Barbatul si trandafirii

man-holding-surprise-gift-of-roses-agjkm4

Ca om, imi plac relatiile, raporturile dintre mine si ceilalti, dintre ceilalti, dintre noi toti si diferite obiecte, idei, momente. Le analizez, le rumeg atent, incerc sa le inteleg. De cele mai multe ori, imi si reuseste, indiferent de cat ar dura. Cu toate astea, exista insa o relatie, mitica aproape, pe care n-am inteles-o niciodata deplin. E vorba despre relatia dintre barbat si…trandafiri. Relatie, altminteri, serioasa, de mare angajament si fidelitate. S-ar putea zice chiar ca barbatii sunt mai fideli trandafirilor decat le sunt unora dintre femeile din viata lor.

Fiind amatoare de culori aprinse, imi plac florile, si analizez fiecare florarie pe langa care trec, din graba drumului. Insa un singur lucru imi sare, mereu, in ochi- proportia dintre trandafiri si, ei bine..restul florilor. E un raport ciudat, fiind mai multi trandafiri decat alte flori, ceea ce ma face sa cred, avand in vedere ca e ceva general valabil, ca e o preferinta impamantenita. Lucrul asta se vede si din postarile de pe Facebook sau Instagram. E o ocazie mai acatari, o calcatura pe bec mai grava, sau pur si simplu vrea sa o impresioneze? Fuga la florarie dupa, ati ghicit, un buchet de trandafiri!

Dupa incantarea fetelor si femeilor implicate, as zice ca da, domnule, chiar nu exista alta floare mai floare! Dar asa sa fie oare? Sa fie un dat cultural, sau o crasa ignoranta botanica la mijloc? Candva, nasa mea mi-a spus ca ”Daca vrei alt fel de flori de la un barbat, trebuie intai sa-l inveti tu care-s alea. Ca ei nu stiu. Uite, hai sa-l intrebam pe A., ce alte flori mai stie ?” Raspunsul lui a fost invariabil ”garoafe, petunii, d’astea, cum le zice, regina noptii… ”.

Si m-am lamurit ca e, cumva, vorba si despre un cerc vicios- femeile nu se sinchisesc sa-si educe fiii privind florile (pentru ca, nu-i asa, astea-s treburi de femeie, ce nevoie are el ?) si fetele ajung sa fie condamnate la a primi iar si iar si iar…trandafiri. Pentru ca, nu-i asa, garoafele, cealalta floare cunoscuta de ei, se duce la mort, iar ele sunt caat se poate de vii.

N-am nimic cu trandafirii, sunt niste flori frumoase. Inteleg si povestea cu simbolistica, ok. Dar, oh, my, sunt niste flori ataat de comune! Nu sunt pentru o intalnire la care vrei sa impresionezi. Ia-mi un cactus, un buchetel mic de margaritar, orice, da’ lasa trandafirii aia acolo, in florarie. Tu arata ca ai personalitate, totusi.

Si daca tot vorbim de buchetele de trandafiri, care mai sunt cum mai sunt, ce nu pricep nicicum sunt buchetele uriase de trandafiri. Adica, serios? Da, stiu, dau bine pe Insta, dau bine pe orice retea sociala, dar…serios? De banii aia poti sa-i iei bijuteria aia pe care si-o dorea de mult timp. Poti sa-i iei ceva care sa ramana, sa dureze. Ceva care sa-i aminteasca de tine, nu de un cliseu obosit.

E dovada suprema de lene, zic eu. Ii trantesti un buchet de trandafiri cat juma’ de pat, mormai suav un ”Pentru tine, iubito!” si gata. E nuuumai a ta. Ce usor a fost, nu? Sau e de statut? Cu cat mai mare contul, influenta, pozitia ierarhica a domnului, cu atat mai mare buchetul de flori primit de doamna?

Uite, asta chiar nu stiu, cum va hotarati voi, barbatii, ca trebuie sa va prezentati la usa ei cu ditamai buchetul. Imi trec prin cap tot felul de idei, care mai de care mai crete, dar n-am, inca, raspuns. Mi-ar placea nespus ca, la un moment dat, sa ma lumineze si pe mine careva mai milostiv cum e cu buchetele astea mamut…promit ca pricep repede, sa stiti! Cu ce e mai breaz un buchet din asta de trandafiri fata de unul mic de margaritar sau de albastrele? Bujorii nu-s trendy, fata? Sau, care-i treaba? Pana atunci, o sa incerc sa explic nestiutorilor ca, daca nu esti un superficial uniformizat social, exista si ale flori pe pamantul asta mare, si ca atata timp cat le duci din obligatie, ca asa se face, sau din cine stie ce motiv ce nu tine de relatia ta cu persoana respectiva, e degeaba. Oricat de multi trandafiri ar contine si oricat de impunator ar arata.

