Viata ca o inghetata de menta

31646758_1767864063252600_5778607784979333120_n

Multe plante m-au fascinat pe mine-n viata asta, dar nici una asa cum o face menta. Nu pot spune ca-s neaparat o fana, dar m-a fascinat dintotdeauna capacitatea ei de a genera iluzii. Orice contine menta si e comestibil pare mult mai cald sau mai rece decat e de fapt. Si chestia asta ma face s-o vad ca pe analogia cea mai congruenta cu felu-n care mai curge viata azi.

Mereu m-am gandit si m-am uitat in jur ca la un puzzle ce trebuie completat, ca la o problema doar pe jumatate definita. Si asta a implicat, cel mai adesea, sa stiu. Ce? Orice mi-a lasat impresia ca o sa-mi foloseasca- nu concret, neaparat- la intelegerea a ce se intampla in jurul meu. Indiferent cat de mult a luat sau de enervant a putut deveni. Si asta mi-a facut lista de nedumeriri sa fie enorma.

Nu pricep, de exemplu, ce-are toata lumea cu latura practica si latura frumoasa a vietii. De ce le tratati toti de parca s-ar exclude. Nu se exclud, decat in cazuri patogene. Altminteri, avem nevoie si de util, dar ne trebuie si frumosul, indiferent de cat de inutil ar fi din perspectiva practica. Are si el utilitatea lui clara si concreta: ne bucura. De asta nu pricep eu de ce trebuie sa sacrifici una pentru alta.

E fumata si dezintegrata zicerea aia cu ”Life’s short, eat dessert first”, si cel mai adesea auzita in contexte unde nu i-ar fi, poate, locul. Ca nu-i nici despre mancare, nici despre experiente ale momentului, ci despre prioritati. Da, stiu, am zis cuvantul bau-bau. Scuze! Dar despre asta e vorba. Despre a le prioritiza, astfel incat sa ai vreme si de ”desert”, dar si de restul mesei, ca sa nu ramai flamand. Despre cum iti faci timp de lucrurile care-ti fac inima sa bata mai tare, si de cele care-ti fac ziua de maine sa fie un gand fara griji. Ca, oameni fiind, avem nevoie de ambele. Avem nevoie de frumos, de bun, de amuzant, de drag, la fel de bine cum avem nevoie de util, de pragmatic, de rational, de cert, de functional. Daca reusesti sa le amesteci intr-un mod coerent, poti spune ca esti unul dintre rasfatati. Daca nu, esti la fel ca noi, aia care am inteles, intr-un fel sau altul, ca a sacrifica o dimensiune pentru alta e o prostie, o falsa alegere. La fel cum unele femei ”aleg” intre cariera si familie. E ca si cum ai avea de ales intre con si inghetata, orice alegere faci, frustrarea ramane, fiindca ne trebuie amandoua.

Dar pot intelege, fiindca daca nu ai un bun control al timpului, lucrurile pot sa alunece usor intr-o parte sau alta a balantei, e inevitabil. Si de obicei ajungi sa constati ca partea mai ”neimportanta” (fiindca orice n-aduce folos material, acum sau pe viitor, e neimportant si inutil, teoretic) ocupa ”prea mult timp”, inevitabil ajungi sa o neglijezi in favoarea celei vazute ca fiind mai importanta. Iar majoritatea oamenilor n-au reusit sa-si dezvolte genul asta de control fara sa pice-n capcana rigiditatii cu nuante de fixism. Asa am ajuns si eu la ideea de sandwich- incep cu ceva ce-mi place, continui cu ceva ce e musai de facut, ca sa inchei tot cu ceva ce-mi place. Mi se pare nu egoism, nu privilegiu (si aici sa nu-mi sariti in cap cu comunitatile ce traiesc la limita saraciei extreme, ca vorbim de marea medie gri aici, nu de exceptiile alb-negru, si nu tot ce intra la bucurie costa), ci masura de siguranta. De conservare a unei minime sanatati mintale.

Sau ideea conform careia o femeie e mult mai fericita daca are langa ea un barbat care s-o faca fericita. Ei bine, asta poate fi adevarata doar partial. Nu neg ca fericirea de a te simti iubita si apreciata de un barbat e ceva frumos, ceva aparte, dar de aici si pana la a avea convingerea ca asta e tot ce inseamna fericirea…e drum lung. Un drum lung si trist, pe care inca nu pricep de ce l-ar parcurge cineva, in ce circumstante. Fericirea, bucuria vietii, e ceva nediscriminatoriu, accesibil oricui. In asta si consta farmecul ei, in faptul ca-i a tuturor. O femeie singura poate fi fericita la fel de bine cum o femeie care are un barbat alaturi se poate simti neimplinita, singura in viata ei. A avea pe cineva langa tine e o sansa-n plus, nu o garantie ca ajungi la fericire. Pentru ca adevarata masura a fericirii n-o da parcursul unei zile, ci cele cateva minute de dinainte sa adormi- atunci, cand esti doar tu cu tine, stii cum si cine esti. De asta respingem si singuratatea, si ideea ca omul poate fi fericit si singur, nu doar langa alt om. Pentru ca, in majoritatea cazurilor, singuratatea e urma ramasa a unei experiente de marginalizare, nu o alegere deliberata. Asa ajungem sa ne intrebam „Ei, da’ cine dracu’ vrea sa fie singur?” si sa dam verdicte la fel de dezechilibrate ca emitatorul.

Si de asta bag inghetata de menta in aceeasi cutie cu oglinzile care te fac sa pari mai slaba decat esti, cu iluziile optice: fiindca toate ne-arata, in felul lor senzorial, cat de diverse sunt nuantele in care o viata de om poate fi inteleasa si traita. Abia asta ma fascineaza cu adevarat, restul nu-s decat pretexte. Iar textul asta n-a fost gandit cu intentia de a te invata cum sa traiesti, ca nimeni n-are, in afara sarlatanilor de profesie, retete pentru asta, singurul fel in care poti afla e…sa traiesti. Indiferent ce-nseamna asta pentru tine.

Advertisements

Mini-me? Nu, merci!

8c38d95f08f1ca3b6ce8af2eafe374b4--mother-daughter-outfits-fashionable-kids

 

Umbla o vorbă în copilăria mea, cum că timpul ar schimba oamenii. Nu pricepeam eu prea clar cum anume îi schimbă (eram prea ocupată să cred că îi ia și îi înlocuiește cu alții noi pe atunci), dar am zis că o fi. Între timp, am ajuns la stadiul în care spun că ei au avut dreptate. Mai nou, am descoperit că-mi place să merg în malluri. Nu ca să-mi iau ultima pereche de pantofi apărută, ci să mă plimb și să observ lucruri, dar mai ales curente sociale și oameni. Iar ce văd, de la o vreme, mă cam sperie. Mereu am zis că dacă vrei să vezi încotro se îndreaptă pe bune o societate, trebuie să te uiți la ce poartă. La ofertele din care are de ales. La materiale, texturi, printuri, culori, combinații. Ce e cel mai frecvent, care e pattern-ul dominant. Ce e pentru cei mulți ca accesibilitate financiară și ce e doar pentru câțiva. Și, poate cel mai important, care-s canoanele de dezirabilitate impuse de industria modei societății respective. Mă uit, mă mir și mă îngrijorez. Și, evident, încerc să înțeleg pe cât posibil…

Am luat-o cu începutul, diferențele dintre hainele pentru bărbați și cele pentru femei. Dintre tricouri, mai exact. N-am putut să trec peste faptul că, în majoritatea cazurilor, la fete e greu să găsești, în majoritatea cazurilor, un tricou fără pasteluri ce tind spre washed, mesaje tâmpite cum ar fi HEY! sau LOVE LIFE, paiete, cristale, print floral. Eventual, toate în aceeași piesă vestimentară. Dacă te uiți în tabăra cealaltă, treaba e mai simplă- câteva tricouri cu echipe de sport, tricouri cu desene sau uni, în culori diferite. Nimic extraordinar, nimic excesiv, nimic ”special”. Dar ăsta a fost, se pare, preludiul pentru ce-avea să urmeze.

Trec la un moment dat pe lângă un magazin cu haine pentru copii, situat undeva în centrul Bucureștiului. În centrul centrului, cum s-ar zice. Chiar dacă nu sunt copil și nici n-am în familie, nu rezist tentației de a arunca o privire scrutătoare prin vitrina perfect limpede. Pe moment, n-am realizat prea multe din ce-am văzut, dar la maxim un minut distanță, probabil când creierul a procesat informațiile, ei bine…m-am speriat, nu zic că nu. Erau, pe lângă hainele ce arătau a uniforme școlare și care erau, deci, plauzibile, și alte haine, care nu beneficiau de prezumția asta a rostului. Costume în două tonuri pentru băieței de cel mult 8 ani, cu două rânduri de nasturi, călcate la dungă, cu vestă, sacou, batistă…

Spre zona de fete n-am avut curaj să mă uit, recunosc, fiind deja destul de speriată de ce văzusem anterior prin alte părți, mult mai puțin culte sau selecte ale orașului decât cea în care mă aflam la momentul respectiv. Sclipici, volane muuulte, pasteluri, floricele…aveam întrucâtva o idee despre cât sunt de glamourizați cei mici. E, de niște, ani bun în vogă un trend ce mă intrigă și mă sperie în egală măsură: mini-me. Copii ce sunt îmbrăcați la fel cu părinții și care adună mii de like-uri pe rețelele sociale, câștigând astfel aprobarea din partea societății. Astfel, dacă într-o seară, la o nuntă, să zicem, o pitică de 5 ani are o rochie de gală identică cu a mamei, părul aranjat la fel, nu va părea o monstruozitate, nici măcar revoltător, ci va fi mica vedetă a serii, mica pasionată de modă, ”Vaaaai, cât de drăguț!” sau, cum se zice mai nou, goals. Adică ceva ce se dorește a fi atins. Și hai să zicem că la un copil de 8-10 ani poți să-nțelegi că ”așa a vrut el să se îmbrace,” toți aveam micile noastre obsesii vestimentare pe atunci ce intrau la ”Că așa vreau eu!”, nu e o dramă. Partea tristă a poveștii mi se pare că e tendința de-a ne juca dress-up games cu copiii când ei sunt mici, mult prea mici ca să priceapă sau să știe dacă vor sau nu asta. Că unei fetițe de câțiva anișori o să i se pară mereu amuzant să arate ca mami, și dacă mami o să îi facă rochițe la fel cu ale sale ca să nu i le mai ia pe ale ei din dulap, nu va spune că nu vrea. Evident că va vrea, i se pare o joacă.

De asta singurii vinovați mi se par adulții, care uită să-i mai trateze pe cei mici ca pe niște copii, ci îi tratează ca pe niște prelungiri ale propriilor persoane. Oare ce se-ntâmplă dacă mami și tati au vederi diferite, estetic vorbind? Cumva, am aterizat, fără să fie prea clar și procesul prin care s-a întâmplat, în plină vârstă de aur a unei societăți patologice. O societate narcisică, ce-și modelează micii indivizi după idealurile sale obsedante.

Ce am încercat eu să înțeleg, și asta chiar că nu mi-a ieșit de nici un fel, e cum se joacă cei mici îmbrăcați așa. Adică, se mai joacă măcar? Unii cu alții, zic, nu pe telefoane! Că noi ne jucam și la evenimente din astea pompoase. De-a ce? Păi, găseam noi, nici nu era greu, că-n bermude și cămașă sau rochițe ușoare, care nu cântăresc doar ele câteva kg și care nu ne țineau bățoși, eram copii liberi, egali și fericiți. Ăsta e un trend pe care mi-ar plăcea să-l văd popular- cel al copiilor lăsați să fie copii. Cu mofturi, cu toane, spontani, cu haine care să nu le înfrâneze atââât de necesara libertate de mișcare. Fără obligația socială de a fi fashion. Obsesia asta a trendurilor o să-i bântuie oricum mulți ani în viață, hai să facem un trend din a-i lăsa să fie cum sunt, deocamdată. Și da, asta înseamnă că vor face alegeri vestimentare cel puțin îndoielnice, iraționale și ilogice după mintea ta de părinte. După mintea lui, aia e ce trebuie și exact așa vrea să fie. De ce? Păi, nu știe prea clar, așa-i place lui. Că tu ca părinte trebuie să ai discernământ și să nu îi aprobi chiar orice moft, e una. Dar să-l transformi în miniatura ta vestimentară, în păpușica de acasă, ei, asta intră deja în sfera sinistrului.

Că aici mi se pare că e toată buba, în faptul că niște adulți imaturi aleg să maturizeze nepotrivit niște copii doar ca să se simtă validați. E trist, sinistru și rece, oricâtă legitimitate socială ar avea. Practic, le furăm copilăria lor lejeră, liberă în mare parte de constrângeri sociale, și o înlocuim cu bucăți de maturitate, toate astea în timp ce noi ne regretăm ipocrit copilăriile proprii. Și îi mai convingem că le și place, că e și bine, pe deasupra!

