. Orasul asta amarat nu vazuse nicicand ceva mai frumos.

-Dragoste? Ei, as!! Nu dragul meu, eu nu mai iubesc oameni. Eu iubesc doar viata. Si asta..cum stiu eu, prin simturi. De ce taci, la ce ti-e gandul?

      Mi-aduc aminte cum am cunoscut-o ; era iarna. Eu, biet student amarastean, veneam cu trenu-acasa nu de drag, insa speram ca imi vor mai da bunicii niste bani. In tren, in tot compartimentul, eram doar noi. Afara se-asternuse un strat gros de nea iar ea era atenta pe fereastra, ca si cum ar fi fost in loja la cel mai reusit spectacol. Si, evident, (sau asa mi se pare-acum,) tot ea a rupt tacerea.

-Nu-i asa ca totul pare acoperit de omat ca intr-un vis frumos? Si rotile de tren ce canta parc-un cantec mut..

    Rotile trenului pe sine nu stiu dac-au cantat vreodata, dar vocea ei ingana parca o melodie dulce, de copil feeric, fericit, si seninatatea cu care mi-a zis c-o cheama Anna, m-au dezarmat iremediabil.

-Intr-adevar, orasul nins sub cerul cel albastru e superb. Imi pare bine, eu sunt Van. Tu unde mergi?

-Eu merg acasa, la bunica. Iesi la ceai?

-Cu siguranta, mai ales ca si eu tot la bunici ma duc.

-Ce binee! Vom fi prieteni tare buni Van dragule, simt eu si-ncepu sa rada si sa bata din palme cu incantarea copilului ce-si gaseste in cadou jucarioara mult dorita.

       La ceai am iesit a doua zi cand altii erau deja la cina. Mi-a povestit ca-i dependenta, ca ea nu poate fiinta fara sa simta. Atunci, recunosc, m-am uitat la ea asa cum te uiti la o ciudata, dar mi-a trecut atunci cand m-a privit in ochi. Intreaga ceainarie  era goala, eram doar noi si-acea batrana blanda, buni Clara. Lumina calda ce cadea in valuri peste noi ii dadea Annei alura de enigma ce o definea atat de bine. Am vorbit tare mult atunci, mi-a povestit ca e fugara dintr-un sat uitat de lume si ca ea stie ca e sortita esecului intr-un oras mare ca asta, insa trebuia.

-Ma erodam usor dar sigur, asa cum apa repede macina piatra, si-am plecat. Am zis ca poate in oras va fi mai bine, dar cand veneam amandoi in tren am inteles – pentru mine nu va fi bine nicicand. Si e firesc sa fie-asa, ce stiu sa fac? Nimic, decat sa povestesc si, cum zic ceilalti, sunt frumoasa, desi eu una nu ma vad. E prea putin Van ca sa supravietuiesc, ma crezi? Si nici pe tine nu te vad prea implinit.

-Nu e adevarat, glumesti? Ai mai mult decat e nevoie, si nu sa supravietuiesti, ci sa invingi! Si lasa-ma pe mine, stiu ca-s o loaza,nu inteleg de ce sunt eu aici cu tine, cand va putea fi oricare dintre ei. Fa-te actrita!

-Actrita zici? Sarac naiv, actritele nu se povestesc pe sine, ele redau ca niste masinute ideile atator autori, nu mai sunt ele cand le vezi pe scena. Ori daca nu sunt eu, atunci cine mai sunt? Nu, nu putea fi nici un altul, si nu pentru ca te-as iubi pe tine, ci pentru ca suntem la fel. Inadaptii lumii de care, la modul teoretic, apartinem. Practic insa…

        Si ofta adanc, intr-un mod in care nu mi-am mai dorit s-o faca vreodata si care m-a zguduit profund pana-n maduva oaselor, pana la lacrimi. A vazut, si- venit spre mine sa ma mangaie, cum mangaie mama un copil ce nu poate s-adoarma. Avea o mana calda, fina si mirosea a crin si levantica, un parfum ce te-mbata si pe care nu-l mai intalnisem niciodata pana atunci.

-Te-am speriat? Nu trebuia, zise luandu-ma de mana si razand cu pofta. De fapt, esti inca un copil, ceea ce-i un lucru bun.

       Nu mai stiam ce sa cred. Trecea de la agonie la extaz intr-o secunda si parca avea complice-n tangoul asta aprig intreaga lume. Nu pot spune ca am fost vreodata indragostit de ea, cel putin nu iubirea aia focoasa, dementa si rodnica, nu. Dar am indragit-o, am indragit-o asa cum indragesti ceva despre care nu stii prea bine cum, insa a devenit vital pentru tine, care te-a subjugat fara ca macar sa-ntrebe daca vrei, daca o lasi, daca poate. O indrageam si noptile in care ma tortura insomnia stateau tot sub semnul ei. Umblam in varful picioarelor prin odaie, fumand ca un trc, iar in momentele bune ale acelor nopti sacrificate o revedeam mintal, asa cum isi vad budistii zeii in timp ce meditau. Ma mai jucam cu buchetul de lavanda ce mi-l lasase pe noptiera mai demult, iar cand intr-un final izbuteam sa adorm, soarele se ridica din ape lucitor, lovindu-ma in ochi cu violenta.

Si-a fost bine. Ne-au trecut asa, zi dupa zi ca margelele insirate pe ata, zece ani. Iar tocmai cand nu mai credeam, cand reusisem sa ma mint ca va dura la nesfarsit, gasesc in pat, pe velinta de lana, o carte si-o scrisoare.

   M-am dus, manat de curiozitate, ca sa vad. Stiam ca-s de la ea, nu erau dubii, insa am vrut sa vad cu ce ma mai surprinde. Pe pat zaceau “Cronica unei morti anuntate”, iar crenguta deja ritualica de lavanda fusese inlocuita cu una de rozmarin, si-un plic lila A fost prima mea teama justificata in ceea ce-o priveste pe intangibila Anna.

        Am deschis scrisoarea ingrozit, speriat, dorindu-mi, pentru prima oara-n existenta mea de fluture sa n-am dreptate. Dar…n-a fost sa fie.

Cu ochii impaienjenati, am reusit sa citesc:                        Scumpule, nu ai de ce sa-ti faci griji, sunt mai bine ca niciodata. Nu vie, dar bine. Am luat-o de la un capat la altul ca sa ma conving de ceea ce doar banuiam – ca lumea asta nu e pentru mine. Intamplator sau nu, ultimul meu voiaj a fost cel in care ne-am intalnit si am ramas ca sa-ntelegi ca nu-i de fapt nici pentru tine. Ti-am lasat cartea ca sa stii cum am murit. Vino si tu aici si n-alarma pe nimeni, nu e cazul.

Ti-am spus pentru ca, ani de-a randul ai fost mon raison d’être, templul meu, asa cum tu m-ai contemplat pe mine, dar n-am lasat sa se vada, n-am vrut sa suferi. A ta enigma, dependenta, Anna.             

P.S. Te astept langa mine curand. Nu ma lasa sa tanjesc dupa tine.”

       Cu ochii incetosati de lacrimi si durere, m-am aruncat in gol, in plin abis, de la mansarda, ca s-o gasesc acolo, neteda si-nmiresmata, in rapa unde si-a ars existenta. Si nu regret nicicand viata avuta-nainte de scrisoarea scrisa pe hartie parfumata, ingrijit, aceasta himera fada-vinetie a nemuririi, a realei fiintari.