The world as we knew it

I am now, more than I used to, looking around me, and I have this feeling that the world, as we used to know it, is coming to an end. A rough, yet unexpected ending. This pandemic context made me aware of one thing in particular, and this is our tendency to taking everything we’ve had until now for granted.  It is not the end in a biblical way, but rather the ending of a way of living, understanding what happens around us, and reevaluating the ways we cope with everything what happens around us daily. In times like this, the real challenge is to remain calm and sane when everything is shaking.

I see a lot of things happening around, people trying their best to manage this situation they have never experienced before. Some try to follow their old routine as much as they can Some are drowning in anxiety and confusion, being unable to adapt to the new way of doing things. If I can say something about this, it would be that this global issue has put every one of us in front of our friends from the closet. Because we’re only human, after all, and every crisis has the potential to bring up to the table the unsolved issues we’ve been successfully avoiding for so long.

It happened to me as well. I’ve been pushed to revisit and reconsider the way I’ve been placing myself on certain topics. One of them was my homeland. Coming from a small village surrounded by hills, I’ve always wanted to get out of here and never come back. Somehow, this whole thing caught me here, due to some things out of my control, and it took me a few days to understand that this was not a bad thing at all.

Even so, adjusting was hard, as I’ve seen, once again, that all my plans were blown away. This forced me to sit and ask myself Who were you before wanting to have it all at once? and everything became slightly more clear. I’ve seen that there are still things I can do, such as reading outside, in the sunlight. That there are still little joys left.  That slowing down for more than I’ve initially hoped I will have to will, eventually, help me know myself more.

I’ve understood that this is not some form of punishment, but a road meant to reconnect me with the pieces of the puzzle that I’ve lost in my rush. That I can have a taste of the things that used to make my childhood here, in the countryside, pretty. But it also made me aware of the fact that our ultimate survival tool remains gratitude.  It made me understand that I should be grateful for having enough space, living in the countryside, to move freely. That I still have my mother and cats around me. That there are still things to be done here, as the nature doesn’t really care about our whining.

I’ve begun to discover the old ways of doing the things, and that every ending has a little door left open. I understand that there are still little things that can be done, and that no bad shall last forever. Also, I’ve got to understand how important is the way we look at the things we live. Our perspective is a big part of what we’re actually living and what we understand from it.

Only by being grateful and trying to see more in-depth this brutal shift of our daily lives, we can get out of it sane. Because this is the perfect moment to look behind us. To see all the Mondays we didn’t do anything but ask Is it Friday already? and all the times we procrastinated just for the sake of it. Change is hard, is painful, is bringing up to surface all our well-hidden anxieties, but it is, at the same time, so necessary.

We need to get through all this process to finally understand how privileged we have been, and for how long. We have to change the way we live, work and dream so that we will be able to appreciate what used to be our taken for granted normality. We have to dream new dreams and discover new ways of making things work and, above all, we have to understand that slowing down is not a crime.

Because we’ve rushed for too long. We’ve been greedy and ungrateful for too long. And now we’re being forced to unlearn as much as we can these things. We are put in front of a whole new context, and this brings up to me an old phrase from a psychology handbook, saying that Intelligence is the individual’s capacity of adapting to new situations. This means, above anything else, to be able to let go. To reinvent our routines in ways that make life bearable. To keep from our old ways of doing things only the bits that were genuinely bringing us joy as they were also functional. And, last but not least, to relearn how to use technology to connect with the ones we care about, and not only for showing off our personas.

This, too, shall pass, but it doesn’t mean that the world will remain how we used to know it because it won’t. But it means that we have to learn how to be selective in a constructive way. It is the moment when we have to admit, to ourselves in the first place, that individualism won’t bring us any good in the nearby future. To rebuild our communities, to share more openly what brings us joy and what we feel that could be done better.

To spend more time doing things we love, even if it’s reading, listening to music, or calling our loved ones to chit-chat. Now is the later where we’ve stored all our projects, plans and dreams. We can either get intoxicated with fear and uncertainty or try to rip out pieces of what we’ve been postponing for so long and take everything step by step.

Yes, this is a hard time for all of us, and harder times are expected to come. But this is no excuse to let ourselves down once again or to allow ourselves to drown into anxiety and fear. We can do that, but we can, as well, start and accomplish everything we’ve been postponing for some undefined later. Not if we want to get out of this sane and mentally prepared for the good that is to come. Because, yes, things are bad, but this doesn’t mean that there’s nothing good to be expected.