Articol semnat de o novice selectiva care nu stie sa primeasca flori, dar s-a saturat paaana peste cap de vesnicele buchete de trandafiri. Hai, salut, si fuga la atlasul de botanica! Promit ca o sa gasiti chestii interesante acolo…

 

Advertisements

De ce nu e “cool” sa te proclami nebun pe Internet

woman-3d-model-chris-nichols-ayco

Mare-i Internetul si multi au acces la el in toata splendoarea, as putea spune. Mai ales ca, de la un timp, privesc cu ingrijorare si-un vag sentiment de neputinta spre un trend internautic extrem de ilogic : toate meme-urile prin care oamenii se auto-eticheteaza ca ”psycho”, ”crazy”, in care cuvinte ca ”anxiety” capata o lejeritate, well…nefireasca. Si stiti de ce e ingrijorator ? Pentru ca din vechea stare de fapt, in care tulburarile psihice erau stigmatizate, blamate, bagate sub pres, am trecut intr-una mai grava cu mult- nu li se mai acorda importanta. Nu cea meritata. Azi suntem toti niste depresivi nebuni si anxiosi, cu tendinte psihopate si vocatie de criminali in serie. Sau nu suntem ?

Ei, hai sa va zic ceva. Suntem toate astea, insa doar in capetele noastre seci. Psihopatia afecteaza 2% din populatia globala. Anxietatea nu e doar neliniste. Depresia nu e tristete. Iar toate astea, adunate, nu duc la nebunie. Imi pare rau sa va zic, dar nu sunteti ”misto” daca va auto-etichetati astfel, marea majoritate lipsit de temei. Sunteti doar niste egoisti iresponsabili. Niste hoti. De ce? Pentru ca le furati depresivilor si suferinzilor de tulburari de anxietate ceva cu o importanta cruciala- credibilitatea.

Fiindca anxietatea nu-nseamna ce credeti voi. E o neliniste, corect, dar una care se-ntampla organic, cu gol in stomac ce se strange si urca pana spre stern, cu fata si palmele arzande, cu o vigilenta nenaturala, cu ganduri si scenarii de-un rau fundamental si ireparabil, cu impresia ca timpul sta-n loc si cu tahicardie. Acum parca nu mai suna atat de ”trendy” sa te declari anxios, nu ?

Restul exemplelor, cu ”paranoid”, ”schizo”, ”depressive”, ”psycho” sunt mult mai ample si mai grave. Simplul fapt ca nu ati cunoscut, majoritatea autosuficientilor ce se proclama singuri astfel, nici macar un pacient de care sa poti spune ca are un astfel de diagnostic, denota ca vorbiti si mult, si prost, si fara rost.

Asa se intampla decredibilizarea unor elemente ce-ar trebui tratate pe cat se poate de responsabil si uman. Un furt prin aplatizarea ideii ca oamenii aia traiesc o suferinta reala si imposibil de negat. Si e pacat. E pacat fiindca putem face altfel. Putem face mai bine. Pentru ei, suferinzii de aproape, si pentru noi.

E mai dezirabil sa ii lasam sa ne spuna ce-i face sa sufere, sa gasim un dialect comun si-o agora in care sa se expuna fara teama stigmatului judecatii atarandu-le deasupra capului.  E preferabil sa citim despre patologiile mintii umane, sa-nvatam sa le recunoastem. Nu sa ni le arogam cum ne dicteaza ”mood-ul”, fara cunostinta lor traita nemijlocit. Asta nu spune despre noi nici c-am fi misto, nici deschisi la minte, nici destepti sau la moda. Spune doar ca sntem niste oameni care vorbesc fara discernamant sau responsabilitate. Care nu stiu ca-s responsabili de ce scot pe gura. Si ca toate campaniile de constientizare or sa fie zero.

Pentru ca cei ce realizeaza magnitudinea problemei nu o sa se descrie niciodata ca segment al ei, iar inconstientii care o vad ca p-un trend nu se vor arata dispusi la schimbarea de optica.

Asa ca hai sa vorbim asumat si responsabil. Si sa ne gandim ca pentru fiecare individ care se descrie ca ”psycho” exista un om, undeva, care se intreaba cum o fi sa ai emotii. Pentru fiecare ”depresiv de chat” e undeva, cineva, un om care se-ntreaba ce rost mai are viata. Pentru fiecare ”feeling anxious” e pe undeva o persoana ale carei batai de inima o iau razna si care simte cum timpul si spatiul o strang. Inchipuie-ti. Incearca sa simti ca ei. Sa vezi viata prin emotiile lor. Si-apoi vorbeste-ne tuturor despre. Cu calm. Cu suflet brut. Cu intelegere, simt de raspundere si asumare. Hai ca nu-i greu! Sau…e? Asta, cititor drag, tu sa-ti spui…

Simplitatea azi

Image

 

 

