Anotimpul minunilor

E ceaţă. Multă multă ceaţă. Parc-am aterizat în Londra. Bine, nu e nimic neprevăzut, neaşteptat, şi cu siguranţă nimic rău. N-am mai fost de prea multă vreme pe aici..şi nu ştiu de ce. Adică, nu am primit nici o interdicţie în ultima vreme. Şi dacă primeam, tot degeaba ar fi fost, însă ăsta-i alt capitol deja.

  Aşa că plec. Îmi iau binoclul, jobenul şi aparatul de făcut poze. Nimic altceva. Dacă rezist de-o veşnicie cu fratele meu cel psihotic şi pămpălău, rezist şi o perioadă decisă de mine unde, când, cum şi în special cu cine vreau. Cu bine! Nu-i crede, nu crede pe nimeni care-ţi zice că liberul arbitru nu există, că e inventat de nişte filosofi pe jumătate beţi, pe jumătate nebuni. Iar tu eşti de-un infinit de ori mai prost ca ei doar din simplul motiv că-i crezi. Da, filosofii, acei paria ai lumii indiferent de vremuri, au descoperit liberul arbitru. L-au descoperit, nu inventat, e o diferenţă. Şi da, i-am ajutat. Am făcut-o tocmai când erau rupţi de realitate fiindcă altfel nu m-ar fi înţeles. Nu ar fi realizat că sunt cât se poate de real, cît se poate de definitoriu pentru ei. Încă nu ţi-ai dat seama cine sunt?

Nu, sincer acum- nu realizezi sau nu accepţi varianta asta? Ei bine, sunt eu. Eu, Diavolul. Dar tu poţi să-mi zici Emil. Pam-pam, hai că te-am lăsat cu traume. Uită-te bine, că n-o să mă întâlneşti de două ori în aceeaşi viaţă!

   Şi-a plecat. Şi eu încă mă mai uit ciudat, cumva în gol. Cine-s eu? Ce-a fost asta? Întâlnire cu Diavolul, ah? Se vede că am luat-o razna, ba chiar mai-nainte decât îmi prezisesem.

Dar…pare că nu-i chiar aşa. Adică, uite, e el. E el şi pleacă. Cu piele palidă, ochi sticloşi, de-un negru ciudat, parcă din altă lume. Înalt, cu joben, ochelari şi jeanşi, cu aparatul foto în raniţa ce seamănă cu geanta unui poştaş din Al Doilea Război Mondial, pleacă. Merge înceet, încet, fără pic de grabă, ca şi cum ar avea tot timpul din lume. Şi, chiar îl are. Dacă nici el..cine, eu? Eu n-am. E singurul lucru care-mi lipseşte de fapt şi de drept.

M-am aşezat la masa acoperită cu clasica muşama şi, privind marea de alb ce se zărea de la fereastră şi care inundase absolutamente totul, până şi camera în care mă gândeam

să-ncep ceea ce-ar fi putut să fie scriitura vieţii mele, simţi un freamăt ciudat în casă. Am continuat să mă pregătesc, având o vagă idee despre cine şi, mai exact ce ar putea să fie, mângâind cu ochii trandafirii perdelei care, în mod ironic, era tot albă şi ea.

-Dani, Dani, unde te grăbeşti aşa? Va fi scriitura vieţii tale, e-adevărat, dar ai numai răbdare. şuieră el pe-un ton ascuţit. Vezi tu, în literatură eşti aidoma 

unui croitor :  tu poţi fi pricepută, ideea-n sine poate fi una genială, dar ai nevoie de material. Material pe care, de mă laşi, ţi-l voi aduce pe tavă chiar eu. Şi vezi că nu fac favoruri de genul ăsta prea des…

-Emil?! Tu ce mai cauţi p-aici? Parcă plecasei.

-Da, plecasem, însă am zis că ar trebui să-ţi spun asta înainte să plec la plimbare. Ţine minte- vei visa ceea ce fac prin alte părţi ale lumii. La final, mă-ntorc, o scriem împreună şi atunci chiar că mă duc acasă, de unde-am venit. Destul de convenabil, aşa-i?

