De ce nu e “cool” sa te proclami nebun pe Internet

woman-3d-model-chris-nichols-ayco

Mare-i Internetul si multi au acces la el in toata splendoarea, as putea spune. Mai ales ca, de la un timp, privesc cu ingrijorare si-un vag sentiment de neputinta spre un trend internautic extrem de ilogic : toate meme-urile prin care oamenii se auto-eticheteaza ca ”psycho”, ”crazy”, in care cuvinte ca ”anxiety” capata o lejeritate, well…nefireasca. Si stiti de ce e ingrijorator ? Pentru ca din vechea stare de fapt, in care tulburarile psihice erau stigmatizate, blamate, bagate sub pres, am trecut intr-una mai grava cu mult- nu li se mai acorda importanta. Nu cea meritata. Azi suntem toti niste depresivi nebuni si anxiosi, cu tendinte psihopate si vocatie de criminali in serie. Sau nu suntem ?

Ei, hai sa va zic ceva. Suntem toate astea, insa doar in capetele noastre seci. Psihopatia afecteaza 2% din populatia globala. Anxietatea nu e doar neliniste. Depresia nu e tristete. Iar toate astea, adunate, nu duc la nebunie. Imi pare rau sa va zic, dar nu sunteti ”misto” daca va auto-etichetati astfel, marea majoritate lipsit de temei. Sunteti doar niste egoisti iresponsabili. Niste hoti. De ce? Pentru ca le furati depresivilor si suferinzilor de tulburari de anxietate ceva cu o importanta cruciala- credibilitatea.

Fiindca anxietatea nu-nseamna ce credeti voi. E o neliniste, corect, dar una care se-ntampla organic, cu gol in stomac ce se strange si urca pana spre stern, cu fata si palmele arzande, cu o vigilenta nenaturala, cu ganduri si scenarii de-un rau fundamental si ireparabil, cu impresia ca timpul sta-n loc si cu tahicardie. Acum parca nu mai suna atat de ”trendy” sa te declari anxios, nu ?

Restul exemplelor, cu ”paranoid”, ”schizo”, ”depressive”, ”psycho” sunt mult mai ample si mai grave. Simplul fapt ca nu ati cunoscut, majoritatea autosuficientilor ce se proclama singuri astfel, nici macar un pacient de care sa poti spune ca are un astfel de diagnostic, denota ca vorbiti si mult, si prost, si fara rost.

Asa se intampla decredibilizarea unor elemente ce-ar trebui tratate pe cat se poate de responsabil si uman. Un furt prin aplatizarea ideii ca oamenii aia traiesc o suferinta reala si imposibil de negat. Si e pacat. E pacat fiindca putem face altfel. Putem face mai bine. Pentru ei, suferinzii de aproape, si pentru noi.

E mai dezirabil sa ii lasam sa ne spuna ce-i face sa sufere, sa gasim un dialect comun si-o agora in care sa se expuna fara teama stigmatului judecatii atarandu-le deasupra capului.  E preferabil sa citim despre patologiile mintii umane, sa-nvatam sa le recunoastem. Nu sa ni le arogam cum ne dicteaza ”mood-ul”, fara cunostinta lor traita nemijlocit. Asta nu spune despre noi nici c-am fi misto, nici deschisi la minte, nici destepti sau la moda. Spune doar ca sntem niste oameni care vorbesc fara discernamant sau responsabilitate. Care nu stiu ca-s responsabili de ce scot pe gura. Si ca toate campaniile de constientizare or sa fie zero.

Pentru ca cei ce realizeaza magnitudinea problemei nu o sa se descrie niciodata ca segment al ei, iar inconstientii care o vad ca p-un trend nu se vor arata dispusi la schimbarea de optica.