So go and put some water to boil, have some tea, listen to some music. Maybe you will watch a movie, or read a book. You can call your best friend, or your mom, or that person you’re always saying that you’re going to catch up with, but you never do. Or maybe don’t do any of these, and just go to sleep. It doesn’t matter that much. What matters, instead, is how good you’re managing to hold up and stay collected, because now, more than ever, we can see how contagious our emotions are. So let’s just try and be our most responsible, patient, caring and rational selves, at least for a while. This might be the only way out from what tends to feel like a trap for most of us even if it is, ironically, only putting a mirror in front of who we are.

Estetica ciulinelui și alte bălării aproximativ-metafizice

Povestea asta începe de mult, acum 15 ani, adică prin 2004. Tehnologia nu acaparase încă totul. Sau, mai bine spus, abia apărea. Iar în sat, cu atât mai puțin.
În sat era, prins în zidul căminului cultural, un telefon public, cu cartelă. Da, nu avea fiecare familie fix, dar tot trebuia să țină legătura cu lumea și ceilalți, nu? Dar vedeta era altceva, un alt obiect.
Oracolul. Un caiet în care lipeai poze, desenai, scriai întrebări cât mai “capcană” și mai intime, cu un scris cât mai frumos, și le treceai, bineînțeles, la completat tuturor care contau. Prietenilor, colegilor de clasă, celui sau celei pe care o plăceai, colegilor din ani mai mari pe care îi admirai. Era o întreagă inginerie socială la mijloc și, de cele mai multe ori, un troc. “Îți completez, dar îmi completezi și tu mie apoi, da?” era cea mai auzită frază. Și, printre întrebările cele mai populare, era una la care se întâmplă să mă fi gândit și la mult timp după ce am terminat de completat ultimul oracol: “Dacă ai fi o floare, ce floare ai fi?”.
De obicei spuneam că o margaretă sau o albăstrea, sau ce flori puse de mama mi se mai păruseră mie frumoase în perioada aia. Cu timpul, în schimb, mi-a fost tot mai clar că singura plantă cu care mă identific e, de fapt, ciulinele.
O plantă stingheră, ușor de recunoscut, cu florile ei mov, dar bine înfiptă în pământ. O plantă care nu încearcă să epateze, să fie altceva decât e de fapt. Un străjer al drumului, un paznic al locurilor părăsite.
Evident, mereu am stârnit rumoare când am spus cuiva asta. “Cum să fii, mă, ciuline?”. Ca și când ar fi ceva rău. Dar nu e. E doar…altfel.
E o plantă care rezistă, cu rădăcini puternice, frunze relativ înguste și țepi care o fac nepopulară. Asta nu o oprește însă din a fi, în simplitatea ei, frumoasă.
Pentru că ciulinele, cu toată forța lui, e frumos, cu o estetică aparte. O frumusețe geometrică, derivată din el însuși, fără să caute influențe exterioare. Iar asta e ceva spre care am tins întotdeauna: frumosul.
Mereu am avut nevoie de frumos. De cărți frumoase, de culori, de flori, de locuri, de momente frumoase. Mereu am căutat să fiu frumoasă, așa cum am înțeles eu treaba asta. Dar numai în momentul ăsta am înțeles de ce.
Frumosul nu e doar frumos, frumosul e putere sub o formă sublimată. Și cea mai mare putere a frumosului e să vindece.
Încet, tăcut, pe nesimțite, doar fiind mereu acolo, o prezență constantă în mediul tău. Nu contează cum se manifestă el- poate ca dragostea unui animal, un tabiet migălos și neabandonat, o floare, muzică… Frumosul e oriunde, și uneori se insinuează în viața fiecăruia dintre noi fără să bănuim măcar. Influența frumosului nu ține de timp, și cu atât mai puțin de spații, fiind o bulă universală, dar cu toate astea profund individualizată.