    N-am mai apucat să spun nimic. Plecase. Plecase aşa cum şi apăruse. De Nicăieri adică, lăsându-mă într-o incertitudine cu mult mai mare. Şi m-am întors, pe jumătate buimacă, la scrisul cel de toată viaţa. Între timp, el hoinărea de zor prin lume, de-ai fi crezut că e cine ştie ce personaj de vază al lumii.

Undeva în Amsterdam, face prima victimă. E o copilă de nici 13 ani, însă e de-nţeles. Mignonă, dar voluptuoasă, cu buze mari şi ochi aprinşi, îşi leagănă agale şoldurile pe care-i atârnă neglijent câteva bucle negre. Ea, seducătoare înnăscută, o vezi numai după cum trage din ţigara rulată cu doar câteva momente înainte, iscodind atent, din ochi, ca o  adevărată profesionistă, tot ce-ar fi putut avea de oferit dugheana aia. Şi, evident, l-a ochit. Cum să nu bagi de seamă un joben într-un pub? E, poate, printre cele mai excentrice asocieri. Îl şi văd- zâmbeşte larg, şarmant, o ia de braţ şi-i şopteşte că e cea mai frumoasă de pe planetă. O minte frumos, cu stil, zicându-i că e CEO la un lanţ de galerii de artă australian. Ştie că vrea să fie o pictoriţă faimoasă, aşa că plusează. Îi zice că, dacă îl ajută şi-l susţine, va deschide o filială şi-n Amsterdam. Mereu a iubit Europa, chiar are potenţial. Ar putea, la o adică, domina întreaga lume de n-ar avea un aşa orgoliu.

    Nu i-a luat mult, iar acum uite-l. Pleacă râzând cu o satisfacţie dementă, cu ea la braţ, lăsând în urma-i o mulţime de bărbaţi geloşi şi de femei frustrate. De-aici, totul e clar. O va duce la acel hotel pe lângă care a trecut de-atâtea ori privind cu jind, curioasă să ştie cum e acolo, o să i-o tragă aşa cum nimeni n-a mai făcut-o şi n-are s-o mai facă, iar apoi, la ţigara de după, între două poze nud şi-o idee anarhistă implantată adânc într-o văgăună a cortexului, îi va spune cine e, şi va pleca nepăsător, dar cu toate astea mulţumit c-a mai dezlănţuit un fragment de iad pe undeva.

Şi-aşa a şi fost. S-a lăsat cu război civil în Olanda cea relaxată, iar cotidianele titrau în disperare c-avea să fie unul fără sfârşit. Valul de adepţi al fetei ajunsese să fie mai bine de jumătate din populaţie, câştigată de combinaţia efervescentă dintre discurs, volubilitate şi nuditate. Muultă nuditate.

N-a trecut mult până să-mi scrie :

„Ştiu la ce te gândeşti. Ştiu că ştii după ce scenariu a decurs totul, şi-mi place. Îmi place că ştii, că te incită în loc să te intrige, să-ti repugne. Şi-mi place că ştii cum să taci. Nu-mi pierd vremea întrebându-te ce faci, pentru că ştiu, la fel cum n-o să-ţi spun să ai grijă de tine, fiindcă ştiu că eşti în regulă cel puţin la fel de bine cum ştiu şi că-ţi place să te autodistrugi. Îţi spun doar atât- următoarea oprire, Cambodgia. Niciodată al tău, Emil.”.

Mi-a dat fiori. Cambodgia? Oare ce mai plănuieşte şi-acum? Mă uit pe geam şi parcă-l văd-  a dat jobenul pe-o beretă, şi-a luat binoclul de unde-l agăţase-n cui la somn, iar hainele îl fac să pară un soldat jerpelit.

    În capitală, vremea pare să fi stat locului. Sunt aceleaşi drumuri de ţară, aceiaşi vânzători de flori ce se bat cu maimuţele pe apă, aceiaşi copii mai mult goi decât îmbrăcaţi. De undeva se-aude un dangăt de clopot, fapt ce-l face să-şi aducă aminte că mai sunt lucruri care pur şi simplu sunt la fel în orice loc, limbă sau epocă. Iar el şi dangătul de clopot sunt doar două dintre ele.

