Apologia mediocrității

b171

Stăteam cândva în tramvai, acel loc mitologic al marilor mele revelații, când aud doi tineri vorbind lângă mine. La un moment dat, cel de lângă mine îi spune prietenului său: Frate, nimic, da’ nimic nu e mai rău decât să fii mediocru! E aproape o crimă, mediocritatea, un fel de ciumă, așa…

Atunci n-am zis nimic, dar mi-au dat de gândit mult și bine. Am zâmbit uitându-mă pe geam și gândindu-mă la tot carnavalul vieții contemporane, o viață atât de complexă, atât de prinsă pe nesimțite într-o cultură a performance-ului, și nu ca act artistic. Performarea a devenit un stil de viață- dacă nu performezi la capacitate maximă nouă zecimi din timp, nu ești bun, ești…mediocru. Iar mediocritatea a devenit, pe nesimțite, noul bau-bau din dulapul zilelor noastre.

Recunosc, n-am înțeles care e treaba cu frica asta de mediocritate, până la momentul discuției mai sus menționate, când am realizat că rădăcina spaimei de a fi mediocru e, de fapt, o corelație foarte populară, și foarte eronată, a mediocrității cu slăbiciunea. Ori, a fi mediocru, nu-nseamnă a fi slab, a fi sub normă, ci, din contră, a te asimila mediei, normalului. Orice trece de asta e fie hipo, fie hiper, ambele condiții de anomalie, excepții de la normă. Ceea ce e amuzant, în toată confuzia asta, pe lângă fuga de mediocritate, e ipocrizia involuntar generată și traductibilă prin aceea că toți vor să se încadreze în normalitate, toți vor să fie speciali, dar nimeni nu vrea să fie mediocru. A fi special înseamnă, prin definiția cea mai de simț comun, a fi diferit de normalitate. Părul neon nu e normal, în sensul statistic, de care respectă norma socială, dar, în același timp, nici nu violează vreo regulă, scrisă sau nescrisă, pentru a putea fi catalogat drept anomalie sau deviație. E doar…altfel și-atât. E, într-un fel, special, în măsura în care acceptarea sa la nivel social nu e nici uniformă, nici garantată, ci doar teoretică. Asta ca să dau un exemplu simplu de văzut, că altminteri sunt mii.

A fi special nu înseamnă să fii top performer, indiferent de ce-ți spun fetele de la HR. A fi special înseamnă să fii sub sau peste nivelul maselor. Indiferent pe ce palier. Să te uiți către mediocritate, s-o recunoști când o vezi, și să-ți zici ”Eh, ce bine că nu-s acolo!” sau, ca mine și alții, ”Ehe, aș vrea eu să fiu mediocră, dar pot?”. Înseamnă să simți altfel, să te raportezi la societate altfel, să nu te bucure neapărat când o voce pițigăiată te proclamă special, că știi și tu că ești, chit că din considerente distincte poate de-ale sale.

Mediocritatea, vrei, nu vrei, e cu noi. E peste tot. Și crede-mă că e bună. E naturală ca respirația și îndrăgosteala. Mediocru ești când vineri seara, după job, ieși în club cu colegii sau te uiți la un serial sau citești cu o mare cană de ceai. Pe tine te bucură, te relaxează, o să-mi cauți frenetic motive, argumente pentru care e ceva special aici, dar nu e. Toți facem asta, pe toți ne relaxează și ne bucură astfel de mici plăceri, sau măcar ne alungă amărăciunea pentru o vreme. De aia îi zice mediocritate, de la medie, sau, cum ar zice Gauss, de la cei mai mulți dintre noi. Speciali sunt, pe bune, o mână de oameni. Și mulți dintre ei nu-s prea încântați, dar n-au ce se mai face, acum. Asta le-a fost și cu asta defilează. Da, da, eu știu că tabuurile se schimbă, și că acum a devenit tabu să fii mediocru, dar asta nu schimbă cu nimic o stare de fapt. Da, ești mediocru. Da, e perfect în regulă să fii. Eu nu sunt, că n-am cum. Dar asta nu înseamnă că n-am clipe când mă uit la voi, ăștia mediocri cu jind, și nu-mi zic ”vreau și euuu!”, că am. Și cumva mă oftică să văd că alergați după praf de zâne din galaxia paralelă, în loc să învățați să fiți voi, să apreciați ce vă face bine, și să nu mai mimați anapoda și aparent fără discernământ tendințele impuse de cei, la fel ca voi,  de mulți și mediocri. Singurul lucru pe care-l regret, la o adică, e că nu le-am zis celor doi amici vorbăreți că…ciuma nu e crimă. Atât.

Dar hai c-am zis destule deja, și, fiindcă sunt de treabă, atât vă mai zic: să zboare roșiileeeee!

