Teoretic

De-as opri timpul in loc, l-as opri in dupa amiaza unei duminici de primavara timpurie. Mereu am iubit duminicile lenese, in care soarele e cald fara sa arda, si tot ce e viu se odihneste pe unde-i place si cum stie. De fapt, daca n-ar adia vantul, nici n-ai baga de seama ca ce-i in preajma e cu adevarat viu. Animale care dorm, oameni care-si trag sufletele obosite si ei, plante care traiesc ca-ntotdeauna, fara sa para ca fac vreodata ceva.

Poate si de asta se aduna familiile in dupa amiezile duminicilor, si nu ale altor zile din saptamana, ca moliciunea ii face sa zambeasca mai deschis si sa se bucure unii de altii mai plin. Si oamenii care rad impreuna, stau impreuna, zice-se.

Dar nici singuratatea nu mai are iz de izolare intr-o zi ca asta. Nu mai e ca si cum ruperea de lume e un blestem, pentru ca tot ce-i in lume e si pe langa tine. Sau macar o parte, cat sa-ti ajunga, cat sa nu simti viata ca pe o povara.

Vad un fluture mare, cu aripile verzui-deschise, pudrate. Nu reusesc sa-l prind, dar ma bucur nespus. Ma bucur ca e aici, ca-l vad. Ma bucur si simt. Simt soarele pe piele, vantul in par, iarba care incolteste la fiecare pas sub incaltarile de plastic, si mi-e destul. Ascult muzica si ma uit la cer. E perfect senin, de un albastru deschis, tare. E liniste in tot amestecul asta de o lene perfecta, indiferent de ce zice muzica. Pana si ea e o bucatica de liniste.

Daca as fi o zi din saptamana, as fi fix duminica asta. O duminica in care, paradoxal, parca m-am trezit dintr-o lunga si apasatoare hibernare. In care mi-am amintit, ca prin minune, cum e sa fii bine. Si pe care as pastra-o intr-un insectar de zile: duminica in care nu s-a intamplat nimic.

Candva, pana si asta o sa fie o sarbatoare. Pana atunci, e doar o bucurie cum sper sa mai fie atatea. Pana atunci, las soarele de un auriu mieros sa ma gadile pe tot corpul si ma-ntind toata in lumina apusului, de umbra mea aduce cu o pisica uriasa, incredibil de lenesa.

S-a mai dus o zi, si mi-e, inca bine. Nu stiu ce vreau, nici ce-mi lipseste, dar stiu sigur ca am tot ce-mi trebuia si n-avusesem, asa ca ma intorc la fel de lent la ale mele. Oricare ar fi ele. Lent, cu siguranta ca nu imi trebuie sa am harta drumului, nici macar sa stiu teoretic incotro ma duc, ca sa stiu ca merg bine. Pentru ca, uneori, teoriile ni se intampla cand ne gandim mai putin.

Uite, textul asta. Textul asta a fost atata vreme teoretic, pana cand s-a intamplat, pur si simplu, intr-o duminica. S-a intamplat intr-o duminica, a continuat lunea si o sa tina…ei bine, o sa tina cat o sa tina. Iar cand n-o mai fi, macar o sa stiu doua lucruri mari si late: ca s-a intamplat candva si ca, la fel ca mai toate in viata asta, o sa se intample, intr-o zi, cand i-o veni timpul, din nou. Pentru ca doar ce n-ai avut niciodata e pierdut din capul locului, irevocabil, pentru totdeauna. Cand o sa ma fac mare, o sa ma fac duminica de primavara, dar pana atunci…pana atunci mai e de trait.

Cum am divortat de Freud

Studenta la psihologie fiind, m-am confruntat adesea cu “tata Freud”, cum ii zic studentii, si teoriile sale, pentru ca toate drumurile duc la Roma, iar Roma psihologiei se pare-a fi el. Toate bune si frumoase, pana intr-o buna zi cand, in urma unei discutii cu o colega, in care mi-a zis de la inceput ca ” Totul e psihanaliza, la dracu, chiar explica tot, nu vezi ?? Psihanaliza e baza !”, am ramas gandindu-ma…oare chiar asa sa fie, explica psihanaliza toata firea umana ? Tind sa cred ca nu, pentru ca pe langa ceea ce este inca actual, racordat la realitatea psiho-sociala a timpului nostru, ne raportam foarte mult la concepte vechi, mult prea radicale, in acelasi mod in care crestinii habotnici se raporteaza la scrierile biblice. Mai sunt oameni  in mediul academic sa nu fi auzit despre Complexul Oedip ? Putin probabil. Sau despre rolul pe care sexualitatea il are in viata umana  (conform aceluiasi Freud, singura motivatie reala pentru care facem ceva, orice, este dorinta de perpetuare a speciei) ? Si tocmai asta mi se