Mă uit în spate, la toate lucrurile întâmplate și pe care le-am făcut, într-un final, să doară mai puțin. Nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat fără frumos. Fără elementele inutile în aparență, dar care, puse cap la cap, m-au ajutat să-mi construiesc o rutină de zile bune, care au devenit, așa, niște markeri ai mulțumirii și împăcării cu mine. Fără pisici, cărți, cafea, jazz, scris, cer de un albastru perfect sau apusuri ideale. Toate lucruri total inutile pentru oricine altcineva. Toate lucruri frumoase, care să te facă să vrei să continui și mâine ce ai început azi.
Frumosul nu-i linear, iar vindecarea, cu atât mai puțin. Dar evoluția lor în continuă mișcare nu e altceva decât parte din șarm, din poveste. Pentru că nici frumusețea, nici vindecarea, nu vin cu goarna. Nu. Vin tiptil, pe vârfuri, și doar când știu că pot să apară, fără să fie respinse.
Dar avem nevoie de frumos. O nevoie aproape organică de a observa lumea din jur, de a ne împrieteni cu ea, de a găsi ceva, orice, care să ne facă să zâmbim măcar puțin. E același tip de nevoie pe care îl avem atunci când e vorba despre mâncare: nu putem fi bine, sincer bine, nici fără mâncat, dar nici fără frumos.
Pentru că asta e de fapt puterea pe care o are frumusețea: de a face lumea să zâmbească sincer, măcar pentru o secundă.
Dacă revin la botanica mea jumătate metaforică, jumătate concretă, un ciuline e stabil. Dacă îl vezi pe marginea drumului azi, va fi acolo cu florile sale mov și mâine. Îți trebuie un târnăcop, timp și energie să-l muți din locul său. Pentru că acolo trebuie să fie, pentru că are un rost. E mai mult rost într-o tufă de ciulini de pe marginea drumului neasfaltat al unui sătuc, decât în toți trandafirii din florării. Și întotdeauna vindecarea emoțională are nevoie să aibă un rost, nu doar să fie unul. Da, o margaretă e gingașă, delicată și fragilă. E frumoasă și curajoasă în toată fragilitatea sa expusă liber. Dar numai un ciuline stă cu adevărat mândru, așteptând curios și cu lumină-n toată ființa orice-ar avea să urmeze.
Mă uit spre ciulinii de pe drum, din câmp, și mă întreb dacă oamenii cărora le-am spus asta au luat-o vreodată de bună, nu doar ca pe o metaforă. Apoi îmi aduc aminte că, la fel ca în orice context asemănător, dacă ăsta e adevărul meu, atunci ăsta este Adevărul, de fapt. Și că vindecarea, povestea felului în care am reușit să fac, măcar pentru o vreme, durerile din suflet să nu mai doară, e povestea unui ciuline rătăcit într-un lan de maci și albăstrele. Că e doar povestea mea, că orice i-ar urma după e de trăit, nu de judecat.
De asta, oricâte plante s-ar mai descoperi și oricâte reacții controversat-mirate aș întâlni pe drum, rămân un ciuline. Pentru că vederea unuia îmi aduce aminte că dacă am putut trece o dată prin tot, o pot face din nou. De câte ori este sau va fi nevoie.
Pentru că nimic nu-i mai liniștitor ca un ciuline pe câmp, vara, iar frumosul are nevoie, măcar uneori, de stabilitate și firesc, de naturalețe, ca să existe.
Nimic mai simplu și, la sfârșitul zilei, nimic mai uman. Nimic de care să fie mai mare nevoie, de fapt. Și nimic mai aruncat în derizoriu.