Povestea Povestilor

nv5o9c
Era o seară de primăvară ce se pregătea să-și ia adio de la Bucureștiul cel mare și pestriț. Și ce putea să fie mai potrivit pentru a încheia cu bine așa o primăvară decât o petrecere pe cinste, se gândea Oana în garsoniera din Rahova, în timp ce-și aprindea o țigară. Of, și jurase că se lasă…în fine, alta era problema atunci, nu fumatul. Avea o petrecere cu ștaif de onorat, cu lume pestriță, scorțoasă ca un stejar, ipocrita și nițel cam pedantă, și nu știa cu ce să
se-mbrace. Țârrrr!
Sună telefonul. E 4 dimineața, cine dracu să fie? ”Dana”…Danaaaa??
-Oanăăăă, zi-mi că nu te-am trezit!
-Ăăă? Nu, dar ce te-apucă să suni la ora asta, ești bine?
-Da, pune de-o cafea că-s în taxi, vin spre tine! Teeeeeell the wooorld Iʹm coming hooome!
-Mă fetiță…tu ai băut? Zi-i taximetristului ăluia să calce pedala. E d-ăla dubios? Ai ceva de apărat la tine?
-Ce să apăr nebuna lumii, e ok, sunt nedormită doar, nu-ți fă tu griji de treab-asta! Într-un sfert de oră-s ajunsă.
Asta era mai bună ca binele. Auzi, Dana, aia căpiată și conștiincioasă, mereu cu ruj roșu pe buze și-un ”trebuie să” gata de zis. O dilemă-n geantă, niște accesorii glam și e gata de drum! Și acum te trezești cu ea în fața ușii, cântând de zor, la patru dimineața.
-Ciiiiine iubește și laaaasăăăă…
-Lasă tu cântatuʹ ăla, că mă lasă boșorogii de pe scară lefteră! Auzi la ei, penalizare de zgomot! Ha! Da tu ce-ai avut în cap să pleci din partea aialaltă a orașului la așa oră exotică? Intră, intră repejor..
-Am avut un vis ciudat și n-am putut să nu vin să te văd!
-Hai mai lasă-mă! Adică tu veniși că m-ai visat, ai?
-Fix așa! Și ce vis…
-Ce vis mă?
-Păi să vezi. Se făcea că eram la petrecerea aia scorțoasă la care-am stabilit că mergem, iar tu erai acolo, îmbrăcată ca o divă, în roșu, și ca partener luasei pisica!!!
Oana râse din plin, o criză de râs de-aia cu întins pe covor și râs cu perna-n brațe până la epuizare. Nu râdea așa decât atunci când își amintea de vreun fost, așa că o luă pe Dana în brațe.
-Nuuuuu creeed! Ce vis, frateee! Mai e? Mai zi-mi!!
-Ei, și după ce te cerți cu portăreii care nu voiau să accepte ca plus one o pisică ”Nu aveți voie cu animale în interior domnișoară, vă rog foaaarte mult!”, ai plecat cu pisica-n brațe pe covorul roșu, mai ceva ca Angelina, și te-ai dus fix la DJ, căruia i-ai cerut așa, cum doar tu știi, să pună ”bate-un vânt rece din baltă la Chilia-n port”, iar ăla te-a cerut, cu ochii-n decolteul tău, de nevastă!
-Și, am acceptat?
-Dracu mai știe, că m-am trezit să vin la tine să-ți spun!
-Adevărul e că aveai toate motivele…și uite cum mi-ai răspuns la cea mai gravă întrebare: ”eu cu cine merg la petrecere?!”
-Nu…
-Ohhhh, ba daaaa! Ce ziceai că port? Ceva foaaaarte decoltat?
-Da, o rochie chiar!
-Să fie…asta? întrebă scoțând din dulap o rochie roșie de catifea, cu o croială pin-up și un decolteu extravagant.
-Chiar asta! Cum ai știut?
-Păi nu cu tine și cu Vali am fost s-o cumpăr mă, zăpăcito!
-Ba da, așa e..de ea ce știi?
-Că o să vină imediat aici. Trebuie să audă și ea povestea, la muncă recuperează-n altă zi, spuse gesticulând ”ca o divăăă!”, în timp ce-o suna de zor.
-Da Oana, ce e?
-Nu-ți zic nimic, vino la mine. URGENT!
-E șase dimineața…sigur ești bine?
”Dana, fă să pară că plângi când vorbești cu ea, ți-o pasez acum!”, scrise pe-o margine de revistă.
-Uite, ți-o dau pe Dana, e de niște timp aici..
-Vali? Vino repede la Oana, e..oh, Doamne, nici nu pot să descriu! Te rog eu, vino cât de repede poți!
-Aoleu! Mă îmbrac! E sânge, a murit cineva? Mă sperii!!!
-Vino repede, atât îți pot spune!
Așa au reușit s-o păcălească, totuși. Vali era o femeie dintr-o bucată, care-ți spunea întotdeauna fix ce-avea de spus. Le era prietenă bună și, cumva, erau toate același tip de nebună- nebuna de care nu-ți dai seama că e dusă cu capul decât dacă ești la fel de sărit ca ea, sau…când e prea târziu și deja o iubești. În ambele cazuri, constatarea nebuniei e de prisos. Abia așteptau să vină Vali, chit că, în sinea ei, se pregătea fiecare de-o morală pe cinste…ca de fiecare dată!
-Pot să dorm un pic acum? zise Dana cu ochii mari de cățeluș părăsit.
-Acuuuum? Nici gând, Vali tre să ajungă din clipă-n clipă. Îți dai seama ce-ar fi să te găsească dormind? Hai mai bine să ma facem un ibric de cafea…
Bum! Bum! Se auziră bătăi de pumn în ușă, imediat ce Oana intrase în bucătărie să pună apa cu zahărul la fiert.
-Oanaaaa! Zi-mi că ești aici, spune-mi că totul e bine! Danaaaaa!! striga o Vali cu cearcăne, palidă de teamă, părul în zece direcții, haine aruncate de-a valma…ce să mai, o splendoare!
-Aoleu, începe…hai să îi deschidem amândouă!
Le luă pe amândouă-n brațe, bucuroasă și…cam sceptică, cam nervoasă chiar.
-Ce mă bucuuuuur! Nu m-am bucurat să vă văd ca acum niciodată!
-Ahaaa, deci recunoști fapta! îi ziseră fetele într-un cor, râzând.
-Nu că aș avea altă variantă…dar totuși, ce-a fost așaaa de important încât să mă aduceți aici cu atac de panică?
-Aaaa, păi stai să vezi! începu Oana emfatic. Mie mi-a făcut asta Dana, cu un motiv EPIC! Cafea?
-Mai întrebi? Ia, să aud și eu minunea..
Așa că se duseră în dormitorul în care trona Lolita, pisica Oanei, întinzându-se leneșă-n tooot patul, și. puse în semicerc, reluară povestea cu visul, cu petrecerea, cu pisica…
-Și ce visează Dana, aplici tu, așa-i?
-Daaaa! Stai numai să vezi ce blană aș arăta! Mă ajută Dana, tu poți să mai dormi un pic..
-Bravo! Și eu cu ce te-ajut?
-Hai în sufragerie, să vă arăt cum mi-ar sta cu mâța la braț!
Neavând vreo altă soluție de compromis, Dana se conformă- o ajută să îmbrace rochia, pantofii, clutch-ul, părul, machiajul…și, luând pisica în brațe, o trezi pe Vali.
-Uite, așa arătam în visul ei! Nu că e tare?
-Adevăru-i că muream și pe-asta n-o mai văzusem..adică ești decisă, mergi cu pisica la petrecere, între toți scorțoșii ăia?
-Ce-areeee?
Adevărul e că Oana făcuse atâtea la viața lor de când se știau, încât era înc-o poveste de spus. Povestea poveștilor chiar.. Dacă a intrat în ditamai restaurantul Intercontinentalului desculță, cu rochie lungă și sandalele rupte-n mână să-și comande cartofi prăjiți, că-i era poftă, putea să meargă și cu pisica la chermeză, n-o ținea nimeni de mânecă. Sau când s-a dus la bunica unuia dintre iubiți și i-a spus că ea se trage din neam de vrăjitoare, de era să facă băbătia infarct… Și câte și mai câte nu făcuse! Era chiar acceptabilă asta..pentru cei ce-o cunoșteau cel puțin. Dar veni și ziua cea mare, a petrecerii mult-discutate, iar fetele se strânseră toate la Vali, că stătea cel mai aproape de locul întâmplării, să se aranjeze. Oana venise chiar și cu Lolita, ce-și etala fițoasă noua zgardă roșie și L-ul bling-bling purtat ca pandantiv, amuzată nevoie-mare.
-S-a uitat lumea-n metrou la mine de ziceai că-s tot Globusul!
-Și să vezi diseară! Ești sigură că nu vrei să renunți? Încă nu e târziu, să știi..
-Acum!!? Niiici gând! Lolita vine cu noi, o să fie seara fetelor! Uiiiii!
-E clar, a luat-o Brăila în avans…mai bine nu-ți mai povesteam.
-Te uram veșnic și etern dacă tăceai!
-Mă ajută și pe mine cineva cu rochia, se aude Vali confuză, pe-un fundal cam gangsta pentru ce-avea să urmeze
-Hai că te ajut eu! Dac-ai vrut expunere la tatuaj..
Cu chiu, cu vai, când toată lumea fu gata și selfie-urile de rigoare făcute, plecară. Taximetristul chemat se uită un pic în câș, dar nu zise nimic
-”Mai bine te obișnuiești cu privirile-astea, că numai de ele ai să ai parte!”, chicotiră prietenele ei, ironice deja.
-Lasă că nici voi nu sunteți mai breze, zise ea râzând malițios. Și ziceți merci, vă fac de neuitat!
-Domnișoara are dreptate! Mai ales că la petrecerea aia, că toată lumea știe de ea, vin numai oameni scorțoși…afaceriști, diplomați, politicieni, și dumneavostră la patru ace și cu pisica? Chiar așa domnișoară?
-Bre, te văd de treabă, așa că îți zic. Dacă nebuna aia de Albu pleacă peste tot cu găina, Lolita mea de ce să stea acasă? Cu ce e mai presus o găină? Uite ce guler frumos și alb are!
-Așa e, nu zic nu. Am ajuns…ce să zic, sper să vă lase portăreii. Dac-o fi să nu vă întoarceți tot cu mine, o să-mi întreb colegii despre voi. Seară frumoasă!
Ajunseră. Hotelul era uriaș, covor roșu, portărei…exact ca-n visul Danei! Fetele confirmară și intrară, dar rămaseră totuși la ușă, să vadă începutul poveștii. Că Oana era tot acolo, cu portăreii, explicându-le de zor cum Lolita e cea mai nobilă pisicuță, trăită numai în cercuri elitiste.
-Bunicul meu a fost moșier și afacerist sârb bă amărăștenilor, am văzut atâția oameni importanți în casa mea, de nu am timp să-i număr, și nu mă refer la doi negustorași pârliți și un bătrân cu o palmă de pământ toată curtea, așa că la o parte din calea mea, până nu mă enervați mai rău!
-Domnișoară, noi nu avem nimic cu dumneavoastră, puteți intra liniștită, dar nu cu animalul! Ce e atât de greu de înțeles? O să vă găsiți pe cineva acolo, nu vă îngrijorați, că nu e cazul, îi făcu portărelul mai tânăr cu ochiul insinuant.
-Nu mă interesează, Lolita mea vine cu mine! Sau vreți să chem presa? Cred că jurnaliștii ar fi încântați să audă ce probleme are marea lume bucureșteană…
-Vă rugăm mult, fără ziariști! Lăsați oamenii să stea liniștiți la ei acasă, că rămânem fără pâine..
-Vali, eu m-am săturat de negocieri, ce facem?
-Nimic…o să termine curând. Și așa spectacol, nu vezi mereu..
-Aia da! Mai că-mi vine să-i chem și pe scorțoși, că poate se-nviorează și ei așa!
-Să nu-ndrăzniți, fetelor! Să nu credeți că nu v-aud…aproape am terminat cu…ăștia.
Apăsă pe ”ăștia” de parc-ar fi vrut să tune, mângâie pisica, se-ntoarse pe călcâie și se îndreptă spre intrare. Mergea ca și cum ar fi fost cel puțin Angelina Jolie, varianta de Rahova cu pisică adăugată, și efectul fu exact același cu a o vedea pe Angelina lângă tine: rămaseră cu toții interziși. Și erau oameni care văzuseră multe la viața lor, unii cu păr alb deja..degeaba! Fotografii, înnebuniseră, făceau poze de ziceai că fulgeră afară, nu alta! Dar Oana, tot Oana.. Se duse la dj, îl mângâie, și-i șopti:
-Dac-o pui pe-aia cu ”la Chilia-n port”, mă revanșez! Nu știi ce pierzi…
Zis și făcut, că de când aștepta și el, bietul, o femeie ”de lume și viață” printre atâtea așa-zise doamne, i se acrise. Mai că voia s-o ceară de nevastă, că așa femeie vrea el- una care să fie capabilă, la propriu, de orice. Ah, și cum o găsise! Trecu ceva timp, până când un domn, academician după cum se recomandă, poposi la masa lor.
-Sunt academicianul Radu Magnolian, pot lua loc lângă dumneavoastră măcar pentru o vreme? Îmi păreți teribil de interesante..
-De ce nu…zise Dana cam într-o doară. Suntem oricum singure, am venit „ca-ntre fete”
-Înțeleg perfect! Și ce fete…
-Ce fete, domnule? întrebă Vali ușor iritată. ”Să vezi că iar am dat de-un tâmpit de manual,că noi avem talent la asta toate trei..”, își zise.
-Niște fete sigure pe ele. Nu am văzut așa ceva niciodată în cariera mea…trei femei care să vină la o recepție cu un animal pe post de plus one, remarcabil! Nici cineaștii americani n-au putut concepe una ca asta..
-A conceput-o ea în timp ce dormea, râse Oana, arătând-o pe Dana.
-Serios? Cum așa?
-Simplu. Am dormit, am visat, am trezit-o pe Oana la ora patru dimineața, până la 4 și 20 eram la ea acasă, să-i povestesc. Prietena noastră, Vali, a fost anunțată mult mai târziu..
-Eu mereu aflu ultima, dar și ce mi-ați făcut voi azi..lasă! râse profetic.
-Excepțional, viața chiar bate filmul! Se vede că sunteți prietene bune..
-Știm, dar să vedem dacă ghiciți ce altceva mai suntem, râseră ele complice.
-Hmmm…asta e chiar interesant! Designeri?
-Nu. Mai aveți doar două șanse, domnule academician..tic, tac! Danaa, zi-i dj-ului să pună Secunde Reci!!
-Ai tu un trip pe piesa asta..fie. Doar de data asta însă!