Templul e pe-un mal de apă, aşezat strategic. Zici că-i o poveste frumoasă, dar el e prea bătrân ca să-şi permită să mai creadă în ele sau măcar să le asculte atent. La un kilometru de templu, pe-acelaşi curs paşnic de apă, e un bătrân. Meditează. Are barba albă şi lungă, privirea senină şi caldă, de copil fericit.

-Ce faci aici, ai timp şi de mine?

-N-am timp. Nimeni nu e atât de mare încât să se poată lăda c-ar fi el acela care deţine timpul. Dar stai mai bine lângă mine, îl pofti bătrânul.

  Îi venea să râdă, ştiind cine e de fapt, însă a reuşit să se controleze exemplar. Îi acceptă propunerea înţeleptului, vizibil curios de ceea ce-ar putea avea acesta de zis. „Poate-mi spune ceva ce eu nu ştiu.” gândi. „Dar n-are cum, până la urmă eu sunt Dracu’ pe pământ” îşi zise, şi-l întrebă răbdător :

– Ce e toată lumea asta? Mi se pare o harababură mult prea mare mecanismul ei de funcţionare pentru o singură minte. Şi vremea-i aşa un iureş…

– Se vede că eşti tânăr. Cheia de boltă a tot ce respiră pe pământul ăsta e relaţia mai mult decât banală, elementară dintre ceea ce dai şi ceea ce te aştepţi să primeşti. Raportează asta la amplitudinea de nemăsurat a unicităţii lumii, a unicităţii ei şi-a fiecărui individ

ce-o compune, la toată vremea care-a trecut peste ea şi va mai trece, şi-ai să înţelegi tot.

– Aşa-i, sunt tânăr, şuieră Emil cu un zâmbet căutând să-i înflorească-n colţul gurii. Dar ce te faci cu naturile rele?

– Nu există. Răul, Binele, Timpul, Viaţa, Moartea şi Fericirea nu sunt altceva decât nişte tablouri frumos conturate, nişte iluzii inteligent construite de un imaginar colectiv niţeluş cam absurd. Nu există Rău sau Bun când vine vorba de oameni. Oamenii sunt doar oameni, şi orice altceva e-o poveste.

– Şi dacă-ţi spun că există? Dacă-ţi spun cine sunt? Tot asta vei mai spune?

– Te-am întrebat eu? Ştiu cine eşti. Dar, ţine minte, nu există nimic să nu fi fost vreodată tributar întâmplării. Nici măcar tu. Adio.

   Şi-am rămas acolo, nedumerit, cu picioarele-n apa râului şi mâncând de zor o rodie. Imaginează-ţi numai- un demon confuz. N-am mai stat mult şi am plecat. Am luat Asia la picior ca să mă mai opresc fix în Africa Neagră. Am nimerit într-un trib, dar nu-mi pare rău. De fapt, mai bine de-atât n-aş fi putut aranja-o nici măcar eu. M-au pus să stau alături de şamanul lor, să-mi aleg o fată. Am luat-o pe cea mai frumoasă- o negresă înaltă şi expresivă. Ca să nu se panicheze am luat-o de-o parte, i-am rulat o ţigară cu ce mai rămăsese din Amsterdam şi i-am dat să vadă un film motivaţional cu Naomi Campbell, deşi tare mi-e că nu am mai avut cui, fiindcă intrase într-un soi de transă ciudată.

Tremura, gesticula şi tot bolborosea ceva ce eu unul n-am avut cum pricepe. Şamanul

mi-a explicat că, datorită a ceea ce i-am dat eu, acum fata stă la taclale cu sufletul ei. M-a mirat un pic, aşa dedublare de mult n-am mai văzut!

– Şi, până la urmă ce i-ai dat?

– Cannabis şi praf de stele. Am reţetele mele, ca orice vraci adevărat, nu?

