#fantoma

“te-aștept oricât!”
ți-am zis într-o noapte de vară, în timp
ce două lacrimi paralele-mi ardeau
obrajii, gâtul și toată ființa.
“oricât ar dura. nu-mi pasă de timp, oricum
nu vreau pe altcineva.”
și-au fost
ultimele cuvinte spuse
care m-au durut.

de-atunci
toate cuvintele sunt doar ecouri,
toate durerile, copii
după durerea originară.

dar tu n-ai vrut o femeie
care s-aștepte oricât. ți-ai dorit
o femeie mai bună.
o femeie care nu-ți pune întrebări,
care nu se uită în ochii tăi ca să citească
toate lucrurile pe care nu i le spui, care
nu ridică ochii spre stele în nopțile verii
să lase
stelelor ce-i de făcut cu oamenii
ce i-au greșit vreodată.

de-atunci umbra mea a luat trup de om
și umblă zi-lumină prin tot felul de locuri,
face
nopți albe pe tot felul de poteci neumblate,
tărâmuri
care se ascund în spatele cuvintelor, în
sclipirilor ochilor când simte
crengi de copaci în păr și nisip sub tălpi,
trosnet de frunze și ramuri uscate, ape vuind, se aruncă

în singurele brațe ce au primit-o oricând
plouă
cu stropi mărunți și reci, ca fiecare
amintire a ei cu tine, cioplite-n
marmura roză a unui subconștient îmbrăcat
în valuri de trifoi alb și soare.
azi știe că nu-i minciună mai mare pe lume
ca mitul reîntoarcerii. oricât am vrea să fie
în altfel, unele
lucruri se întâmplă doar o dată.
iar azi, acum, când viitorul s-a întâmplat deja, de mână cu toate fricile ce n-aveau cum să se întâmple, azi, acum,
e prea târziu pentru orice și pentru tot
ce-aș fi putut să-ți fiu.

#loss

every smile feels
like I’m cutting my skin,
my muscular fiber
to reach the bones

every tear feels
like a midnight confession
made to a stranger
that disappears right after
my last sentence, as in a dream

every look at the surroundings
screams that this life is fake
and incomplete. and every night
reminds me that pain is my best friend,
the one who never leaves my side.
no, even if I beg for it.

every day is just another quest
in the attempt to find what I’ve lost.
and at the end of the day nothing hurts more
than the kind last words that remained,
a fade shadow of us, a cynical legacy of yours,
the sharp reminder of my weakness.

and if only I knew how,
I’d surrender myself in less than a blink
of a kind eye, with golden reflections.
but it’s too late for this. I cannot
be the obedient woman that
allows you to have the last word
and the first touch, the one
who’s gonna lead the way for two,
and I regret it. But too late.

by now I’ve remained
to lead the way, but
I walk this road alone,
just me, my pain and my scars.
some say it’s not
the kind of road you walk otherwise,
that you gotta do it all
by yourself. and every tear is a stone
put on your bridge to something else,
a clear and sharp ingredient
of a dark, painful, unpredictable metamorphosis

but you can’t build something
without sacrifice. and this
metamorphosis was payed with soul.
I’ve lost it almost all, and still
I manage to wake up.

I’ve lost my smile. with every smile
I am a bit more far away from
the real smiles I used to share
with all around me, all the time.
I’ve lost my hope that I’d recover,
that I would be myself again,
the same self that felt like reigning
above the world, the life and death
while holding your hand.
but hope is for the weak, you said…
does the lack of it make me strong,
or am I just a human being that
became so blind that it can’t see
a chance for goodness or the meaning
of staying alive?

and I would ask for forgiveness,
if only I could.
and I would promise obedience,
but I know I would lie.
there’s nothing left for me in this story,
other than walking day by day
in the labyrinth of pain, guilt and regret.
but it’s too late and too far for regrets, or
for the hope of making things right again.
now I’m leading the way on the path
that I walk by myself, and I struggle with
every breath not to drown myself in the pain
the truth has reached my bones,
and this is less than a game.

I grieve, and on my language
healing is a Babylon I’m silently walking towards,
one day at a time, one night washed with tears
at a time, yet happiness
still has your touch imprinted on it,
and the sound of your voice in the morning
remains the messenger of the good times
that are to come. I’m grieving,
and knowing you so far away,
seeing you becoming a stranger
that has no reason to walk this path with me
breaks every single part of soul
that is still standing.

why are you so broken?
try to look in the mirror, ask yourself,
and then, when you find the answer, go back
and ask yourself again: “why is she so broken? what I’ve done?”

and if you cry, if only one tear comes
to your eyes
that made me once upon a time
to lose myself in a blink of them,
then you’ll know. and you would’ve found
your way back to what were our lost
paradise, a loss so expensively paid,
and I’ll be there, trying to force the gate,
to climb the walls,
towards our long already lost
paradise made of love, and trust
and guilt, and broken promises and pain. but…are you ever going to return?