-Du-teee!! V-ați gândit?
– Mă dau bătut, nu o să reușesc niciodată să ghicesc.
-Halal academician mai sunteți! Fără supărare! Hai că vă spun eu, zise Vali cu năduf.
-Chiar sunt curios!
-E ea amabilă, noi nu v-am fi spus niciodată, râse Oana.
-Și e ofertă limitată, nu divulg așa simplu. Dacă omul nu ghicește, nici eu nu îi spun, îmi place să fiu rea. Eu și Dana suntem scriitoare, Oana e pictoriță. Mai clar acum de unde, ce și cum?
-S-a explicat absolut totul. Vă mulțumesc mult. Știți, am o fiică de aceeași vârstă cu voi, iar acum îmi pare rău că nu am luat-o la recepție, v-ați fi distrat de minune toate patru…ca fetele, nu?
-Păcat! Eh, nu e totul pierdut, că o să apărem cu taguri în pozele de la eveniment, și ne găsește acolo dacă o să vrea. Până atunci, eu merg să dansez, mi-a făcut plăcere să vă cunosc! Fetelor, veniți și voi?
Și…s-au dus! Dans lasciv, cu un pic de indiferență la balele de pe marginea ringului, câțiva tipi frumușei, dar cam tâmpiți și băutură bună. Plus babete înțepate care se pretindeau ”classy” și care priveau invidioase la tinerețe cum se desfășoară-n voie, depaarte de regulile formalismului. Cam asta a fost, pe scurt, petrecerea. Și-o ofertă mișto pentru excentrica serii. De unde altundeva decât de la o lady, evident..
Să vedeți cum a fost: Stând la masă, obosite de la atâta dans și impresionat, fetele se treziră acostate de o doamnă avangardistă pe cât i-o permiteau vârsta și statutul, cu mers legănat, de țigancă.
-Sunteți sublime fetelor, vă jur! Atât de nonșalante, de cinice, niște parodii vii la adresa societății noastre1 Ah, conu Iancu ar fi așa mândru de voi!
”Altă tâmpită, își ziseră din ochi Vali și Dana, în timp ce sorbiră din pahare…precis tot nea Magnolian ăla a trimis-o!”
-…Îmi amintiți de Proust, de Kafka, de Dali…genial, bravo!
-De toți greii, am înțeles, zise Vali cam iritată pentru o seară de chef.
-Vaaai, și-aveți și umor!
-Totuși, ați venit la masa noastră cu un scop bine definit. Ni-l ziceți și nouă?
-Tu ești pictorița, așa-i?
-Nu, ele sunt scriitoarele, și nu vă recomand să întindeți coarda prea mult cu ele două. Pictorița sunt eu. Dumneavoastră?
-Elisabeta Maria de Bourbon, lucrătoare la Ministerul Culturii, la UNESCO, fost atașat cultural al ICR la Tokyo.
În acel moment, cele trei priviră atent la femeia ce le vorbea. Era chiar frumoasă, îmbrăcată cu o rochie de un roz diafan, păru-i roșcat pe care și Morcoveață ar fi fost invidios împletit cu măreție și chipul machiat discret, doar cât să-i evidențieze ochii cenușii, o făceau o adevărată apariție. ”Mda, singura ființă mișto din toată adunătura asta”, gândeau ele.
-Ne pare bine și nouă. Noi suntem Oana, Dana și Vali, în caz că domnul academician nu v-a zis.
-Eh, așa e Radu, mai tâmpit de felul lui! Am fost colegi de liceu, de-aia îmi permit să vorbesc despre el așa. Vă pot ajuta, fetelor.
-Serios? Cu ce?
-Vă pot înlesni debutul literar, iar ție-ți pot organiza chiar și-un vernisaj. Luna viitoare la Sala Dalles e bine?
-Noi două nu vrem să fim ajutate așa, cu pile. Vrem să facem treabă bună pe cont propriu. Putem.
-Doamne-Dumnezeule, nu! Iertați-mă dacă s-a înțeles altceva…am fost și eu tânără și gata de cucerit lumea, dar nu e chiar roză treaba. Eu vă pot găsi edituri, vă pot promova… Doar vă înlesnesc drumul, atâta tot! Tu ce zici Oana?
-Eu mă bag! Adică din partea mea, și mâine, chiar și-acum! Fraiere sunteți mă, n-am ce zice…
-Noi te susținem oricum, doar că ne e incomod. Avem nevoie de timp ca să cunoaștem omul, costurile ofertei…să știm în ce intrăm, practic.
-Prietenele tale gândesc ca niște afaceriste, și nu e nimic rău în asta, putem fi prietene dacă vreți, fetelor, nu e nici o tragedie. De fapt, aș fi încântată să am așa niște invitate la ceai…dacă vreți, evident.
-Vali, nu știu tu, dar eu ies un pic la aer, poate-mi mai limpezesc gândurile, că-i furtună-n capul meu.
-Vin și eu, mi-ar prinde la fel de bine niște aer proaspăt de afară, cel de-aici a început să de vină cam arid.
Ieșiră amândouă pe treptele hotelului, apoi coborâră în curte, printre mașini. Vali se așeză pe o bordură.
-Ce naiba a fost în capul nostru de am venit aici?
-E două dimineața, dar jur că nu știu. Ori am picat unde nu trebuia și aici se întâmplă ceva care trebuie ascuns, neștiut, ori ne-a pus Dumnezeu mâna-n cap. Cale de mijloc nu e. Știi ce? Eu zic să ne cărăm cât mai repejor, că toată treaba asta-ncepe să cam pută. Tu nu vezi că toată lumea se cunoaște cu toată lumea p-aici…în afară de noi? Eu înțeleg că Oanei îi place atenția, dar nu așa. E prea mult, prea brusc și prea roz-bombon ca să fie de bine. Hai, s-o luăm pe nebună cât mai e vreme..
Zis și făcut. Cu chiu, cu vai, o lămuriră pe Oana, care se convinsese singură că are sânge regal în vene și toți ăia de-acolo trebuie să i se plece când apare. Că e cea mai mare trendsetteriță a României. Și câââte și mai câte! Până la urmă, plecară.
Fetele plecară-ntâi la Vali, că stătea cel mai aproape, dar nici acolo nu fu vreun chip să aibă liniște! Primul sună telefonul Danei:
”Auzi fată, nu-mi faci și mie legătura cu prietena aia a ta zoofilă?”, se auzi glasul dogit al fratelui său, Edi. Când se uită mai bine la telefon, constată că nu fusese atât de căutată în toaată viața ei- Facebook-ul explodase de la atâtea mesaje, linkuri, taguri, iar pe WhatsApp, era jale- mesaje peste mesaje. De la ”ești bine?” și până la ”cum ai putut să faci așa ceva, tocmai tu?”, găseai acolo de toate! Se duse la fete, care preparau de zor în bucătărie de mâncare, ca să vadă ce-i cu toată larma asta. Și, ce să vezi…fix aceleași mutre copleșite o întâmpinară în prag.
-Și tu?
-Și voi?
Atunci începură să râdă cu poftă, iar verdictul fu unul pe măsură..
-Fetelooor, voi știți ce-nseamnă asta? zise Oana entuziasmată
-Că am gafat epocal?
-Nu Vali, mai încearcă..hai că poți!
-Că trebuia să fi tăcut eu?
-Da..deși ne-am distrat, să zic adevărul. Mie cel puțin mi s-a părut comic.
-Ție totul ți se pare comic. Vă zic eu?
-Ia
-Înseamnăăăăăă…că suntem vedeteee!!!! Yeiiiiiii!
Nici nu puseră mâncarea pe masă, că sună, din nou, un telefon. Era al lui Vali.
-Alooo? Domnișoara Vali? se auzi o voce mieunată din telefon.
-Da, tu cine ești mă rog?
-Ecaterina. Cati sau Katie pentru prieteni. V-a povestit tăticu despre mine aseară, nu?
-Sper că nu e genul de tipă care pare, îi șopti Oana cât putu de discret Danei, în timp ce era cât pe ce să se opărească cu cafeaua.
-A..da, ne-a zis. Care e treaba?
-Ieșiți azi în oraș? Vreau să îi fac în ciudă pentru că nu m-a luat și pe mine aseară, toată presa vorbește despre voi! Dacă sunteți îndeajuns de mișto, poate o să vă prezint și super-găștii mele, ce ziceți?
-CEEEEE??? Cum adică toată presa???
-Ne vedem peste trei ore la Casa Vernescu să vă povestesc, în caz că știți ce e aia. Pupiiii! Și-a închis.
-Yep. Ghinion.. Fetița lu tăticu e la fel de proastă ca el. Ei, măcar știu că ne distrăm și noi! Cât e ceasul?
-Două jumate, tre să fim acolo la cinci.
-Atunci ia hai noi două acasă, ne tragem niște țoale la marea caterincă pe noi, și vă aștept la mine, zise Oana cu o mimică de mareșal Antonescu constipat.
-Decretași tu acum, ah? Ok, mie-mi convine. La tine vin imediat ce mă-mbrac, să stabilim tactica. Tu, Vali?
-Promit să nu mai întârzii…prea tare. Paaaa!
-Dacă a zis ea asta, e clar…fuuuuugi! râse Dana.
Timpul trecu, iar fetele se prezentară la ușa Oanei cu jumătate de oră înainte de întâlnire, să discute ce și cum. Prima apăru Dana- coc de-a valma, nemachiată, pantaloni scurți de blugi (practic niște blugi tăiați la plictiseală), tricoul ei ”dope” cu mesaj
”Iʹm from the jungle with the concrete streets,
You donʹt wanna rumble with the real O. G.ʹs”, ruj roșu și muuult bling-bling. La maxim zece minute, apăru Vali- și ea sărise de la tipa cu ștaif în teniși, tricou cu cap de mort și pantaloni scurți, plus trademark-ul său, rujul vișiniu, aproape negru.
-Deci sunteți pregătite, daaaa?? Hai să vedetiiiim!!!! zise Oana-n gura mare, sărind să le ia în brațe.
-Hai să fim remarcabile până la capăt, nuuuuuu?
-Clar!
Ajunseră mai devreme, ba chiar o mai și așteptară ceva timp. Ce să vezi…o păpușă înaltă, blondă, cu toate atuurile unei ”pisi” de comitet: silicon, botox, sprâncene desenate și ”bronz” portocaliu, asortat la rochia roz strident, cum altfel? Fetele se uitară puțin la ea, apoi una la cealaltă, și le fu clar ce au de făcut. Neclar era ce căuta mimozica cu jumaʹ de tonetă de ziare în brațe totuși..
-Bună fetelooooor! Scuzeee, știu că am întârziat, dar ziarele-astea nu veneau aici singurele, nuuu? Eu sunt Katie. Voi nu vă mai prezentați, că vă știu, am citit articolele despre voi pe nerăsuflate, la cafeluță cu prietenele mele. V-am zis că am o suuuuper-gașcă, nu?
-Da. Și ce ziceai că scrie în tot teancul ăla de maculatură?
-Macu-ce? Ce cuvânt e ăsta? Vorbiți și voi normal, că nu e cool să o arzi geek..dăăăăă!!!
-Ooook, zise Vali. Maculatură înseamnă hârtia folosită pe care o duci la reciclat. Reciclarea știi ce e?
-Da, mi se pare scârbos. Voi chiar faceți asta și credeți că hârtia e fabricată din copaci? Ce fraiere sunteeeeeți!
Titlurile de can-can curgeau valuri: ”Cine sunt artistele care au făcut valuri la petrecerea diplomaților!”, ” Privește AICI cât de lasciv dansează!”, ”Scriitoarele au refuzat oferta fostei ambasadoare culturale la Tokyo!”. Practic toată evoluția lor în decursul orelor petrecute acolo a fost monitorizată și…consemnată! D-aia toate telefoanele, mesajele, și-n general toată brambureala de dimineață. Dar…cum să scape de ea?
-Faaată, deci ați fost mega-jmeeeen! Fițăăăă! A zis fratele meu drag, Capatos, că vă așteaptă la el! O să vă duceți, da?
-NU! răspunseră trei ca una.
-Serios, mai există lume care nu vrea să apară în emisiunea lui? Ce fel de fete sunteți voi, fatăă?
-Sincer, noi nici n-avem televizoare. Sunt inutile.
-Și voi ce faceți? Cum adică nu vă uitați la televizor?
-Păi la muncă, citim, scriem, pictăm, ieșim în oraș, dormim una la alta…avem vieți prea pline să ne mai uităm și la tv.
-E trist că tu nu vezi nimic mai mișto de făcut în casă când ești singură decât televizorul…e groaznic chiar! zise Oana, șocată de cât de proastă le era interlocutoarea.
-Nu pot să citesc, adorm imediat. Oamenii care scriu cărți ar trebui arestați toți, ne chinuie degeaba! În loc să merg la solar, stau să-l citesc pe Dostoievski, îți daaai seama! Nu, nu știu cine e nenea ăsta, dar am auzit de la tata de el.. Îmi sună telefonul pisiiii, ies să vorbesc cu ubitul.
-Bă! Ce facem cu monumentul ăsta maică? Fătuca e prea proastă să existe, încă sper că visez urât. Eu deja îmi fac planul de plecare, zise Dana, dar nu știu cum să-mi fac eschiva.
-Ce eschivă mă ființă? Ți se pare că nu ne-am luat destulă țeapă pe azi? Mor cu vita asta de gât, la cât de imbecilă e!!! Zi și tu Oana, merită efortul?
-Neaaah, nu e ea de noi, ziseră toate-n cor, lăsând-o pe diva intelectuală în ditamai restaurantul, care abia se întorsese de la vorbit cu ubitul la telefon. Scuze pisi, noi trebuie să mergem la job totuși..mai vorbim.
-Aaaa, daaa? Chiar credeți că nu știu ce ați vorbit voi de mine? O să-l rog pe tăticu să vă dea afară, oriunde-ați lucra! Proastelor și rapandulelor ce sunteți!!
-Daa, bine, cum zici tu! Fetelor, mergem la locul nostru?
-Hai, că dacă mai discut mult despre Zăvo și Dior îmi scade IQ-ul cu minim 10 puncte, zise Vali-n gura mare. Și dac-aude, ce?
Așa c-au plecat amuzate, lăsând blonda să plângă-n voie. Aveau să facă niște opere de artă remarcabile pe tema asta. Dacă nu se cunoșteau, n-ar fi crezut o iotă, dar așa nu le rămânea decât să ridice din umeri și să râdă isteric ori de câte ori auzeau cuvântul magic- remarcabil. Ce texte avea și nea academicianu ăsta, domne…parcă taximetristul, deși bătrân, era mult mai mișto totuși! Daaa, sigur!