 Cert e că atunci când s-a trezit, era noapte. Tribul mi-a împins-o în braţe şi-am ştiut ce am de făcut- Am întins-o pe pământul crăpat şi am făcut-o acolo, lângă foc, cu toţi de faţă, privindu-ne insistent. Însă adevăratul spectacol a-nceput abia după, când totul s-a transformat într-o uriaşă baie de sânge, de ziceai că-i Noaptea Sfântului Bartolomeu, un remake primitiv. Şi, după ce şi-a ucis tribul, a ucis încă alte patru triburi. Asta doar aşa, că „asta i-a zis ei sufletul că are de făcut.” Îţi dai seama ce unealtă ar fi fost fătuca asta în Occidentul hipertehnologizat? Oftă el dus pe gânduri.

A ucis fără milă 5 triburi cu o amărâtă de suliţă. I-am mai tras-o o dată, i-am dat sărutul morţii şi-am venit din nou agale la tine. Ţi-am promis că-ţi aduc material? Uite-l. Asta o să fie cea mai avangardistă dintre poveşti.

    Îl priveam constrernată cu coada ochiului cum stă pe capul patului lângă mine şi mă priveşte cum scriu. Mă aşteptam să mă mângâie, să mă sugrume, să nu ştiu ce să facă, dar nu. El doar mă contempla tăcut, făcând tot albul camerei de cămin să roşească.

– Ştii, va fi cea mai bună dintre poveştile ce-au bântuit vreodată căminul ăsta uitat de lume, mergând în paşi de vals pe la subsol, ca o adiere.

  Am terminat de scris, el a plecat. Acum stau întinsă-n pat cu mâinile sub cap în întunericul camerei obscure, privind la umbrele ce-mi intră pe fereastră şi gândindu-mă de-a fost aievea sau dacă atâtea ore de stat într-o gară în completă nemişcare nu m-or fi lăsat cu halucinaţii. Pentru că, ştii şi tu, iarna e mai mereu anotimpul minunilor.

  

Bypass cu miros de izma

  Am palmele ude si reci. Iar. Nu stiu cand a inceput sa fie asa, cu atat mai putin de ce. La inceput, mi-am zis ca-s sarit, dar nu..de fapt, eu am ramas singurul normal. Ma dedublez constant, e parte a rutinei cotidiene. Nu te teme si nu-ti fa procese de constiinta, aievea, nu esti tu cauza. Tu esti, cel mult, parte din efect.

Restul…restul sunt soapte afumate de alcov. Eu sunt Eric, de ma mai tii tu minte.

 Statea in fata mea ca un stalp, asa cum nu-l cunoscusem niciodata. Eric pe care mi-l aminteam eu, eu care ma simt acum atat de batrana cand il revad, era..altfel. Era viu, jovial, vesnic un zambet si un adevarat cuceritor. Azi e tot in fata mea, dar nu ca atunci, cand noi, Eric si Vera eram, parca, fetele unei monezi, nu. Nu ma mai priveste ca pe o gluma din eter, nu mai rade de mine, nu il mai smulg din relatia-i aparte avuta cu fereastra.

Acum nu ma mai misca la el nimic. E ars de soare, ridat si trist. I-a palit zambetul pe care i-l invatasem pe de rost si, in general, a disparut cu totul. Acum are probleme cu el insusi. Se dedubleaza constant, e un scut, o tehnica nitel cam dubioasa de supravietuire, tre’ s-o admit.      

 Ne-am revazut, intamplator, pe strada. Noroc chior, s-a intamplat sa ma recunoasca pe strada din atata lume, intr-o seara cetoasa.

-Vera? Tu esti?

M-am intors instantaneu, recunoscand parca dintr-o mie acea voce ragusita de la mult prea multe tigari innodate la miezul noptii, in timp ce rumega cine stie ce teorie abstractionist-fantasmagorica, privind in contemplare cand tavanul, cand usa, cand geamul, cand negrul paclos din camera.

  Poate ca, asa cum imi spuse acum, mi-au sticlit ochii cand i-am auzit glasul in spatele meu. Poate ca, pe undeva, am sperat sa recuperez macar unu la suta din feeria lui “Altadata”, mai stii? Chiar daca nu mai sunt aceeasi, sau poate ca tocmai de-aia, iti spun tare si raspicat, ca nu trebuie sa iei oamenii pe seama. Niciodata! Pe nimeni! Iar pe tine, cu atat mai putin. Indiferent de circumstante.