#anatomie

cafeaua mea are gust de saruturi,
din imbratisarile noastre a ramas doar zațul,
in aer miroase a amaraciune, si totusi
asprimea nu a fost nicicând mai caldă.

sunt atatea goluri ramase,
lasate parca amanet la colțul străzii
acolo unde ti se ofera tigari si ti se cere
la schimb orice nu ți-ar trece prin minte…

amanet, desigur, numai o perioada,
pana cand apele se vor fi tulburat,
caci nimeni nu e pentru totdeauna
la coltul strazii, sub felinar. efemeritate
e cuvantul-blestem al intregii perioade
in care se desira ghemul de sarma al povestii;
incertitudine- cuvantul tabu al intregii zone gri

e un loc ce și-a uitat culorile,
populat cu oameni ce și-au uitat zâmbetele
pe cand stateau la coada la emoții,
intr-o vreme de care nu se mai vorbește.
in vremea aia cand s-au deschis amanetele
pentru tot soiul.

unii și-au amanetat bijuteriile-
ăștia sunt lasii.
unii și-au pus casele amanet-
prevazatorii. cei ce-au zis ca siguranta e inainte
de toate: de vise, de emotii, de soare, de ras.
mai sunt cei ce si-au amanentat vietile…
ah, curajosii! cum s-au ascuns ei
in tufisul unui atat de artificial destin…
si mai sunt, in fine, cei ca tine
ce și-au pus sufletele amanet.

as spune ca ei sunt inconstientii,
dar
inconștiența are izul sărat
al marii in octombrie,
al tigarilor proaste
si al rupturilor ratate.
ori…

ibricul in care clocoteau speranțele
s-a varsat pe tot aragazul,
facandu-mi semn ca gata,
vremea infuziilor de vise s-a dus
acum e ora realismului orb,
dezbracat de orice probabilitate afectivă
si ca in gara asta,
unde clar am coborât din greseala,
scapa cine poate

asa am plecat iar,
mai mult furis, cum am invatat,
cautand inca Acel
loc frumos de unde sa ma inalt,
fiindca e tot ce mi-a mai ramas
si se vede, am oasele
omoplatilor ascutite, dure, le simți
daca te apropii destul cat sa
poti sa ma iei in brate. si râd.

ele sunt aripile
ce mi-au crescut pe dinauntru, sume
ale unor nopti si zile in care
totul m-a ars, usturat, taiat.
zile si nopți si luni de prefacere
de transformare și renastere
a vechiului in nou, a mea in mine,
dezgoliri de adevaruri, de părți,
lame subțiri ce tăiau sub stern lacrimi
lacrimi ce ardeau obraji si se ingropau
in gropile claviculelor, si noduri.
si fiecare dintre ele era ceva ce nu ți-am spus

acum calmul s-a întors sa curete aragazul
si sa șteargă praful de pe rafturi: e toamnă,
adică a început recoltarea amintirilor
si curățarea ranilor. rupem cojile sa rămână
cicatricile netede, cu luciul lor bizar,
de medalii nepamantene,
în timp ce asternem alte straturi de iod
sonor, de jazz, de blues, peste cele noi
doar-doar or coace mai iute.
e vremea sa le punem, cuminti, pe raft…

orele tac, nu-mi mai spun nimic,
s-a dus spaima de sosirea serii
acel moment cand toate lamele incep
sa taie sincron linii fine, sa deseneze
harti, intersectii, rascruci de amintiri
in zigzag, un surplus de emotii
ce vin cu vijelie și sapă
văi nevazute pe obraji, pe gat, văi ce ard
si aduc cu sine un tremur
al lor, al mainilor
pe care am contat candva sa construiesc
o lume intreaga, parca brodata pe poale
si uita-te la ele acum;

sunt moi, nefiresc de moi,
tremura incetisor, zvacnit.
degetele vor sa te atinga,
dar nu mai exista posibilitatea asta,
asa ca ating cel mai apropiat lucru
de tine. ating creionul
si-ncep sa mazgaleasca peste noi.
nu ar fi zis nimeni vreodată
ca degetele astea subtiri au brodat,
singure, o asa lume. si, totusi…

uita-te la ele. nu mai e nimic din atunci,
sufletul a lasat ghemul din stern amanet
pentru cand va redeschide usa dinspre
debaraua-labirint, ticsita cu amintiri,
cu lavanda si stelute mici.

nu se prea vad stelele in marile orase,
zici ca e un gol, dar nu-i deloc asa
caci fiecare stea e un felinar,
iar felinarele dor, vezi tu,
pentru ca nu le deosebeste nimic
pe cele de aievea de felinarul zonei gri

si cu toate astea, desi candva vor sti,
nimeni nu va reusi sa găsească
nici amanetele de colt de strada,
nici amintirile, nici zona gri cenușie.
desi pe acolo vor trece oameni o mie
si vor aștepta langa felinar cel puțin o dată,
cel putin jumatate. si asta pentru ca…
nu se poate.

strada înghite amintiri, lumina blocurilor
dezvaluie in masura in care corpul lor ascunde,
iar timpul nu-i unic, e multiplu
nu mai împărțim unde
sau degete incolacite,
sunt vremuri ce nu mai vin niciodata,
amintiri ce la usa degeaba or sa bata
chiar daca povestea s-a pitit într-un gang,
nu o vom regasi decat moartă.

asta a fost anatomia unei rupturi
minutios, detaliat redata
construita de aceleasi degete ce te-au atins odată,
in sunet de tobe si iz de căldură de soare
o zi nu de doliu, dar de falsă sărbătoare
si retraire parțială a unei vechi eternități bipolare.