H2SO4

alsina-abandoned-building-1

“Proza se scrie iarna”, ziceai filosofic.

“A, da? Pai asta-nseamna ca

In capul meu e iarna mereu”,

O iarna in care iluminatul stradal

E doar o amintire pictata-n cromatici calde,

Pretioase ca amintirile unui batran singuratic

Azi iluminatul a fost inlocuit,

In locul sau ni-i calauza muzica

Si fiecare strada-i cu a sa

Pe strada mea troneaza Verdi,

Iar de-o sa ninga, o fi Chopin,

Dar viata nu mai e un chin.

Cand o traiesti pe datorie

Devine plina de sublim.

Cum ziceam, incepe sa ninga, dar

Ecuatia “zapada+perechi+felinar”

Abia ce si-a iesit din uz de 5 sezoane,

Iar tu pe strazi esti mai stingher ca in bazar

In locul clasicii privelisti siropoase,

A tricotajelor, copiilor care se joaca,

Un cimitir e-acuma lumea toata

Caci ninge, nige cu acid din plin!

Si uneori viata redevine chin.

Pentr-o clipita-n graba vremii.

Oamenii stau si privesc din case,

Drumu-i pustiu, acidul te roade pana la oase

Iar in locul zambetelor, lacrimi atarna pe chipuri

Agatate de priviri ce duhnesc a ura,

A furie, razbunare si parfum

Atunci cand ninge cu acid sulfuric

Pana si apusurile se coloreaza-n verde;

O lume-ntreaga care-si schimba identitatea

Ca prin magie, de la o ora la alta,

Hocus-pocus, abracadabra, alacazam!

La-nceput mi-a fost frica,

“Ce dracu…” mi-am zis incuind usa.

Dar am stat si m-am pus pe cautat

Ca sa gasesc acelasi acid de-afara

Tocmai in cele mai nepatrunse adancuri ale mele,

Atunci am ras.

“Ce dracu”, mi-am zis iar,

“Numai tu te poti teme de tine!”

Asa c-am pus de cafea, doua cesti,

Una era a mea, si a doua

Pentru musafirul ce credeam ca vine.

Mai bine pregateam lapte pentru el,

Caci n-a venit decat un temerar,

Un motan alb cu ochi verzi ce mieuna rar,

Singurul curajos intr-o lume gri;

Goala, fara personalitate, terorizata

De lumea cea noua, de zapada transformata,

De moartea rutinei asa cum era

Am incetat sa rad, l-am mangaiat,

Si i-am impartasit rapid concluzia mea-

Lumea ramane aceeasi, chiar de-si va

Schimba continuu, fara discernamant, identitatea

Si singurul rau real e singuratatea,

Doar ea nu face parte din noi

Si ne invadeaza, erodandu-ne interiorul,

La fel cum acidul sulfuric ne arde carnea

Ea ne arde fiinta, altereaza noptile, existenta,

Iar cand o simtim visceral

Suntem un pic mai departe de pisoiul temerar,

Alb ca o stafie, nebunii unei lumi de carnaval

Cu o memorie scurta, pierduta in aval.

Ploaia

10536668_692070427534724_8282074189163189854_o

Ploua puternic, cu stropi reci,

Iuti, ce se cabreaza stralucind.

Se-mpletesc cu graba

Intr-o spirala ADN finita, fragmentara,
Un ultim act senzual
Inainte s-atinga, murind,
Solul.

Ploua crud, nemilos, intruziv
Cu lacrimile neplanse
Ale cine-mai-stie-carui duh morbid, nenumit.
Ploua asa cum plouam noi
Din priviri in clipe de tacere,
Asa cum parca aruncam o galeata
De vise desenate-n ulei; praf de stele
Peste un gard al Nicaieriului,
Un putred, cenusiu, smolit
Si vesnic gard; hotar hotarat.

Dar nu, a trecut “ieri”.
Azi nu te mai invata nimeni
Sa faci, din umbra genelor, ploi.
Privesti cu ochii tristi si goi
Banal de goi si despuiati de “Noi”
La umbra care pleaca

Chiar te gandesti de o s-o mai
Vezi vreodata aruncandu-se
In bratele tale peste prag,
Dulce singuratate-mpartasita,
Cu gust dulceag de sange, artificii si tutun.

Si fara ploaia Ei n-ai mai fi bine

Nicicand, secat si renegat definitiv

De viata, in exil. Desertul disperarii

Si moartea-ti pare azi un elixir

Cu nuante moi de curcubeu si
Alcalin, surogatul panaceului
Celui mai fin, inca nealterat
de Sublim. Eviscerarea
unui suflet gol si ruginit,
Scartaitura, Iad, Abandonare.
Lacrimi de neplans si vorbe
De nerostit vreodat’. Adunatura.

Cum mi-am ingropat nemurirea

Image

Era o zi ca nici o alta, cu un cer de un azuriu perfect, limpede ca o oglindă, zi toridă în care şi cele mai ciudate întâmplări te-ar fi făcut să râzi cu poftă. Ana venea agale spre casă, gândind la cât se transformase-n două luni amărâte oraşul ei. Sau, poate că nu se transformase el, poate-şi pusese ea lentilele cele roz pe care le dosise-n cufărul cu amintiri acum multă vreme, cine mai ştie…

Ajunsesem aproape de uşă, dar, ca niciodată, nu simţisem până atunci, cât era drumul de lung, nici o mişcare. Când am ajuns, în faţa uşii, tulburând liniştea comodă a tot ceea ce ştiusem până atunci, o cutie de carton care avea pe ea lipită o scrisoare, părea să m-aştepte, răbdătoare, de mai multe ceasuri.

Iniţial m-am speriat, dar mi-am zis că sunt fată mare, şi mă pot descurca, orice-ar ascunde. Ştiam că va fi o zi lungă, urmată de o noapte plină de frământări, aşa că am găsit de cuviinţă să citesc scrisoarea, să văd ce mă aşteaptă. Şi n-a fost uşor să accept ce-am aflat…Iată cum începea:

„Draga mea Ană,

Vreau să ştii că, deşi am o viaţă tumultuoasă, eşti cel mai mare dintre păcatele mele. Ne ştiam de mult timp şi ai fost, în tot răstimpul ăsta, singura-mi certitudine, singura constantă. Te-am urmărit de la distanţă tot timpul, cu aceeaşi fervoare cu care mi-am urmărit idealurile. Ştiu la ce te gândeşti, dar n-avea teamă…

Te-am observat, analizat şi disecat de dinainte de-a te mărita, de a fugi atunci cu imbecilul ăla. Ah, parcă mai doare şi acum! Ai fost, deopotrivă, muza şi blestemul meu, deşi a fost, poate, cea mai vinovată dintre plăceri, să te văd. Să te văd cum treci de la copila naivă la femeia fără cusur şi fiecare discuţie avută cu tine-n timp, oricât de scurtă, oricât de banală, a fost pentru mine mai mult decât ar fi putut vreodată nenorocitul de mine să spere.

N-o să îţi mai spun, căci presupun că ştii, că ai înţeles; faptul că te-am avut rămâne pentru mine cea mai sublimă dintre experienţe. În cutia asta ţi-am lăsat toate fotografiile pe care ţi le-am făcut vreodată (cu ştirea ta, dar mai ales fără), precum şi caietele în care te-am descris. Eu am plecat de-aici, însă fiindcă tu şi doar tu eşti singura mea muză, spiritul ce bântuie şi îmi însufleţeşte toate picturile, îţi voi lăsa, pe fundul cutiei, cheia atelierului.

Întotdeauna al tău,

Mircea

P. S: Nu te speria şi nu plânge, însă la ora asta, când tu încă-mi mai citeşti scrisoarea, eu sunt mort. M-am spânzurat într-o casă abandonată din cealaltă parte a ţării.”

Pentru o clipă, m-am oprit. Am simţit că lumea mea se prăbuşeşte, că tot ceea ce obişnuiam să cred că sunt sau c-aş putea fi lua, dintr-o dată, cu totul alte valenţe, alte contururi.

Deci Mircea fusese un maniac..confesiunea asta avea să-mi dea insomnii o lungă perioadă de timp. Şi nu neapărat ideea-n sine, cât mai ales faptul că eu, Ana, am fost, dintotdeauna, obiectul uneia dintre acele manii despre care n-afli decât din film sau din literatură, şi care-n realitate ţi se par atât de fictive, atât de-ndepărtate..

Însă nu mai rezistă tentaţiei şi deschise cutia. Erau acolo, aşezate într-o ordine aproape nefirească, albume, caiete fotografii rămase pe dinafară. Se aşeză cuminte pe podea, ca atunci, şi începu să citească, să vadă, să analizeze. Totul arăta, împietrind parcă, exact ca atunci, ca-n seara presărată cu pulbere de stele în care el o avusese. Şi, cu toate astea, lucrurile se schimbaseră aproape radical de la momentul acela, un apogeu al existenţei sale, al existenţei lor.

Avea lacrimi în ochi, iar buzele-i se învineţiseră de la cât le muşcase, de la cât de puternic simţise întreaga scrisoare şi, cu toate astea,era încă acolo. Vedea, imagine cu imagine, un film care parcă era al vieţii altcuiva. Se vedea mică, zveltă, cu ochi scânteietori, îmbrăcată sărăcăcios, dar mustind de fericire lângă Nicu-al ei, un vlăjgan înalt, măsliniu, cu o figură ciudată, şi-atunci se gândi ce văzuse ea la el, de-o făcuse să-i dea atât de multe şanse. Apoi, se văzu când şi-a luat inima-n dinţi şi s-a angajat─ tunsă scurt, cu un sacou roşu pe care-l mai avea şi-atunci în dulap, ca relicvă a unor vise de mult pierdute. Se mai văzu, îngândurată şi trasă la faţă, la botezul mezinei, moment în care realiză cât înseamnă pentru ea fiinţele-astea care-i părea că îi mănâncă zilele, şi admiră, o dată-n plus, meticulozitatea lui Mircea. Se găsi pozată-n toate ipostazele vieţii, în toate locurile ce-o adăpostiseră, care-avuseseră milă s-o găzduiască, până şi în sufrageria Mirunei, la care vorbiseră atunci.

Dar chiar ala, ea ce-o mai fi făcând? Avea s-o sune a doua zi de dimineaţă. Chiar dacă

n-avea să doarmă nici măcar un singur minut în noaptea aia, poate, cine ştie, aveau să se vadă la prânz. Ar fi trecut la jurnale, dacă în uşăă nu s-ar fi auzit o bătaie fermă, dar totuşi discretă. Ana ascunse în grabă tot, băgând scrisoarea-n sân şi cutia umplută de-a valma în şifonier, şi deschise uşa. Coincidenţă sau nu, era chiar Miruna.