-Stii, nu mai sunt Vera. Ma vezi, am mai crescut. Acum fac si eu filosofie, ca tine in zilele geroase cand ne incuiam in mansarda ostentativ, complex, inimitabil.

-Observ. Si, crede-ma, nu stiu daca e bine c-ai devenit..alta.

  Ma privea, dar nu ma vedea. Nici pe ei, pe oamenii de la ferestre si care tot treceau prin scara unde intraseram sa mai vorbim. Altadata, ar fi vazut si retinut tot- fiecare rictus, fiecare expresie, fiecare detaliu.

-Sa-ti spun ca ai fost de ajutor cand ai plecat?

-Cum? ma intreba el brusc, cu pupilele dilatate si un tremur bizar in glas. Acum semana cu o parodie kitschoasa a lui, dar incepeam, cat de cat, sa-l recunosc.

-Pai, n-as fi plecat. N-as fi parasit rue d’Allemagne, n-as fi trait cu samanii, si cu siguranta nu deveneam chirurg. Si cu atat mai putin psihiatru. Deci, multumesc.

-Psihiatru? Chirurg? Tu? Singura parte pe care o cred e aia cu samanii, stiu cat iti placeau primitivii.

-Inca-mi mai plac, acum mai mult decat atunci, fiindca-i inteleg si ii cunosc mai bine. Am avut noroc.

-Dar chirurgii sunt..

 

-Cei mai sinistri oameni. Criminalii in serie dirijati de societate sa faca bine. Stiu, nu puteam nici macar sa vad un om in cosciug, dar sa am de-a face cu moartea asa, sa fie mereu langa mine, “partenerul meu de afaceri”, cum imi place sa-i spun la un pahar de gin. Da, dar vezi tu, vremea trece, oamenii se schimba, iar fericirea nu dureaza mai mult decat o face un balon de sapun. Si, pana la urma, nici tu nu te dedublai cand nu te-am mai gasit.

-Sincer? E ceva relativ recent. Nu stiu daca esti in masura sa ma judeci. Uite.

  Se opri, isi scoase manusile din piele neagra pe care le purta, si scoase din buzunar  ceva ce semana cu o tabachera, din argint, ornamentat discret. Nu era, era o oglinda. M-am uitat atent la mine, prima oara dupa multa vreme. Parul meu era acum mult mai scurt, saten inchis, ca pamantul pe care dormisem atata vreme, afland cum ariciul a tesut pamantul si ce se poate face cu izma de pe santurile noastre natale, de pe fiecare maidan.

-Iti place de tine?

 N-am zis nimic, ma pusese in incurcatura dupa multa vreme si pe mine cineva. Zambea si-mi intinse cu un gest larg o fotografie veche. Era rupta la colturi, decolorata, dar o recunosteam. Era facuta de batranul nostru amic de pe alee. Era expresia materiala a intalnirii clandestine dintre trecut, inocenta si fericire. Ma uit la el, la mine, la poza.

Nici nu-mi vine sa cred ca aia eram noi. Ca a fost un timp cand eu radeam cu-o gura pana la urechi, purtam jeansi rupti si tricouri cu mesaje anarhiste. Si, cumva, doare.

  Dar nu doar c-a fost candva o asa perioada, cat doare ca..am sters-o din mine. Definitiv si cu totul. Azi port tocuri, haine “cu schepsis”, de birou, cu pretentii, haine de om mare.

-Da, o recunosti. Si te intrebi ce s-a intamplat cu acei Eric si Vera. Stiu eu. Au murit. Eu am plecat, tu m-ai ars pe rug si-am murit. Si-apoi, apoi ai plecat si tu.

  L-am luat de mana si l-am scos in graba din casa scarii de bloc unde statusem pe scari atata timp. Se uita ciudat la mine, dar s-a lasat, o data in plus, pe mana mea. Am luat-o la fuga pe tocurile mele de 15, in gang. Gangul pe care-l treceam in fiecare zi, cu lumina lui ciudata si localurile micute, in contrast cu arcada-i larga si caldaramul de piatra cubica. Era pustiu. Pustiu gangul, pustie strada, parca tot orasul murise ca sa le faca loc lor, originarilor.