Advertisements

Ziua 13

tumblr_n9jtxbhxfn1r4ueyro1_500

tu ești orașul vieții mele,
un oraș eclectic, ca mine
în care dacă nu merg
cu toți ochii deschiși,
mă voi pierde definitiv și cu totul

m-ai captivat de timpuriu,
cu luminile-ți ce se preling
pe luciul apei catifelate și obscură,
cu afișele-ți zdrențuite de ploi,
și cu-atâtea alte mici zâmbete

m-ai cucerit atunci când
plimbându-mă prin tine, m-ai crescut
arîtându-mi varietatea
oamenilor din mine,
strigându-ți identitatea
din toată forța pietrelor cubice
care te leagă de pământ
și pe care înscrii fără
ca măcar să știe,
atâtea mii de pași,
mereu ai altor oameni

și m-ai legat cu funie de sfoară
de ceea ce prețioșii ți-au numit Ethos
prin lucirile lacului
de pe-a cărui margine
m-am privit prima oară
în ochi, eu pe mine,
și-atunci mi-am zis prima oară:
”știi, tu n-o să mori
cu-adevărat niciodată”

așa că m-am decis să plec
în cea mai dubioasă călătorie:
călătoria mea prin mine.
a început într-un tramvai
aglomerat, posac, atunci când
am văzut în felinarele străzii
niște santinele bătrâne
dar gata să mă vegheze,
să-mi păzească pașii de uitare,
viața de impostură,
energia de apatia învinșilor
unei competiții inexistente

și tot așa am aflat,
în a doua dimineață,
tot pe drumuri, pe la Iuliu Maniu,
în același tramvai,
mai bătrân ca tine
după o noapte de veghe,
că ființa umană-i
nici mai mult, nici mai puțin
de-o ceapă.
una stufoasă, unde ai de muncă
dacă vrei să ajungi
de la învelișul superficial
la inimă, la lumina care
o conduce pe-un drum labirintic.

mi-ai zis multe tu
în seara aia morocănoasă
și le-am simțit, pe rând, pe toate.
o fi asta o dramă? nu știu încă…

abia acum ți-ai arătat
natura pe care ți-o simțisem,
natura de vraci, de șaman
când tu ai zis că sunt
a treia parte-a vieții mele,
nici minte, nici corp, ci
o a treia parte, un Altceva
și că vei merge cu mine
pe drumul până la ușa
ce tre’ deschisă

ca să îl cunosc,
ca să mă cunosc.
și te-am simțit real,
și m-am speriat.
de fapt,
toate vechile-mi spaime
au redevenit vii
și m-au asaltat fără milă,
de parcă s-ar fi temut și ele

mi-ai zis că-s Bliss,
adică fericire.
iar eu am simțit
că-s regăsită,
că după o lungă vreme
în care nu m-a știut
nici dracu’,
mi-a zis și mie cineva
în sfârșit pe nume

așa mi-ai redat
tot ce credeam pe veci pierdut
înapoi. și curajul, și sufletul,
și bucuria, și magia
celor mai mici bucățele din viață,
dar mai ales
mi-ai dat libertatea înapoi,

mi-ai lăsat libertatea
să fiu fericită eu și cu mine,
să mă bucur de relația
construită-n fiecare secundă
cu reflexia din oglindă
pe care ajunsesem s-o detest…
prea se erija în judecătoare mereu!;

libertatea de a alege
ce vreau să iau din viață,
de-a crede tot ce simt că
mă poate ajuta cumva.
că dacă-mi face bine
să cred că semnele de pe-o ie
sunt înscrisuri magice,
e bine să cred asta.

m-ai învățat să-mi dau voie
și să nu răspund decât
în fața propriei conștiințe
proaspăt trezite din somn,
ce mai dar!

de-aia o să traduc
bucuria-n zâmbete calde,
oferite fără rezerve,
libertatea-n sprijin
total și necondiționat,
regăsirea-n loialitate
și energia-n creație,
stabilitate mută.

și-asta doar pentru,
cum ar zice unii,
”atât de puțin”…
dar numai puțin
nu simt să fie, practic
tu m-ai ajutat să înțeleg
ce-nseamnă ”Cuvinte ce vindecă”
și că sunt oameni ce te vor iubi
oricât de puțin ai conta
tu pentru tine, că
nu poți să mergi cu-n om
pe drumul lui,
să îl îndrumi
atâta timp cât
ți-e indiferent,

ori,
pentru un om aflat
pe marginea căderii,
lui doar dragostea
altui om îi poate
sparge zidurile, deschide uși,
iar asta-i mult prea mult,
prea mare, prea măreț
ca să poți s-o așezi cuminte-n raft,
s-o pui în cuvinte.

o poți traduce doar în
ceea ce-ai primit,
adică dragoste. și tot puțin ar fi.
abia asta pot spune c-a fost
cu-adevărat prima zi
a regăsirii noastre.