-Ce faci mă, ţi-ai făcut casa chilie, te-ai izolat de lume, gata?

-Of Miru, de-ai şti numai! Şi-atunci, toate nopţile nedormite, toată durerea strânsă cu sârg atâta vreme se concretizară într-un plâns brutal, sfâşietor.

-Doamne Ana, ce s-a întâmplat? Uite, stai aici.

Se aşezară la geam şi, ca şi-altă dată, era larg deschis. Ana nu putu face nimic să se oprească, îi întinse doar scrisoarea c-o mână slabă, de cadavru, şi îngăimă:

-Uite, citeşte numai..

Şi-şi aruncă ochii pe geam, privind în zare. Apartamentul era cufundat în acea linişte ostentativă pe care-o aduce cu sine sfârşitul. Ana privea încă cerul atunci când Miruna, albă ca o foaie de jurnal rămasă nescrisă scoase un ţipăt scurt.

-Nu! E imposibil, nu!

-Ba da Miru, s-a terminat tot. El nu mai e. Dacă nu mă crezi pe mine, atunci măcar

crede-l pe el. Uite.

Şi scoase din şifonier cutia-n care îngrămădise, claie peste grămadă, tot.

-Dar..cum?

Şi Ana începu să-i povestească, cu o voce molcomă, tot; privea apusul care, în ziua aia, era mai roşu ca o crimă şi mai fin decât mătasea, vorbind mai mult pentru sine decât pentru prietena ei ce o privea terifiată, temându-se de ceea ce a sa prietenă ar fi putut face.

Miruna era o femeie atipică─ silueta ei longilină, fragilă, o făcea să pară de-a dreptul eterică, în timp ce vocea-i răguşită şi părul pe care-ncerca de ani buni să-l îmblânzească îţi şopteau că nu trebuie să dai chiar atât de mult credit celei dintâi impresii. Îşi stăpânea calmul cu greu, fiind o impulsivă notorie, însă atunci, în seara aia, împietrise parcă până şi ea.

-Brusc, acum totul capătă sens. Atitudinea lui timidă pe care-a avut-o din clipa în care

te-a văzut în sufragerie, bucuria ce i se citea în ochi când i-ai vorbit, se explică totul!

De-aş fi ştiut, de mi-ar fi spus…

-Ce crezi că s-ar fi întâmplat? surâse Ana cinic.

-Ce s-a întâmplat şi-n alte dăţi, l-aş fi ajutat v-aş fi cuplat cumva şi-ar fi fost totul bine, ar fi fost viu acum…

-Eşti aşa sigură Miruna…Eu n-aş fi în locul tău, să ştii..

-De ce mă? N-aţi fi fost nici primii, nici ultimii asupra cărora mi-am pus amprenta.

-Dar cu siguranţă finalul ar fi fost altfel decât celelalte. Ar fi rămas…tot ăsta. Uite.

Şi, deschizând unul dintre caietele ce-i serviseră răposatului de jurnal, îi citi: „Nu mai cred nici în rai sau în iad, nici în Dumnezeu şi nu mai am speranţa în mai bine, deci sunt o cauză pierdută. Eşti raiul meu şi iadul meu, şi chiar dacă ştiu că n-ai să citeşti asta, îţi voi spune că nu merită să-ţi baţi capul cu mine, să încerci să mă iubeşti, sau să mă înţelegi, sau să mă accepţi măcar.” Trase aer în piept şi o întrebă:

-Acum înţelegi? Ăsta avea să fie sfârşitul indiferent de ce-aveam eu de zis sau de ce încercam eu. El nu mă iubea pe mine, pe Ana, ci o Ană din imaginaţia lui. Dar mai bine-ai veni cu mine…

-Ce? Unde? Acum? E trei dimineaţa! zise Miruna, trecând de la o stare la alta cu viteza fulgerului.

Între timp, Ana tot scotocea prin cutie, în căutarea cheii de la atelierul lui. A găsit-o repede, într-o cutiuţă mică, roşie.

-Hai, îţi zic pe drum! Conduci tu, eu nu sunt în stare, îi spuse Mirunei pe-un ton grăbit, în timp ce-şi căuta în casa transformată-n haos geanta şi un şal.

-Bine, dar zi-mi măcar unde mergi, nu mă speria Ana!

-Stai mă calmă, mergem la atelier.

Neavând nimic altceva de făcut a doua zi şi cumva temându-se de reacţia prietenei sale la un refuz, merse. Până la urmă, curioasă era şi ea, deci ce-avea de pierdut? Plecară deci în goană spre atelierul aflat în cartierul vecin dar ce găsiră acolo fu mult peste aşteptările şi chiar peste puterile celor două.

Atelierul era o hală ce fusese îngrijită şi folosită de Mircea după abandonare drept atelier de pictură. Găsea că îl inspiră şi-i lasă destul spaţiu de desfăşurare şi-l găseai mai mult aici decât acasă. Asta..când nu lua întreg oraşul la pas, străduţă cu străduţă, în căutarea a ceva demn de imortalizat─  un chip, o scenă sau, de ce nu, o plantă, animal sau clădire pe care să o facă, prin metodele sale, nemuritoare.

Era plin de tablouri, multe din ele cu fetiţe sau femei în cele mai „altfel” ipostaze. Găseai acolo regine îngenunchiate, Lolite masochiste, zâne ancorate în banal şi tot ce n-ai fi crezut vreodată ca fiind plauzibil atunci când venea vorba despre el. Piesa de rezistenţă însă era o măsuţă pe care găseai în termos cafea, două ceşti şi două răvaşe.

„Miruna,

Te-aş ruga să nu plângi, să nu leşini şi să te ţii tare. Du-te în spatele halei şi vei găsi o casetă îngropată. În casetă sunt bijuterii şi-o inimă. Inima e a mea, arde-o. Bijuteriile sunt pentru tine, ca amintire, fiindcă am avut mereu ceva aparte pentru tine. Să nu mă uiţi. Mircea.”

Se făcu pământie, reveni la paloarea-i de cadavru ce n-o mai părăsise din clipa în care citise scrisoarea lui şi se lovise ca de un zid de durerea şi labilitatea Anei, care-i fuseseră, până atunci, necunoscute. Într-un fel cumva natural, mânată de-un soi de instinct, merse unde i s-a zis şi se-apucă, în locul însemnat, să dea pământul umed la o parte cu mâinile goale. Cutia, de lemn de-această dată, adăpostea o inimă, aşa cum îi zisese, şi bijuterii lucrate doar din perle, însoţite de un bilet mai mult decât succint, caligrafiat într-un mod de-a dreptul ciudat, nefiresc de estetic pentru el. „Pentru că eşti la fel de suavă ca ele. Rămâi aceeaşi mereu.”

Atunci, Miruna-şi permise, pentru prima dată după toată înşiruirea de stări şi, până la urmă, de evenimente, libertatea de-a plânge. Plânse încetişor, fără zgomot, până când s-a eliberat de tot. Şi adunase tare multe..

Între timp, Ana contempla atelierul. Se plimba printre tablouri,  făcând cunoştinţă cu un alt Mircea. Picturile sale aduceau cu sine scene de mahala, ganguri părăsite, nuduri, animale ce-nconjurau tronul pe care stătea, de obicei, o femeie, mereu alta, cu faşa acoperită ba de un voal roşu, ba de unul negru sau gri. Pictase lăutari care cântau plângând, ţigani în căruţele lor cu coviltir, împopoţonate cu clopoţei şi pânze colorate, şi-n general cam tot ce oferise viaţa până atunci.

Cumva, i se părea ciudat că în toate-acele tablouri era ea, dar o şi flata totodată. Termină de măsurat şi analizat picturile, atelierul, când îşi aduse aminte de răvaş. Se-ntoarse la măsuţa plasată parcă dinadins în mijlocul atelierului, trase aer în piept şi citi:

„Ana,

Nu credeam, sincer, că vei veni aici. Ştiam că eşti puternică, însă mă aşteptam să fii acasă, plângând, nu să îţi înghiţi lacrimile şi să pleci pe drumuri să mă cauţi. În schimb, o vedeam făcând asta pe Miruna, o dată aflată vestea. Acum, că eşti aici, îţi voi spune adevărul─ sunt cât se poate de viu, dar am plecat din ţară. Dacă vrei, poţi încerca să mă cauţi, dar până atunci, adio.

Al tău, Mircea.”

Era viu. Înscenase toată harababura asta ca să ce? Să mă testeze? Simţeam că începe

să-mi fie teamă, că nu ştiu prea bine în ce anume am intrat. Dacă vreau să-l găsesc? Cu siguranţă, şi am planrui mari pe tema asta. Am ars răvaşul şi-am tăcut, nu voiam să-i spun nimic Mirunei care tocmai ce se-ntorsese.

-Eşti bine? mă întrebă ea privindu-mă cu o linişte pe care aproape i-o uitasem în perioada asta atât de scurtă, dar cu siguranţă mai intensă decât cel puţin jumătate din anul care aproape trecuse.

-Da, acum m-am liniştit. Ştiu ce am de făcut de-acum, îi spusei eu, ducând o mână pe umăr, ca într-un fel de îmbrăţişare solitară.

-Nu ştii ce bine-mi pare şi cât de frică mi-a fost! auzi tunând vocea Mirunei, ce îmi sări în braţe şi se puse pe plâns.

Era rândul meu s-o ascult, aşa că ne-am aşezat pe podea, îmbrăţişate, singurele fărâme de viaţă din toată pustietatea asta rece.

-De ce Miru, la ce te-ai gândit? Că mor şi eu? o-ntreb râzând.

-Te ştiu fragilă, impulsivă, deci da, m-am gândit c-o să te pot privi cum îţi iei adio de la toate şi, într-un acces de slăbiciune, zbori pe geam!

-Nu draga mea, pot mai bine de-atât. Megem acasă? Dorm la tine azi, nu te las singură aşa.

-Bine, hai să mergem. Nici nu ştii cât de mult vreau să treacă perioada asta Ani, nici n-ai tu idee..

-Ştiu, simt acelaşi lucru ca tine. Şi când te gândeşti că ceilalţi nu ştiu nimic, că se aşteaptă să fim bine, că..

-Taaaci! Taci şi hai să mergem! îmi trigă Miruna cu toată neputinţa pe care-o adunase.

Şi..duse-am fost. Eu, cu speranţa că îl voi regăsi. Miruna, visând la linişte. Îmi propusesem să las mansarda aia pentru totdeauna, şi ştiam că mi-e egal dacă-l voi regăsi sau nu. Voiam să plec, voiam să mă regăsesc şi asta aveam să şi fac. Mai exact, era o chestiune de timp─ în 2 luni aveam să plec. Doar de atât aveam nevoie ca s-o las pe Miruna în viaţă, în stare bună, să o pot reda societăţii.

Alb

Image

 

Odinioara, intr-un port, traia un batran. Portul era mare, plin de nave ce respirau soare si libertate. Erau insirate pe doc cafenele, birturi, saloane pompoase in care doamnele isi etalau toaletele si cunostintele. Si erau acolo, in acel amalgam de limbi, nationalitati, de oameni, o turcoaica micuta, atat la corp cat si de ani, o spanioloaica mai mare,cam la 20 de ani, care acoperea tot zgomotul din jur vorbind, alaturi de cateva suedeze si indience timide, care ascultau gandindu-se la cu totul altceva.

Stateau pe jos, pe podeaua acoperita cu scanduri de brad a cafenelei cu pereti tapetati cu carti vechi. Aveu in mijlocul cercului  o carte mare, medievala, de povesti orientale. Indianca cea micuta citea cu voce tare niste povesti de-acasa, cand ele se apropiara doi tineri.

-Stii sanscrita? intreba unul din ei, mai indraznet, cu privirea atintita pe gravura ce impodobea pagina.

-Da,  am invatat-o acasa, spuse ea cu un oftat lung.

-Wow…Esti indianca? replica celalalt, care pana atunci tacuse, ingandurat vizibil. Trebuie sa ai o poveste…fantastica, cel putin!

-Daca vrei tu, o poti numi si-asa, dar e mai degraba o tragedie….Ele o stiu, ca doar e si-a lor, nu?

-Ba da…Chiar vrei sa ne stii povestea? il intreba rece suedeza. Sa stii ca eu nu am incredere in oameni.

Atunci, tocmai cand sa ii raspunda, se auzira trei geamate surde de clopote. Era 12 ziua, iar soarele incepuse sa arda marea, care se arunca parca-n uscat, cautand scapare.

-Ce zici, Michel, ramanem cu fetele? De-acum incolo incep sa apara-n cafenea marinarii si…niciodata nu se stie!

-Jan, eu nu ma pot pronunta. Depinde mai mult de ce vor ele decat de ce vreau eu.

-Esti intelept azi, batrane! glumi Jan. Voi ce spuneti fetelor, ramanem si noi sa povestim?
-Desigur! Asa cum ai zis si tu, niciodata nu se stie, grai Miriam.

Adevarul era ca ii placeau, toate. Jan era scund, subtirel, cu ochi verzi si cu un sarm care te facea sa nu-i mai vezi defectele, pe cand Michel, inalt, legat, cu pletele-i negre si ondulate, pielea-i alba si intelepciunea sa oarecum batraneasca, avea ceva din aristocratul vremurilor apuse.