Trăim într-o lume în care a fi complicat a devenit un mod de viaţă : tehnologii, vieţi, slujbe, dileme ; totul trebuie să fie complicat ca să reziste pe piaţă, sofisticat şi extravagant pentru a fi ţinut minte de public o perioadă cât mai lungă de timp (vezi ascensiunea continuă a unor vedete ca Madonna sau mai noua Lady Gaga).
Pornind de la această premisă, constat că simplitatea, sub toate formele ei, a devenit, în timp, un deziderat tot mai greu de atins. Bucuriile simple ale vieţii sunt tot mai des văzute de majoritate ca un vis frumos sau ca un lucru ce aparţine copilariei.
Dar unul din cele mai afectate domenii ale cotidianului de aceasta invazie a sofisticării este limbajul. Hainele nu mai sunt frumoase, au devenit “trendy”, obiectele nu mai sunt vulgare, ele s-au metamorfozat in “kitsch”, oamenii din jur nu mai sunt mişto sau plicticoşi, ci “cool” sau “uncool”/”lame”.
Şi ce e mai grav nu-i acest import masiv de termeni, ci vechimea acestei metehne în societatea românească, limba română(o limbă foarte expresivă de alfel şi cu mult mai multe resurse semantice decât acceptăm noi, din punctul meu de vedere) a suferit un proces de mutilare constant : începând cu exterminarea termenilor de origine dacică şi înlocuirea lor cu latinisme pentru a demonstra latinitatea ţării si a facilita crearea României Mari, la urmele lăsate de diverse stăpâniri în vocabularul românilor(turcismele şi slavonismele fiind fruntaşe), trecând prin odiseea “limbajului de lemn” al tovarăşilor şi până la ceea ce a devenit un adevărat sindrom naţional : Sindromul Chiriţa.
Împrumutăm termeni “de specialitate” din diferite limbi pentru a ne mai ostoi frustrarea generată de gândul că suntem o ţară ce nu prea contează, termeni care ajung, mai apoi, pe buzele tuturor, adesea folosiţi cu sens impropriu.
Pentru că nu suntem nici mai mult, nici mai puţin, decât un popor de Chiriţoaie, care aspirând la o cultură vastă(sau măcar la APARENŢA sa, ca să nu muncim prea mult, că strică) folosim termenii cei mai pompoşi pentru a exprima lucrurile cele mai…banale. E “de bonton” sa ne împopoţonăm frazele cu ceva culoare stridentă din Străinezia.
Dar chiar : dacă domnişoarele de pension din opera maeştrilor Caragiale şi Alecsandri foloseau franţuzisme cu toptanul (uneori pe lângă vreo câteva moldovenisme pentru extazierea auditoriului, ca Guliţă bunăoară), azi nu e şanţ, magazin, colţ de stradă unde să n-auzi MĂCAR un englezism “scuipat” într-un context banal, unde nu şi-ar avea locul, pe un ton emfatic, superior, mă-ntreb : oare în viitor aceşti termeni vor fi din chineză, germană, sau rusă? Sau poate hindi? Rămâne de văzut, dar ceea ce noi ca popor ar trebui să înţelegem e faptul că se poate şi altfel. Ca-n Islanda, de exemplu.
Popor mic într-o ţară de gheaţă şi nu neapărat un stat cu prea multă influenţă pe plan internaţional, au totuşi ceva special ce-i diferenţiază de gloată, ceva numai şi numai al
lor – limba. O adevarată revelaţie pentru orice istoric şi lingvist pasionat, limba islandeză păstrează aproximativ 85% din graiul viking(asta consider eu o dovadă inegalabilă de respect pentru trecut şi patriotism.)
Şi nu, nu sunt deloc inadaptaţi ai epocii, paria, cum poate eşti tentat să crezi când auzi procentul atât de mare păstrat. De ce nu sunt? Pentru că au preferat să-şi creeze propria terminologie adaptată modernităţii , decât s-o preia pe-a altora.
Ei au înţeles ceea ce marea masă nici măcar nu ştie(sau, dacă ştie, tratează ca pe o teorie fantezistă) : faptul că evoluţia şi progresul nu înseamnă întotdeauna complicaţii- trebuiesc exploatate resursele la maxim, înainte să trecem la alambicări în prezent inutile şi…forţate.
Trebuie să luăm ca atare faptul că “limba noastră-i o comoară” şi s-o readucem la suprafaţă din abisurile în care tot noi am înfundat-o, să ne bucurăm de lucrurile care am învăţat orbeşte, ca oile, că ni se cuvin. Ar trebui, în cel de-al doisprezecelea ceas, să ne bucurăm de fiecare zi pe care o primim şi să-l folosim mai rar pe “nu” ; să luăm aminte la felul în care vorbesc bunicii noştri, la graiul lor viu şi necenzurat pe care-n mod greşit îl etichetăm ca “neştiinţă” si “ignoranţă”.
Dar cel mai bun lucru pe care l-am putea face, atât pentru noi, cât şi pentru ceilalţi, ar fi să nu ne mai credem judecatori…măcar pentru o zi. Că simplitatea şi fericirea, oricât am vrea, oricât am tânji după ele, nu se vor naşte niciodată din ură şi frustrare. Complicaţiile în schimb, da. Întotdeauna. Şi nu vor duce niciodată la nimic bun.