Asa ca hai sa vorbim asumat si responsabil. Si sa ne gandim ca pentru fiecare individ care se descrie ca ”psycho” exista un om, undeva, care se intreaba cum o fi sa ai emotii. Pentru fiecare ”depresiv de chat” e undeva, cineva, un om care se-ntreaba ce rost mai are viata. Pentru fiecare ”feeling anxious” e pe undeva o persoana ale carei batai de inima o iau razna si care simte cum timpul si spatiul o strang. Inchipuie-ti. Incearca sa simti ca ei. Sa vezi viata prin emotiile lor. Si-apoi vorbeste-ne tuturor despre. Cu calm. Cu suflet brut. Cu intelegere, simt de raspundere si asumare. Hai ca nu-i greu! Sau…e? Asta, cititor drag, tu sa-ti spui…

Advertisements

James Blunt- You’re Beautiful

Fresca a la modernisme

Image

 

Se zice că adevărul este una dintre coordonatele fundamentale ale progresului omenirii. O fi fost..cândva, demult. Căci Adevărul este un concept taare vechi, mai bătrân chiar și decât Antichitatea, ce azi ni se pare atât de îndepărtată în timp. Iar datorită vechimii  sale considerabile, nici numărul mutațiilor suferite de statutul de valoare a conceptului nu este unul neglijabil, acesta variind în funcție de mentalitățile epocii despre care e vorba sau de contextul politic al acesteia.

Astfel, adevărul a fost, secole de-a rândul, punctul central al  unei ierarhii valorice în continuă schimbare, în Antichitate fiind considerat, alături de Bine, Frumos și Dreptate, una dintre coordonatele sufletului uman, un ingredient  de nelipsit pentru desăvârșirea umanității, pentru aducerea acesteia la stadiul său de perfecțiune ancestrală, acum pierdută.

Sau, în orice caz, așa se pretindea, așa se dorea, așa se visa. De fapt, odată cu Evul Mediu s-a introdus în mod tacit, subversiv, o singură valoare în cugetele oamenilor : puterea. Dorința de confort și, prin asociere, de putere (o viață comodă, lejeră își permiteau doar aristocrații) a dus la o dărâmare a vechii lumi, o demolare din temelii. Și cum se poate dărâma o societate, o ordine, o  ierarhie practic, mai ușor decât prin degradarea valorilor sale?

Astfel, Adevărul în starea sa primară a rămas doar în sufletele unor nostalgici ai lumii vechi și în discursurile demagogilor, a oratorilor de ziua a 16 a, devenind un fals,  modificat în funcție atât de conjunctură, cât mai ales de interese. Și cum, în treacăt fie spus, adevărul și sinceritatea rentează din ce în ce mai puțin, pornind cu pași repezi spre ”deloc”, alegerea majorității la întrebarea ”Ce ai alege, adevărul sau minciuna?”  ar fi, fără îndoieli prea mari, minciuna. Asta, dacă eliminăm din ecuație ipocrizia, ajunsă astăzi ”un rău necesar”.

Dreptatea s-a sulemenit și ea, ajungând să fie o parodie ieftină a ceea ce era cândva, mai oarbă decât ar fi cazul, iar talerele ce-ar fi trebuit să  rămână în echilibru, nepărtinitoare, parc-au devenit subiect de…licitație! Cine dă mai mult, ăla e nevinovat!

 

Și de-ar fi ”doar” atât..parcă am mai putea să ne păzim cumva de anxietate și nevroze, dar când  vezi că din Binele de odinioară, ponosit și colectiv, din acel Bine modest, care cerea ca bunăstarea s-aparțină, echitabil, tuturor, n-a mai rămas ”decât” binele propriu, Binele MEU egocentrist, ce s-a umflat peste măsură și nici gând să pleznească n-are, ba s-a mai poleit și cu foi de aur…cum să nu te-apuce isteria de-ai mai rămas întreg la minte?

Și peste toate vine, mândru, Kitschul. Vine pășind semeț, agale, ca un stăpân incontestabil ce se află, sigur c-a luat sub stăpânire tot ce se putea lua. Iar în răstimpul ăsta, Frumosul zace la gunoi, așteptându-și moartea, îndurerat peste măsură de tortura agoniei. Căci Frumosul n-a dispărut doar ca etalon, ci și ca mod de viață, ca mentalitate. De la limbaj la suflete, de la pavaj la haine și clădiri, la lucruri  peste care suntem dispuși să trecem ca să ne vedem ajunși acolo unde-am vrea, Frumosul a murit, iar dom e Kitschul.

Frumosul a murit întâi în noi, în oameni, în fiecare, ca mai apoi să moară-n lume.

Și nimeni n-a avut curajul (sau interesul, cum vreți voi s-o luați) să-ncerce să oprească degradarea, vulgarizarea. Așadar, bun venit în modernitate, oameni dragi! Sper doar c-o să vă placă ce-ați creat, că o să spuneți cu mândrie-n glas ”Dar am contribuit și eu la asta!”