Sue era o frumusete rece: blonda cu ochi verzi, slaba, inalta, vesnic cu un zambet ironic in coltul gurii si o zeflemea gratuita pentru oricine. Destinul o facuse sa nu mai aiba altceva pentru oameni in afara de dispret si ura.

Rhea, turcoaica pierduta parca in grup, era cea mai mica. Era “copilul trupei”, cum o alintau celelalte, dar care, spre deosebire de alti copii de varsta ei, isi uitase de mult copilaria. Privea mereu in zare dupa pescarusi si tare si-ar mai fi dorit sa se intoarca si timpul cum vin barcutele pescarilor la mal, fapt ce ii atrase atentia lui Michel, care, in ciuda aparentelor, era mult mai mic. Rupse tacerea Miriam, de al carei misticism erau vrajiti, in egala masura, amandoi.

-Hai sa va povestesc, asa cum am promis. Fetelor, ia duceti-va si vedeti ce mai face batranul saman african din piata? I-ati face o mare bucurie si lui- plus ca nu vreau sa va redeschid ranile.

-Bine, ne ducem…e rau si de el saracu’, fara nimeni in impestritarea asta de oameni…zise Rhea. Sa mergem, Sue!

-Era odata, intr-un satuc din vecinatatea Delhi-ului, o casuta facuta din lut ars, cu acoperis de stuf, casuta modesta, dar, cu toate astea, de fala comparativ cu restul satului. Doar a lui rabi era mai aratoasa. Acolo, in acea casuta, locuia un om modest, alaturi de cele 5 fetite ale sale. Era invatat, caci calatorise mult. Le invata pe fetele sale sa cante, sa danseze, sa vorbeasca sanscrita si chineza. Nu le lipsea nimic, aveau chiar si o vaca.

-Cum adica “aveau chiar si o vaca”? Ce, asa valoroase sunt vacile pe-acolo? se amuza Jan.

-Nu,dar sunt sacre.Ne ajuta si e zeita fertilitatii.La sarbatori o impodobim si o ducem la ceremonii inchinate zeitei fertilitatii,care la noi are cap de vaca.

-La un momentdat am crezut ca zeii vostri sunt animale! spuse Michel usurat. Gata, am inteles acum!

-Asa….Fetitele cresteau ca din apa, dar aveau o mare mahnire pe suflet: nu isi vazusera niciodata mama. Nu le abandonase, doar ca murise atunci cand a nascut-o pe cea mica, acum 25 de ani. Si lipsa ei se simtea in comportamentul lor: ar fi stat cu matusica la spus povesti si la cusut zile in sir, numai ca matusica lor draga avea si ea familie si treburile nu-i prea dadeau ragaz.

-Nu-mi spune ca tu erai una din acele fetite! ii zise Jan.

-Ba da. Eu sunt cea mai mica. Dar stai sa vezi ce-a urmat, e mai trist de-atat.

Sora cea mare, Rahela, pleaca in Delhi sa gaseasca de munca la doua luni dupa ce tata, intors de la orez, paralizeaza. N-avea nici 16 ani, dar nu puteam astepta la mila taranilor, care oricum n-aveau nici ei prea multe posibilitati. La nici macar o luna, ne povesteste printr-o scrisoare ca a gasit de lucru in casa unui crestin cu suflet mare, care ar vrea sa vina la noi sa ne cunoasca. Tata a fost de acord, desi ii era frica sa vada acel om in ce saracie traim.

-Dar de ce ii era rusine? Ca pana la urma nu a ales el sa fie asa….nu?

-Da, dar tata nu a putut niciodata sa-si accepte conditia, mai ales pe cea de vaduv. Nu i-a placut niciodata cand oamenii ii aratau mila; el voia respect.

-Strasnic om, tatal tau! spuse Michel uimit. Nu multi mai sunt avizi de respect si demnitate azi…

-Asa-i…Intr-o zi de mai, vine la noi Rahela cu familia crestinului. Erau doi copii frumosi care s-au indragostit de iepurasii pe care ii ingrijeam, o femeie uscativa, cu ochi blajini, care asculta fascinata povestile tatei despre calatoriile lui cele lungi. La un momentdat, James, caci asa il chema pe crestin, il intreba pe tata:

-Ti-ai lasa fetele, om bun, sa plece in America la munca? Eu am acolo un prieten bogat, care are nevoie de cateva fete sa ii ingrijeasca de casa, ca nevasta-i e bolnava si nu mai poate…ce zici, vrei?

-Domnule, nu stiu ce ar trebui sa iti raspund.Sincer, mie mi-e teama. Am vazut cu ochii mei ce-nseamna calatoriile si furtunile pe mare, asa ca mi-e teama sa raspund .Si drumul e lung…

-Te-nteleg, ai vazut cu ochii tai ce-nseamna. Iti iubesti fetele si e normal sa te temi. Eu te asigur ca vasul pe care se vor imbarca fiicele tale este condus de marinari destoinici, asa ca nu vor pati nimic.

Noi ascultam cu sufletul la gura,sa vedem ce hotarare va lua bunul nostru tata in legatura cu viitorul fiicelor sale iubite.

-Si?V-a lasat?zise Jan fara sa isi dezlipeasca ochii de pe paginile scrise intr-un cod parca de neinteles.

-Tata a consimtit sa ne lase in America,asa ca a doua zi dimineata am fost la rabi sa ne binecuvanteze si am plecat.Ne facusem atatea sperante,fara ca macar sa banuim ce ne asteapta…Oh,daca am fi stiut ca voi crestinii mintiti atat de bine…Voi numai rau stiti sa faceti?!?!

-Eeh, nu! Nu toti…

La un momentdat, atentia le fu distrasa de niste zgomote care se auzeau dinspre straduta intortocheata a farului.  Inchisera cartea grabiti, lasand-o in grija batranului tacut de pe banca.

-Ai grija de ea, te rugam!

Pe ulita farului, lumea in par. Tot portul se adunase, cu mic cu mare, sa vada ce s-a intamplat. Nu mica le fu mirarea cand le vazura pe Sue si Rhea legate fedeles in mijloc. Miriam se inspaimanta si incepu sa planga.

-Sue, Rhea, stati linistite, va fi bine! Oh, de ce a trebuit sa va trimit in alta parte??!!? Daca patiti ceva, n-am sa mi-o iert!

-Linisteste-te copila, zise o rusoaica batrana. Uite, incepe lupta!

Si, intr-adevar, se apropiau de locul in care fetele erau legate, un matelot tanar, cu codita, si un pirat slinos si greoi, cam ramolit, cu o barba  lunga, incalcita. Cand ii vazu, Miriam incepu sa planga mai tare. Michel, zarind-o, o lua de mana si ii spuse:

-Nu-ti fa griji pentru fete, roaga-te sa castige matelotul.

-Sa….sa castige? Ce sa castige? O Doamne!

-Hai sa iti explic. Fetele au fost prinse de pirati, care nu au tocmai ganduri curate cu ele. Le-au cerut rascumparare si cum n-au avut ce le da, a ramas sa vada daca se lupta cineva pentru ele. Daca nu, piratii le luau fara oprelisti, insa….

-Insa a intervenit matelotul.

-Exact. Daca ar fi intervenit hangiul, nu conta si fetele erau luate de pirati, pentru ca trebuia ca cel care lupta pentru ele sa fie om al marii. Acum, daca matelotul invinge, fetele se-ntorc cu noi. E legea marii, politia n-are ce sa faca…

-Dar tu de unde stii?

-Mi-a povestit tata. Nu a pierdut niciodata vreo lupta de acest fel.

-Era viteaz tatal tau! zisera Jan si Miriam intr-un glas.

-Da….era…ofta Michel.

La poalele farului, batranul saman plangea, mormaind de zor ceva ce semana a rugaciune.

-Om bun, ce s-a intamplat? il intreba Miriam printre suspine.

-E vina mea copila, a mea! Daca nu stateam cu niste marinari greci de vorba despre imblanzirea serpilor…Ele se uitau pe niste bucoavne vechi si le-au luat turcaletii! Nu vreau sa vad, nu vreau sa vad!!

-Ce sa vezi om bun? Nu-i vina dumitale, asta e…sa speram ca nu o sa le ia piratii…

-Daca pierde matelotul, Allah mi-e martor ca m-arunc in mare!

-Michel, vino te rog!

-Ce-i? Ai patit ceva?
   Batranul sta chircit la poalele farului, langa taraba sa, plangand, cu mainile la gura, asteptand finalul luptei, care oricum nu mai avea mult. Combatantii erau sleiti de puteri, cand, sleit cum era, matelotul ii crapa teasta piratului cu flinta.

-Jan! striga Sue.

Jan fugi si, intr-o clipita, fetele fura dezlegate, iar matelotul si cei doi prieteni au vazut un moment ce le umplu ochii de lacrimi, cat de barbati erau. Miriam le lua in brate, plangand toate, ca niste surori ce trecusera prin multe.

Batranul saman scoase dintr-o desaga o cutie pe care a deschis-o,lasand la iveala o bogatie de sclipiri,de aur si de pietre.

-Ce sunt astea? il intreba Sue circumspecta

-Darurile sortii pentru voi. Ca, dupa ce ati patimit atatea fiecare, trebuia sa va vina si rasplata. Tinere, ia vino! ii striga matelotului.

Acesta veni cu graba, curios de ce-o sa fie.

-Ia ocheanul asta si tu, copila,mergi cu el! S-aveti soarta buna, le ura el lui Jerry si Rhea. Tu, copila de gheata, ia siragul asta de perle negre si albastre, du-te la tanarul acela care zambeste si da-i pumnalul asta, sa va apere de rau.

Sue merse zambind, ii intinse cutitul lui Michel si zise in gluma:

-Nu te superi ca s-a impartit asa, nu?

-De ce, ar fi trebuit? ii raspunse acesta sarcastic, zambind larg.

-Ei, Doamne, nu! Dar va trebui sa imi dovedesti ca samanul a avut dreptate.

-Fie!

-Tu, fata destoinica, sa vii la mine dupa ce ti-oi termina povestea, si-o sa poti spune lumii ca ti-ai gasit rasplata dupa atatea amaruri.

De unde stia ca am o poveste de zis? In fine, m-am intors la cei doi si le-am povestit dupa cum urmeaza.

-Crestinul ne imbarca pe un vas plin de negri, cu marinari albi, rai si cainosi la suflet. Daca vorbeai de rau pe vreun alb, te bateau cu funia uda pana lesinai. Barbatii s-au rasculat, insa degeaba…dupa a fost mai rau. Jumatate dintre femei, printre care si sora mea Rahela, au murit in acele chinuri groaznice.

La scurt timp dupa, vasul fu izbit de o furtuna si se scufunda- il atinsesera blestemele unei negrese batrane si aprige pe nume Chloe. Am aflat de la ea ca mergeam la robie in Brazilia, ca sclavi. Dar n-a fost sa fie. Vasul se izbi de un munte subacvatic si se sparse in aschii si scandurele.  Numai noi trei am supravietuit, pentru ca Rhea furase nuci de cocos, Sue banane, iar eu cam un sfert din ciocolata si o sticla de apa. Trebuia sa traim.

Am ajuns la mal mai mult moarte, cand o doamna cu suflet mare ne-a luat la ea, ca sa ne imbrace si sa ne ajute. Si apoi,deja stiti….

-Bietele de voi, prin cate ati trecut!exclama Michel trist.

-Asa ceva nu vezi nici macar in carti batrane, pe cuvantul meu! rosti Jan emotionat.

-Ca mi-ai adus aminte de batran…Jan, hai cu mine!

-Unde ma duci Miriam?

-La batran. A zis ca dupa ce va zic povestea sa te iau si sa mergem la el.

-Bine, hai. Ne vedem dimineata in cafenea, prieteni?

-Da!

-Eu pregatesc vas de plecare, zise Jerry entuziasmat.

-Foarte bine! Ne vedem atunci!

Si o luara agale spre samanul care mangaia un soim.

-Voi ati suferit cel mai mult, asa ca primeste copila colierul de pietre fermecate si cartea care deschide drumul spre zei, iar tu, baiete, ia soimul asta sa va calauzeasca, si briceagul.

Era pumnal aidoma cu cel al lui Michel, gemene. “De parca ar fi stiut ca sunt ca frati”, gandi eu.

Dimineta ne gasi in cafenea, unde primarul portului ne oferi din partea sa cartea pe care o citeam,cu urale de viata lunga si-nsorita.

-Am vazut toata lumea, iar apoi ne-am intors aici cu totii, in talazurile vioaie ale marii albe, cu cantecul lor, caci alb era si cerul in zilele-alea doua, dragilor! Alb cum e omatul!

-Adevarat bunico? o intreba pe Rhea o mogaldeata de trei ani, cu ochi de stea.

-Da, adevarat. Bunicul era un marinar taare destoinic…

Stand pe banca, o lacrima ii cazu batranei Rhea din ochi; clopotul batuse iar de  

12- aceleasi batai,  oameni si locuri de acum 60 de ani.

Pentru ca, oricat ai incerca, unele lucruri chiar nu se schimba.