Simplitatea azi




Trăim într-o lume în care a fi complicat a devenit un mod de viaţă : tehnologii, vieţi, slujbe, dileme ; totul trebuie să fie complicat ca să reziste pe piaţă, sofisticat şi extravagant pentru a fi ţinut minte de public o perioadă cât mai lungă de timp (vezi ascensiunea continuă a unor vedete ca Madonna sau mai noua Lady Gaga).
Pornind de la această premisă, constat că simplitatea, sub toate formele ei, a devenit, în timp, un deziderat tot mai greu de atins. Bucuriile simple ale vieţii sunt tot mai des văzute de majoritate ca un vis frumos sau ca un lucru ce aparţine copilariei.
Dar unul din cele mai afectate domenii ale cotidianului de aceasta invazie a sofisticării este limbajul. Hainele nu mai sunt frumoase, au devenit “trendy”, obiectele nu mai sunt vulgare, ele s-au metamorfozat in “kitsch”, oamenii din jur nu mai sunt mişto sau plicticoşi, ci “cool” sau “uncool”/”lame”.
Şi ce e mai grav nu-i acest import masiv de termeni, ci vechimea acestei metehne în societatea românească, limba română(o limbă foarte expresivă de alfel şi cu mult mai multe resurse semantice decât acceptăm noi, din punctul meu de vedere) a suferit un proces de mutilare constant : începând cu exterminarea termenilor de origine dacică şi înlocuirea lor cu latinisme pentru a demonstra latinitatea ţării si a facilita crearea României Mari, la urmele lăsate de diverse stăpâniri în vocabularul românilor(turcismele şi slavonismele fiind fruntaşe), trecând prin odiseea “limbajului de lemn” al tovarăşilor şi până la ceea ce a devenit un adevărat sindrom naţional : Sindromul Chiriţa.
Împrumutăm termeni “de specialitate” din diferite limbi pentru a ne mai ostoi frustrarea generată de gândul că suntem o ţară ce nu prea contează, termeni care ajung, mai apoi, pe buzele tuturor, adesea folosiţi cu sens impropriu.
Pentru că nu suntem nici mai mult, nici mai puţin, decât un popor de Chiriţoaie, care aspirând la o cultură vastă(sau măcar la APARENŢA sa, ca să nu muncim prea mult, că strică) folosim termenii cei mai pompoşi pentru a exprima lucrurile cele mai…banale. E “de bonton” sa ne împopoţonăm frazele cu ceva culoare stridentă din Străinezia.
Dar chiar : dacă domnişoarele de pension din opera maeştrilor Caragiale şi Alecsandri foloseau franţuzisme cu toptanul (uneori pe lângă vreo câteva moldovenisme pentru extazierea auditoriului, ca Guliţă bunăoară), azi nu e şanţ, magazin, colţ de stradă unde să n-auzi MĂCAR un englezism “scuipat” într-un context banal, unde nu şi-ar avea locul, pe un ton emfatic, superior, mă-ntreb : oare în viitor aceşti termeni vor fi din chineză, germană, sau rusă? Sau poate hindi? Rămâne de văzut, dar ceea ce noi ca popor ar trebui să înţelegem e faptul că se poate şi altfel. Ca-n Islanda, de exemplu.
Popor mic într-o ţară de gheaţă şi nu neapărat un stat cu prea multă influenţă pe plan internaţional, au totuşi ceva special ce-i diferenţiază de gloată, ceva numai şi numai al
lor – limba. O adevarată revelaţie pentru orice istoric şi lingvist pasionat, limba islandeză păstrează aproximativ 85% din graiul viking(asta consider eu o dovadă inegalabilă de respect pentru trecut şi patriotism.)
Şi nu, nu sunt deloc inadaptaţi ai epocii, paria, cum poate eşti tentat să crezi când auzi procentul atât de mare păstrat. De ce nu sunt? Pentru că au preferat să-şi creeze propria terminologie adaptată modernităţii , decât s-o preia pe-a altora.
Ei au înţeles ceea ce marea masă nici măcar nu ştie(sau, dacă ştie, tratează ca pe o teorie fantezistă) : faptul că evoluţia şi progresul nu înseamnă întotdeauna complicaţii- trebuiesc exploatate resursele la maxim, înainte să trecem la alambicări în prezent inutile şi…forţate.
Trebuie să luăm ca atare faptul că “limba noastră-i o comoară” şi s-o readucem la suprafaţă din abisurile în care tot noi am înfundat-o, să ne bucurăm de lucrurile care am învăţat orbeşte, ca oile, că ni se cuvin. Ar trebui, în cel de-al doisprezecelea ceas, să ne bucurăm de fiecare zi pe care o primim şi să-l folosim mai rar pe “nu” ; să luăm aminte la felul în care vorbesc bunicii noştri, la graiul lor viu şi necenzurat pe care-n mod greşit îl etichetăm ca “neştiinţă” si “ignoranţă”.
Dar cel mai bun lucru pe care l-am putea face, atât pentru noi, cât şi pentru ceilalţi, ar fi să nu ne mai credem judecatori…măcar pentru o zi. Că simplitatea şi fericirea, oricât am vrea, oricât am tânji după ele, nu se vor naşte niciodată din ură şi frustrare. Complicaţiile în schimb, da. Întotdeauna. Şi nu vor duce niciodată la nimic bun.