pare-a fi marele pacat al psihanalizei- reductionismul. Conflicte cu figura materna, plus trebuinta sexuala in jurul careia gravitam de la nastere pana la moarte, plus atractia fata de parintele de sex opus, egal firea umana. Chiar asa sa fie ? S-ar zice ca da, avand in vedere cat de multi oameni se raporteaza la aceste elemente psihanalitice ajunse in mainstream deja, ca la niste adevaruri prestabilite, fara sa ne gandim la doua variabile : contextul istoric si spatiul geografic de aparitie si aplicabilitate a ideilor.

Adica aici, in Europa, pot sa se aplice, desi intr-o maniera nuantata (nu te indragostesti de mama/tatal tau, dar iti poti dori ca, atunci cand vei fi mare, sotul/sotia sa ii semene), dar se aplica ele in statele orientului mijlociu, unde fetele sunt promise inca de la nastere de catre parinti in schimbul unei sume de bani, sau intr-una din cele 28 de tari unde mutilarea genitala a fetitelor exista inca drept parte a unor ritualuri religioase ? In occident se vorbeste mult despre “a da viata” sau “a aduce pe lume” ca referire la actul nasterii, eveniment considerat o sarbatoare in viata familiei, dar cum aplicam teoriile psihologice privind dezvoltarea copilului unei societati ca cea indiana, care considera nasterea un eveniment negativ ? Sa nu mai vorbim despre intrerpretarea viselor, numita de Freud ”calea regala catre inconstient”, care-n mai toate culturile lumii, incepand de la cultura veche romaneasca, aia rurala, si terminand cu fascinantele culturi asiatice, are o unda de sacralitate, de mesaj trimis din alta lume, de avertisment, profetie ce trebuie luata-n seama !

De asta consider, printre altele, psihanaliza ca fiind, in forma ei freudiana, ”un ceva” care minimalizeaza pana la grotesc umanul, facand abstractie de varietatea culturilor, de specificul lor, de faptul ca aceeasi fraza pot si vor avea, pentru un mongolez si un german, intelesuri complet diferite. Si de faptul ca asta e un lucru bun, ca diversitatea ne face speciali. Da, teoriile lui Freud au avut meritul incontestabil de a demasca falsa pudibonderie a inaltei societati austriece a secolului sau, nimic de spus, dar haideti, macar pentru o clipa, sa il privim strict prin perspectiva asta. Haideti, dragi cadre universitare, sa nu-i mai ridicam statui prin amfiteatre, ci sa-i tratam ideile in raport cu descoperirile stiintifice ale vremurilor noastre, descoperiri ce din pacate lui i-au lipsit. Haideti sa filtram, sa cernem, sa alegem cu cap ceea ce inca se mai aplica si ceea ce are importanta strict ca o contributie istorica adusa la dezvoltarea psihologiei. Sa vorbim despre ideile care-au contat mai mult atunci decat acum prin prisma a ceea ce le-a facut, de fapt, atat de importante incat sa nu poata fi ignorate. Sa mai fim si critici la adresa fondatorilor de scoala, indiferent de orientare. Ca si ei au fost tot oameni, si tot ce spune un om e perfectibil.  De-aia insist pe ideea ca in psihologie trebuie sa stii mult mai mult decat doar psihologie, ca oamenii pot fi intelesi mai bine daca stii si istorie, si filosofie, si religie, si literatura, daca reusesti sa te misti in voie printre diferite zone de confort ideatic ale celor ce-ti calca pragul si cu toate astea sa nu-ti pierzi identitatea, sa ramai in continuare in largul tau. Pana atunci, eu imi pastrez alegerea, si-i intentez divort marelui Sigmund, acuzandu-l de un minimalism nejustificat, iar pe adeptii sai contemporani, de ignoranta si lipsa de discernamant. Putea mai mult, zau asa…si el, dar si ei !