-Vrei sa-ti spun ceva? Dupa plecarea ta, am gasit o tigara. Am fumat-o, am ars scrisoarea si, de fapt, am ars tot- mansarda, blocul, copacul cel batran. Nu m-a oprit nimeni, asa ca am privit totul, tot spectacolul de la inceput pana la final. De asta ce mai zici?

  S-a asezat pe caldaramul jilav si s-a uitat la mine. Nu putea sa ma creada, parea ca traieste un cosmar, sau un hibrid bizar intre cosmar, halucinatie si o idila mutilata, in parte vie si pasionala, in parte moarta si-ngropata.

-Da. Nu mai aveau rost fara tine. Batranii plecasera si ei. Unde stai tu acum, a fost copacul ala mare, care strajuia aleea si pe care-mi placea atat de mult sa-l imbratisez. Dar nu regret, nici povestea “noastra”, nici distrugerea postuma. Mai bine hai cu mine. Mai e doar un pic.

  L-am dus spre hotelul numit chiar asa, Rue d’Allemagne. Era, inca, nauc, sub cine stie ce vraja. A fost, insa, cooperant. Am mers la subsolul hotelului, unde aranjasem o versiune mai intunecata si indraznesc sa spun, chiar mai rece, mai ostila a mansardei. Doar asa au avut cum sa construiasca noul oras, pe sacrificiul celui vechi si cu voia unei zeite derutate.

 

   Reeditam trecutul cu fiecare haina ce cadea in uitare, cu fiecare sunet scos, primele sunete sincere, cu adevarat sincere din toata seara aia magico-ciudata.

Mie, mi-a placut. Uitasem cum e sa ii zgarii spatele, sa-l musc de gat si sa urlu de placere fara pic de pudism sau cenzura. El parea ca se naste iar din lut, faina si praf de stele. Un animal eliberat de restrictiile unei societati perfide, care-l tinea de ani de zile la dieta, pe antidepresive, tranchilizante si minciuni.

Da, reeditam trecutul. Pacatuiam iar, intr-un mod flagrant, nepermis. Tribul meu din Australia, caci pe-acolo am seninat incercand sa uit de el, m-ar fi linsat fara dileme. Pacatul originar, mi-a spus batranul saman, trebuie ocolit cu fiecare ocazie si cu orice sacrificii ar presupune asta. O data repetat, esti terminat tu, ca esenta. Mor, te evapori, nu mai e loc de intors.

-Nu credeam ca, desi te-am uitat, iti mai stiu trupul pe de rost. Sincer.

-Eu eram convins. N-avea cum sa fie altfel. Ritmul meu e parte din muzica ta, dar esti egoista si-l renegi, crezand ca e mai bine asa. Ei bine, nu e. Stii cum ma simt? De parca m-ai supus unui bypass.

-Da, sigur. Unul cu miros de izma, sau ce?

-Nu. Unul cu miros de tu. Parca-ti duceam dorul asa, cumva.

     Si dadu sa-si striveasca buzele de-ale mele, dar nu. Am plecat. De data asta eu, Vera. De data asta definitiv. Pentru ca, desi i-am lasat un ravas si-o ramurica de izma, nu puteam ramane. Desi am lacrimat un pic. Desi mi-ar fi placut sa raman. Dar nu.

  Ravasul e o sarada, ca stiu prea bine ca dedublarea a fost o problema temporara. Cand il va descifra, ne vom revedea. Zice asa:

“De unde stii ca nu sunt o carte veche, ramasa

intr-un anticariat pustiit? Arde intreaga lume la festivalul ciresilor pentru un calator sub umbrela si-un cocor cu pene albastre.”

 Poate, candva…Ramane de ghicit in praful de stele picurat in desert, la intamplare, stii.. La intamplare, asa cum ai arunca cu praf de aur intr-o papusa. N-ai de unde sti ce iese pana nu e terminata.