Noapte cu soare

Image

Era iarna. Iarna si, cu toate astea, soare. Da, vezi tu, iarna era pe sfarsite. Altfel, ai fi putut jura ca timpul s-a oprit in loc si n-avea sa mai plece din locul asta vreodata. Ramanea acolo, in satul colorat in cenusiu si mocirla. Timpul trecea lent pe-acolo, rar
intamplandu-se ceva cu-adevarat notabil. Caci, intre doua anotimpuri, asa masurau oamenii vremea, scurgerea ei- in intamplari.
Si oamenii..Oamenii nu erau oameni. Erau arhetipuri, personaje, fatete, dar din oamenii intregi, adevarati, nu mai ramasesera nici macar unul. Unii-au plecat, altii-au murit, iar altii, putini din fericire, au devenit la fel ca restul, cenusii.
Aveam soarele-n spate, cu razele captate toate de gluga cenusie, si mergeam la vale. Vedeam apa ce facea griul asfaltului sa semene cu o bucata de catifea, in timp ce masuram, cantaream din ochi aidoma unui judecator iscusit totul- case, oameni, zapada, cerul, padurea, interiorul. Magazinul Profesorului se-nchisese, vestind parc-o viitoare pustietate, iar oamenii se balaceau in aceeasi saracie ascutita care ajunsese, in rastimpul in care nu ma mai vazusera, sa le lase cicatrici adanci pana si pe chipurile candva netede, goale cu totul.
Ca pana si ochii le erau goi acestor asa-zisi oameni. Si, in general, erau goi toti. Goi pusca. Era ceva tragic, ceva nemilos si infiorator in nuditatea asta absoluta, absurda si gregara. Ma duceam la vale, spre ceea ce vedeam a fi parte din radacinile mele. Prinsa intre doua lumi, inca aveam curajul sa refuz orice tangenta cu valorile si normele lumii gri din care abia reusisem sa ies. Imi luasem de una singura permisiunea de a vedea lucrurile altfel decat ei, si, in general, de a le vedea.
In lumea in care imi aveam, de bine, de rau, radacinile, pana si cerul era altfel, era diferit. Norii erau, cel putin seara, gatiti in nuante felurite, ce acopereau tot spectrul, de la portocaliul scapat definitiv de sub control, la rosul visceral. Asa stiai ca e apusul de altfel. Asa si dupa dangatul de clopot ce venea dinspre biserica. Oamenii nu foloseau ceasuri, le purtau doar ca s-arate ca au. Cerul, nici macar dupa rasaritul lunii, nu era indigo. In lumea ce ma adoptase, in schimb, o data cu venirea apusului, nuanta molcoma si senina de azuriu, poate singurul lucru ce unea cele doua lumi, altfel la poli opusi, se stingea.
Mergeam gandindu-ma la culorile ce le avusese lumea asta candva. Ma gandeam la cum o fi aratat lumea asta pe vremea cand Nas trecuse si el, ca un novice, in galeriile prafuite ale personajelor atemporale, ce-au sa treaca din gura-n gura peste atatea alte generatii, asa cum s-a intamplat de-atatea alte ori. Asa au ajuns sa fie toti cenusii, toti identici- trasatura de arhetip, de personaj, de ne-om li s-a transmis prin siretlic, prin aer, ca un microb, prin povesti la gura sobei.
Eu sunt Ela, si nu stiu ce m-astept sa gasesc la tine de-ti spun toate astea. Ah, si nu
m-asteptam sa ai o canapea in camaruta asta. E totul atat de freudian…ah, dar sa continui. Am mers si-am si ajuns. In bucatarie, pe geam, se vad doua siluete. Sunt ele, Tina si Vera, doua dintre radacinile mele umane. Intru, le iau in brate- au amandoua ochii tristi. Imagineaza-ti numai: doua perechi de ochi mari, negri si tristi.
-Ce e ma cu voi? le-ntreb, cumva prevazand raspunsul.
-Ce sa fie..ce stii. A venit iar aia ca sa faca pe lupul moralist. Ca de ce n-are Tina note mari, ca de ce nu vreau eu la facultatea de medicina..Doamne, si cand o vedeam rosie la fata, cu paru’ ala zbarlit in toate directiile, urland ca o salbatica la noi, ca si cum am fi noi vinovate de toate neimplinirile ei..N-o mai suport, ma intelegi??
-Da, i-am zis cu o voce franta, stiu cum e dar stiu si ca va fi bine, le spun jucandu-ma cu parul lor. Mereu m-a lasat muta durerea altora si, de obicei, durerea celorlalti ma doare cu mult mai mult decat o face a mea.
Am stat, am vorbit, am desenat si..am plecat. Am plecat cumva daramata pe dinauntru, gandindu-ma la ce monumente sublime ale durerii sunt copilele astea doua. Norii erau un roz din cale-afara de aprins, amestecati cu cateva tuse timide de gri, care in combinatie cu albul zapezii si mirosul de lemn vechi si umed al gardurilor conturau un tablou de-a dreptul sinistru. La intoarcere, doi batrani crispati de vreme stateau la birt, de vorba, cu linistea celui care nu mai asteapta nimic de nicaieri. Trec, cu ochii pe cer si cu gandul
de-a nu ma mai intoarce vreodata, gand vechi de altfel. Mergeam cu pas intins si poate nu m-as fi oprit de n-auzeam o voce undeva in spate:
-Salut! Ce faci?
Am tras aer si i-am raspuns, desi in mintea mea se-nvalmaseau atatea.
-Bine, de la fete, tu?
-Eu cum ma stii. Sau, in orice caz, aproximativ. Dar nu prea pari nici tu schimbata.
-Ar trebui? il intreb cu-n zambet amar pe intiparit pe buze.
-Ei, Doamne, nu! Stii prea bine, noi te iubim oricum, fie ca te schimbi sau nu. Stii doar cat ne esti de draga.
-“Noi” ? “Ne” ? Care “noi”, de unde-atata?
-Cum care “noi” ? Noi, oamenii tai de-aici, pe care i-ai lasat la vatra.
-Ah. Voi..Ciudat. N-am avut niciodata impresia c-as conta pentru comunitatea asta, sau cum va place voua sa-i ziceti. Sau pentru voi oamenii conteaza si sunt pretuiti doar atunci cand pleaca sau cand mor?
-Esti rea. Doar atunci ne amintim de ei, doar ne stii firea, ne-o stii prea bine. Tu ai plecat…de tot?
-Da. N-am ce mai cauta aici, nu mi-e locul. Si da, v-o cunosc prea bine, dar n-am
inteles-o niciodata.
-Pacat, erai…altfel.
-Stiu prea bine, de-asta si plec. Hai c-am ajuns la poarta. Poate mai vorbim. Pa!
-Bine, pa! Cu siguranta mai vorbim.
-Daca zici..
Am deschis poarta si-am intrat. Am luat scrisoarea ce se gasea-n cutia postala si-am inceput sa urc ulita jilava cu pasul sigur al omului care stie ce-are de facut de la acel moment incolo.
Cand am ajuns, deja se-ntunecase. Am aruncat o ultima privire satului de case pitite printre dealuri si-am inceput sa ma gandesc. M-asculti?
-Da, n-am pierdut nimic, continua.
Ma gandeam la omul cu care m-am intalnit in drum spre casa. La cat l-am iubit, la cat
l-am dorit, la cat l-am plans. As fi dat orice sa nu mai stiu nimic, dar parca-mi e mai bine. Parca-mi pare bine sa-i vad degradarea aflata-n plin apogeu, sa il privesc in fata acum insexpresiva. Mangai scrisoarea si-ncerc s-o deschid fara sunet. Reusesc s-o deschid, reusesc s-o citesc.
Imi spune ca e norocos sa ma aiba, ca sunt de neinlocuit si ca o sa-mi fie mereu alaturi. Nu-mi venea sa cred ca pot fi, pentru cineva, de neinlocuit, indispensabila.
Stii, n-am inteles niciodata de ce se sperie oamenii de intuneric. De intuneric si de noapte in general. De ce le asociaza intotdeauna cu Raul. Nu s-or fi plictisit de cliseul asta rasuflat? Mie-mi place noaptea, as putea spune ca e anotimpul meu preferat chiar.
Ador linistea aia specifica noptilor tarzii, e-atat de..de naturala, de fireasca! Si-ntunericul e, intotdeauna, un val din cale-afara de moale, ce invaluie si cucereste totul in jur. Merg incet prin casa, pe dibuite, sa nu m-auda nimeni. Intreaga casa si, in general, intreaga asezare era invaluita-n negura si calm.
Ma gandeam la ce-avea sa urmeze, plimbandu-ma prin casa, mangaind intunericul cu podul palmei si cu varfurile degetelor.
-Am sa plec. Departe, de tot.
-Da, insa e asta o idee buna?
-De ce n-ar fi, ce sa fac aici? Sa mor? Sa ajung si eu ca astia, cu privirea goala si cu fruntea-ncruntata? Lumea mea nu-i nici pe departe o lume gri, sau o lume a portilor inchise cu lacat, nu. Mie mi-e sete de culori, de viata, de realitate, nu pot trai altfel, nu pot trai asa! Nu..o sa plec. O sa plec si-o sa-mi gasesc lumea care sa ma adopte, o lume care sa ma primeasca si care poate chiar sa ma iubeasca, intr-un final.
-Bun. Si daca n-o vei gasi? Atunci ce?
-Atunci o s-o creez eu, din nimic, de la 0. O iau de la geneza, oriunde dar nu aici. Va fi o lume cruda, vie, colorata si carnavelesca, o lume cum asta n-o sa fie niciodata. Da, va fi o lume frumoasa, stralucitoare in cruzimea ei, una ce nu va cunoaste nici pic de linearitate.
-E bine ca speri. Tu fa ce vrei, ce crezi de cuviinta, insa nu vei putea spune ca nu te-am avertizat. Ramai cu bine!
La capatul acestui acestui sfasietor monolog interior, m-am gasit in curte, plangand, tremurand, mangaind zapada. Inalt ochii sa mai vad o data Cerul, acel Cer care m-a tinut captiva-n lumea asta lineara, si pentru prima oara dup-atatia ani, am simtit un fior rece strabatandu-ma- erau toate fricile mele care, desi captive-ntr-un sipet, reusisera sa evadeze, si-acum se razbunau ruinand si ultimul boltar de liniste ramasa. Asa ca mi-am luat palaria gri din cui si-am plecat. Stii de ce te-am ales tocmai pe tine sa-ti spun?
-N-am nici o idee. Chiar, de ce?
-Fiindca esti la fel de linear si de gol ca ei. Stii, uneori e reconfortant. E ca o intoarcere la geneza, sau cum vrei tu sa-i zici.
-Aha. Inteleg, ii zisei eu, uitandu-ma spre ea. Nu pot spune c-ai facut o alegere buna sau nu, doar timpul va putea decide. Si?
-Si-am plecat. Dus-am fost! Am plecat, asa cum ma vezi. M-am dus, ca mai toti tinerii generatiei mele, in capitala, sa-mi caut viitorul.
-Si?
-Si l-am gasit. Era chiar dupa colt, la iesirea din metrou, parca ma astepta. Un viitor inalt, brunet, cu ochii violeti.
O priveam, cu ochi mari, cum statea cu mainile-n poala si-mi povestea toate astea la lumina unui bec mai chior si cea care se revarsa alene pe fereastra. Eram terapeutul cu cel mai saracacios si mai indepartat cabinet si mi se parea totul atat de bizar, atat de multa incertitudine era-n alcatuirea ei..si eu, un vlajgan cu pielea palida, stateam, pentru prima si cel mai probabil ultima data confuz in fata unei paciente. Si poate m-as mai fi gandit la multe, daca nu-mi destrama visele cu glasu-i de cristal.
-Dar n-a durat. Nici nu ar fi avut cum, eram prea diferiti. Si-n plus, la mine totu-i facut ca sa fie, mai devreme sau mai tarziu, distrus.
-Nu as spune asta dac-as fi tu, dar continua, ii spusei cu voce tremuranda, cumva aproape temator cand am vazut insusi Soarele oglindit in ochii ei. Dar nu era un soare banal, rotund si fierbinte, ci linear si efemer, ca focurile de-artificii ce luminau ades orasul.
-Lumea..Lumea am gasit-o. Nu fizic insa. Am gasit locul unde un asemenea demers ar putea nu doar prinde contur, ci fiinta de-a dreptul. Asa ca, m-am pus pe creat. Ce-a iesit, iti povestesc in alt context, alta data.
Si-a plecat. A plecat lasand usa-ntredeschisa, ca o promisiune a ce-avea sa urmeze. Iar eu..eu am ramas acolo, ascultandu-i cuminte cadenta pasilor pe trepte si gandindu-ma la cate comori mai avea de scos la lumina creatura asta, atat de frumoasa in ciudatenia ei remarcabila. Si-am realizat ca, in marea ei poveste, nu-s nici mai mult, nici mai putin decat un biet paragraf. Un paragraf mic si amarat ce-asteapta sperand cuminte sa il mai mangaie o data cu privirea, pentru ultima oara.

Anotimpul minunilor

Image

E ceaţă. Multă multă ceaţă. Parc-am aterizat în Londra. Bine, nu e nimic neprevăzut, neaşteptat, şi cu siguranţă nimic rău. N-am mai fost de prea multă vreme pe aici..şi nu ştiu de ce. Adică, nu am primit nici o interdicţie în ultima vreme. Şi dacă primeam, tot degeaba ar fi fost, însă ăsta-i alt capitol deja.

  Aşa că plec. Îmi iau binoclul, jobenul şi aparatul de făcut poze. Nimic altceva. Dacă rezist de-o veşnicie cu fratele meu cel psihotic şi pămpălău, rezist şi o perioadă decisă de mine unde, când, cum şi în special cu cine vreau. Cu bine! Nu-i crede, nu crede pe nimeni care-ţi zice că liberul arbitru nu există, că e inventat de nişte filosofi pe jumătate beţi, pe jumătate nebuni. Iar tu eşti de-un infinit de ori mai prost ca ei doar din simplul motiv că-i crezi. Da, filosofii, acei paria ai lumii indiferent de vremuri, au descoperit liberul arbitru. L-au descoperit, nu inventat, e o diferenţă. Şi da, i-am ajutat. Am făcut-o tocmai când erau rupţi de realitate fiindcă altfel nu m-ar fi înţeles. Nu ar fi realizat că sunt cât se poate de real, cît se poate de definitoriu pentru ei. Încă nu ţi-ai dat seama cine sunt?

Nu, sincer acum- nu realizezi sau nu accepţi varianta asta? Ei bine, sunt eu. Eu, Diavolul. Dar tu poţi să-mi zici Emil. Pam-pam, hai că te-am lăsat cu traume. Uită-te bine, că n-o să mă întâlneşti de două ori în aceeaşi viaţă!

   Şi-a plecat. Şi eu încă mă mai uit ciudat, cumva în gol. Cine-s eu? Ce-a fost asta? Întâlnire cu Diavolul, ah? Se vede că am luat-o razna, ba chiar mai-nainte decât îmi prezisesem.

Dar…pare că nu-i chiar aşa. Adică, uite, e el. E el şi pleacă. Cu piele palidă, ochi sticloşi, de-un negru ciudat, parcă din altă lume. Înalt, cu joben, ochelari şi jeanşi, cu aparatul foto în raniţa ce seamănă cu geanta unui poştaş din Al Doilea Război Mondial, pleacă. Merge înceet, încet, fără pic de grabă, ca şi cum ar avea tot timpul din lume. Şi, chiar îl are. Dacă nici el..cine, eu? Eu n-am. E singurul lucru care-mi lipseşte de fapt şi de drept.

M-am aşezat la masa acoperită cu clasica muşama şi, privind marea de alb ce se zărea de la fereastră şi care inundase absolutamente totul, până şi camera în care mă gândeam

să-ncep ceea ce-ar fi putut să fie scriitura vieţii mele, simţi un freamăt ciudat în casă. Am continuat să mă pregătesc, având o vagă idee despre cine şi, mai exact ce ar putea să fie, mângâind cu ochii trandafirii perdelei care, în mod ironic, era tot albă şi ea.

-Dani, Dani, unde te grăbeşti aşa? Va fi scriitura vieţii tale, e-adevărat, dar ai numai răbdare. şuieră el pe-un ton ascuţit. Vezi tu, în literatură eşti aidoma 

unui croitor :  tu poţi fi pricepută, ideea-n sine poate fi una genială, dar ai nevoie de material. Material pe care, de mă laşi, ţi-l voi aduce pe tavă chiar eu. Şi vezi că nu fac favoruri de genul ăsta prea des…

-Emil?! Tu ce mai cauţi p-aici? Parcă plecasei.

-Da, plecasem, însă am zis că ar trebui să-ţi spun asta înainte să plec la plimbare. Ţine minte- vei visa ceea ce fac prin alte părţi ale lumii. La final, mă-ntorc, o scriem împreună şi atunci chiar că mă duc acasă, de unde-am venit. Destul de convenabil, aşa-i?

    N-am mai apucat să spun nimic. Plecase. Plecase aşa cum şi apăruse. De Nicăieri adică, lăsându-mă într-o incertitudine cu mult mai mare. Şi m-am întors, pe jumătate buimacă, la scrisul cel de toată viaţa. Între timp, el hoinărea de zor prin lume, de-ai fi crezut că e cine ştie ce personaj de vază al lumii.

Undeva în Amsterdam, face prima victimă. E o copilă de nici 13 ani, însă e de-nţeles. Mignonă, dar voluptuoasă, cu buze mari şi ochi aprinşi, îşi leagănă agale şoldurile pe care-i atârnă neglijent câteva bucle negre. Ea, seducătoare înnăscută, o vezi numai după cum trage din ţigara rulată cu doar câteva momente înainte, iscodind atent, din ochi, ca o  adevărată profesionistă, tot ce-ar fi putut avea de oferit dugheana aia. Şi, evident, l-a ochit. Cum să nu bagi de seamă un joben într-un pub? E, poate, printre cele mai excentrice asocieri. Îl şi văd- zâmbeşte larg, şarmant, o ia de braţ şi-i şopteşte că e cea mai frumoasă de pe planetă. O minte frumos, cu stil, zicându-i că e CEO la un lanţ de galerii de artă australian. Ştie că vrea să fie o pictoriţă faimoasă, aşa că plusează. Îi zice că, dacă îl ajută şi-l susţine, va deschide o filială şi-n Amsterdam. Mereu a iubit Europa, chiar are potenţial. Ar putea, la o adică, domina întreaga lume de n-ar avea un aşa orgoliu.

    Nu i-a luat mult, iar acum uite-l. Pleacă râzând cu o satisfacţie dementă, cu ea la braţ, lăsând în urma-i o mulţime de bărbaţi geloşi şi de femei frustrate. De-aici, totul e clar. O va duce la acel hotel pe lângă care a trecut de-atâtea ori privind cu jind, curioasă să ştie cum e acolo, o să i-o tragă aşa cum nimeni n-a mai făcut-o şi n-are s-o mai facă, iar apoi, la ţigara de după, între două poze nud şi-o idee anarhistă implantată adânc într-o văgăună a cortexului, îi va spune cine e, şi va pleca nepăsător, dar cu toate astea mulţumit c-a mai dezlănţuit un fragment de iad pe undeva.

Şi-aşa a şi fost. S-a lăsat cu război civil în Olanda cea relaxată, iar cotidianele titrau în disperare c-avea să fie unul fără sfârşit. Valul de adepţi al fetei ajunsese să fie mai bine de jumătate din populaţie, câştigată de combinaţia efervescentă dintre discurs, volubilitate şi nuditate. Muultă nuditate.

N-a trecut mult până să-mi scrie :

„Ştiu la ce te gândeşti. Ştiu că ştii după ce scenariu a decurs totul, şi-mi place. Îmi place că ştii, că te incită în loc să te intrige, să-ti repugne. Şi-mi place că ştii cum să taci. Nu-mi pierd vremea întrebându-te ce faci, pentru că ştiu, la fel cum n-o să-ţi spun să ai grijă de tine, fiindcă ştiu că eşti în regulă cel puţin la fel de bine cum ştiu şi că-ţi place să te autodistrugi. Îţi spun doar atât- următoarea oprire, Cambodgia. Niciodată al tău, Emil.”.

Mi-a dat fiori. Cambodgia? Oare ce mai plănuieşte şi-acum? Mă uit pe geam şi parcă-l văd-  a dat jobenul pe-o beretă, şi-a luat binoclul de unde-l agăţase-n cui la somn, iar hainele îl fac să pară un soldat jerpelit.

    În capitală, vremea pare să fi stat locului. Sunt aceleaşi drumuri de ţară, aceiaşi vânzători de flori ce se bat cu maimuţele pe apă, aceiaşi copii mai mult goi decât îmbrăcaţi. De undeva se-aude un dangăt de clopot, fapt ce-l face să-şi aducă aminte că mai sunt lucruri care pur şi simplu sunt la fel în orice loc, limbă sau epocă. Iar el şi dangătul de clopot sunt doar două dintre ele.

Templul e pe-un mal de apă, aşezat strategic. Zici că-i o poveste frumoasă, dar el e prea bătrân ca să-şi permită să mai creadă în ele sau măcar să le asculte atent. La un kilometru de templu, pe-acelaşi curs paşnic de apă, e un bătrân. Meditează. Are barba albă şi lungă, privirea senină şi caldă, de copil fericit.

-Ce faci aici, ai timp şi de mine?

-N-am timp. Nimeni nu e atât de mare încât să se poată lăda c-ar fi el acela care deţine timpul. Dar stai mai bine lângă mine, îl pofti bătrânul.

  Îi venea să râdă, ştiind cine e de fapt, însă a reuşit să se controleze exemplar. Îi acceptă propunerea înţeleptului, vizibil curios de ceea ce-ar putea avea acesta de zis. „Poate-mi spune ceva ce eu nu ştiu.” gândi. „Dar n-are cum, până la urmă eu sunt Dracu’ pe pământ” îşi zise, şi-l întrebă răbdător :

– Ce e toată lumea asta? Mi se pare o harababură mult prea mare mecanismul ei de funcţionare pentru o singură minte. Şi vremea-i aşa un iureş…

– Se vede că eşti tânăr. Cheia de boltă a tot ce respiră pe pământul ăsta e relaţia mai mult decât banală, elementară dintre ceea ce dai şi ceea ce te aştepţi să primeşti. Raportează asta la amplitudinea de nemăsurat a unicităţii lumii, a unicităţii ei şi-a fiecărui individ

ce-o compune, la toată vremea care-a trecut peste ea şi va mai trece, şi-ai să înţelegi tot.

– Aşa-i, sunt tânăr, şuieră Emil cu un zâmbet căutând să-i înflorească-n colţul gurii. Dar ce te faci cu naturile rele?

– Nu există. Răul, Binele, Timpul, Viaţa, Moartea şi Fericirea nu sunt altceva decât nişte tablouri frumos conturate, nişte iluzii inteligent construite de un imaginar colectiv niţeluş cam absurd. Nu există Rău sau Bun când vine vorba de oameni. Oamenii sunt doar oameni, şi orice altceva e-o poveste.

– Şi dacă-ţi spun că există? Dacă-ţi spun cine sunt? Tot asta vei mai spune?

– Te-am întrebat eu? Ştiu cine eşti. Dar, ţine minte, nu există nimic să nu fi fost vreodată tributar întâmplării. Nici măcar tu. Adio.

   Şi-am rămas acolo, nedumerit, cu picioarele-n apa râului şi mâncând de zor o rodie. Imaginează-ţi numai- un demon confuz. N-am mai stat mult şi am plecat. Am luat Asia la picior ca să mă mai opresc fix în Africa Neagră. Am nimerit într-un trib, dar nu-mi pare rău. De fapt, mai bine de-atât n-aş fi putut aranja-o nici măcar eu. M-au pus să stau alături de şamanul lor, să-mi aleg o fată. Am luat-o pe cea mai frumoasă- o negresă înaltă şi expresivă. Ca să nu se panicheze am luat-o de-o parte, i-am rulat o ţigară cu ce mai rămăsese din Amsterdam şi i-am dat să vadă un film motivaţional cu Naomi Campbell, deşi tare mi-e că nu am mai avut cui, fiindcă intrase într-un soi de transă ciudată.

Tremura, gesticula şi tot bolborosea ceva ce eu unul n-am avut cum pricepe. Şamanul

mi-a explicat că, datorită a ceea ce i-am dat eu, acum fata stă la taclale cu sufletul ei. M-a mirat un pic, aşa dedublare de mult n-am mai văzut!

– Şi, până la urmă ce i-ai dat?

– Cannabis şi praf de stele. Am reţetele mele, ca orice vraci adevărat, nu?

 Cert e că atunci când s-a trezit, era noapte. Tribul mi-a împins-o în braţe şi-am ştiut ce am de făcut- Am întins-o pe pământul crăpat şi am făcut-o acolo, lângă foc, cu toţi de faţă, privindu-ne insistent. Însă adevăratul spectacol a-nceput abia după, când totul s-a transformat într-o uriaşă baie de sânge, de ziceai că-i Noaptea Sfântului Bartolomeu, un remake primitiv. Şi, după ce şi-a ucis tribul, a ucis încă alte patru triburi. Asta doar aşa, că „asta i-a zis ei sufletul că are de făcut.” Îţi dai seama ce unealtă ar fi fost fătuca asta în Occidentul hipertehnologizat? Oftă el dus pe gânduri.

A ucis fără milă 5 triburi cu o amărâtă de suliţă. I-am mai tras-o o dată, i-am dat sărutul morţii şi-am venit din nou agale la tine. Ţi-am promis că-ţi aduc material? Uite-l. Asta o să fie cea mai avangardistă dintre poveşti.

    Îl priveam constrernată cu coada ochiului cum stă pe capul patului lângă mine şi mă priveşte cum scriu. Mă aşteptam să mă mângâie, să mă sugrume, să nu ştiu ce să facă, dar nu. El doar mă contempla tăcut, făcând tot albul camerei de cămin să roşească.

– Ştii, va fi cea mai bună dintre poveştile ce-au bântuit vreodată căminul ăsta uitat de lume, mergând în paşi de vals pe la subsol, ca o adiere.

  Am terminat de scris, el a plecat. Acum stau întinsă-n pat cu mâinile sub cap în întunericul camerei obscure, privind la umbrele ce-mi intră pe fereastră şi gândindu-mă de-a fost aievea sau dacă atâtea ore de stat într-o gară în completă nemişcare nu m-or fi lăsat cu halucinaţii. Pentru că, ştii şi tu, iarna e mai mereu anotimpul minunilor.

  

Bere Gratis- Povestea mea